Amintiri cu Nea Mitică Tramvai… (II)

La Bastide Vieille, 12/11/2021

Au trecut câţiva ani !

Iată că, în 1967, după 16 ani de aşteptare şi nenumărate peripeţii, am primit, întreaga familie, paşaportul mult aşteptat care ne permitea să părăsim România.

Se punea problema : « Ce vom face cu vioara ? »

Tatăl meu a încercat s-o vândă. Însă, cu preţul propus de cumpărători am fi putut obţine cel mult… o pereche de pantofi !

« Nu pot să-mi bat joc de vioara la care ţin atât de mult ! », a spus tatăl meu.

Iar eu am propus s-o lăsăm vărului meu, Costin Cazaban.

Chiar aşa am făcut! Şi am adăugat vioara mea, cu « sicriul copilului mort » şi o stivă de note şi partituri musicale copiate sau transpuse de tatăl meu.

În anul următor, câţiva dintre colegii mei de la Ecole des Mines au plecat în vacanţă, cu două maşini, în România. La cererea mea, s-au întâlnit cu Costin Cazaban, au recuperat întreaga încărcătură şi au adus-o la Paris ! Uf !

Tatăl meu a mai cântat foarte puţin cu vioara lui. Nu prea avea timp, iar vioara este un instrument extrem de exigent şi foarte obositor.

Eu, cu atât mai puţin !

Însă, tatăl meu a cumpărat un mic pian electronic şi, din când în când, scotea câte-o partitură cu melodiile de muzică uşoară din anii ’60 şi ni le interpreta.

Vioara a mai fost cântată de câteva ori de diferiţi prieteni violonişti profesionişti. Printre ei, Diana Cazaban, soţia vărului meu, excelentă violonistă şi pedagogă la Paris. Ea i-a propus tatălui meu să ia acest instrument şi să-l ducă la celebrul lutier parizian Vatelot**, care să-l revizuie şi să-i estimeze valoarea în vederea unei asigurări.

Era singura posibilitate pentru ca cineva să accepte responsabilitatea de a-l folosi. Se ştie că orice instrument de acest gen este « o fiinţă vie », care trebuie întreţinută şi « cântată » ca să nu-şi piardă calităţile !

Tatăl meu a refuzat, chiar şi când i-am propus să achit eu costurile acestei operaţii.

Ce puteam face? Era vioara lui, el decidea!

Însă, foarte mândru de acest instrument, îl arăta tuturor celor ce treceau prin casa lui.

Prudent, ascunsesem viorile într-un dulap, sub un maldăr de haine, şi din când în când, verificam prezenţa lor acolo.

Până când, într-o bună zi, am descoperit că nu mai rămăseseră decât cutiile goale şi arcuşul meu !

Pe cine să acuzi ?

La vârsta de aproape 100 ani, treceau prin apartamentul tatălui meu vreo 10 persoane în fiecare săptămână ! Fiecare avea o funcţie specifică, uneori creată artificial de mine, pentru ca o prezenţă cotidiană repetată să palieze absenţelor noastre. Deşi, întreaga mea familie locuia în acelaşi imobil, trei etaje sub apartamentul tatălui meu, că eu treceam pe la el de două ori pe zi (când eram la Paris !), iar fiii şi soţia mea « îşi făceau drum pe acolo » în mod regulat !

Aşa a fost să fie !

Bineînţeles, i-am spus tatălui meu că « am dus viorile la mine în apartament » şi el n-a cunoscut niciodată adevărul.

Chiar şi azi, după mai bine de zece ani, îmi reproşez că n-am luat o decizie autoritară. Care, cu siguranţă, ar fi salvat o amintire care a petrecut aproape 80 ani în familia noastră!

Iată unde duc excesele democraţiei!

 *   *   *

Sunt un cititor inveterat al revistei “Magazin istoric”!

Am cunoscut revista chiar de la apariţia ei, în aprilie 1967. Mai apoi, am « redescoperit-o » după 1989, când am reînceput să vin în ţară în mod regulat.

De atunci, am organizat cu o prietenă să-mi cumpere lunar revistele, pe care le recuperam de câte ori treceam, în grabă sau pentru un sejur mai lung, prin Bucureşti.

De fiecare dată, începeam lectura cu rubrica « În Bucureşti, acum 50 de ani ». Care apărea, în alternanţă lunară, cu « În România, acum 100 de ani ».

În scurtele ştiri, spicuite din ziarele vremii, regăseam, de fiecare dată, informaţii despre persoane sau evenimente pe care le-am cunoscut sau trăit înainte de plecarea mea din România.

Astfel, am descoperit sau am avut confirmarea unor activităţi din lumea artistică sau ştiinţifică de acum jumătate de secol. Am întâlnit numele, uneori chiar şi fotografiile, atâtor actori pe care i-am cunoscut personal, cum ar fi Jules Cazaban, Lucia Sturdza-Bulandra, Octavian Cotescu, Ilinca Tomoroveanu, Fory Etterle…, ale unor scriitori ca Mihail Sadoveanu sau Titus Popovici, artişti plastici, precum Cecilia Cuţescu Storck, critici de artă, printre care Petre Comarnescu sau Eugen Schileru etc., etc.

Iată că a sosit pandemia!

Revistele “Magazin istoric” s-au adunat, s-au adunat… în aşteptarea « reîntoarcerii » mele la Bucureşti!

Până când, amica mea, care le tot acumula, a decis să mi le trimită prin poştă !

După ce le-am primit, le-am luat, una câte una, la citire. Începând, ca deobicei cu « În Bucureşti, acum 50 de ani ».

Iată ce găsesc în nr.4 (637) Anul LIII, datat « aprilie 2020 ».

Transcriu textul integral al paragrafului, fără nicio modificare :

« Într-un articol intitulat Poluarea folclorului, Harry Brauner  povesteşte următoarea întâmplare. Într-o zi, în studioul de înregistrări de la “Electrecord”, unde se aflau instrumentiştii unui mare ansamblu de muzică populară din Capitală, a rămas surprins să-i vadă, într-o pauză, repetând bucăţi din Bach sau Mozart.

Când s-a interesat care era motivul, i s-a spus că trebuia să se prezinte la un examen de calificare profesională de care depindea rămânerea lor în formaţie.  

Şi-a amintit atunci de vizita lui Yehudi Menuhin la Bucureşti, în primăvara lui 1946.

La recepţia oferită în cinstea lui, Menuhin îl rugase să îi ofere posibilitatea să asculte câteva înregistrări de muzică populară din arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor.

I-a adus un pick-up şi i-a pus diferite discuri. Atunci când a auzit interpretarea Ciolârliei de un necunoscut lăutar pe nume Gheorghe Dumitru-Tramvai, Menuhin a cerut să fie reluată.

Cum soţia lui Menuhin nu era în cameră, violonistul s-a repezit să o caute şi a adus-o să asculte şi ea. Menuhin, entuziasmat de interpretare, a exclamat : « Ţin să vă declar cu toată sinceritatea că mă voi socoti un mare violonist numai în clipa în care voi reuşi să cânt la vioară la fel ca acest mare maestru ».

Concluzia lui Harry Brauner***** : « Mă întreb ce s-ar fi făcut bietul Gheorghe Dumitru-Tramvai la examenul de calificare pentru ansamblul de muzică populară de care vorbeam mai sus ! »

Cât de mult aş fi dorit ca tatăl meu să poată citi aceste rânduri !

Chiar dacă nu ştiu pe unde aş fi scos cămaşa încercând să-i explic dispariţia viorii !

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, noiembrie 2021 

**** Étienne Vatelot, născut la 13 noiembrie 1925 în Provins și decedat la 13 iulie 2013 la Neuilly-sur-Seine, este un lutier francez. Étienne Vatelot își compară profesia cu cea de medic. Este renumit pentru abilitățile sale de diagnostic. Reglează instrumentele multor solişti internaţionali pe care îi însoţeşte în turnee, precum violonista Ginette Neveu.

De-a lungul carierei, i-a consiliat în special pe Yehudi Menuhin, Arthur Grumiaux, Isaac Stern, Anne-Sophie Mutter, violonceliști precum Maurice Gendron și Yo-Yo Ma, precum și pe Mstislav Rostropovitch, pe care îl cunoaște încă din anii 1960. El îl sfătuiește să cumpere violoncelul Duport pe care l-a evaluat. Tot el îl convinge pe Yehudi Menuhin să-și revândă Stradivarius-ul „Soil”, pe care îl consideră nepotrivit pentru jocul său etc., etc. 

***** Harry Brauner (n. 24 februarie 1908, Piatra Neamț – d. 11 martie 1988, București) a fost un folclorist și etnomuzicolog român, de origine evreu, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner. A fost căsătorit cu artista plastică și folclorista Lena Constante.

A fost unul dintre cei care au descoperit-o pe cântăreața de muzică populară Maria Tănase, la mijlocul anilor 1930Printre multe alte activităţi ale sale, spicuiesc:

În 1949 înființează Institutul de Folklor și, prin intervenții la Lucrețiu Pătrășcanu, obține clădirea în care să funcționeze institutul. În aceeași perioadă, în cadrul institutului, întemeiază alături de naistul Fănică Luca și violonistul Ion Luca-BănățeanuOrchestra „Barbu Lăutaru”. Este directorul Institutului de Folclor până în ianuarie 1950.

În 1950, din cauza amiciției cu Lucrețiu Pătrășcanu și a Lenei Constante cu soția ministrului, este arestat și implicat fără vină în procesul Pătrășcanu, fiind condamnat la 15 ani de închisoare (din care execută 12). Lena Constante, de asemenea nevinovată, este și ea arestată. 

În romanul Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, Harry Brauner apare ca personaj, despre care se spune că era un “evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Știa bocete de o frumusețe care te înfiora, cântece tragice de despărțire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale și grotești, cum nu auzise nimeni niciodată“. 

N.B. Am avut nespusa şansă de a o întâlni pe Lena Constante la Paris, în seara când a primit medalia de « Ambasador de onoare UNESCO » din mâinile reprezentantului României pe lângă această organizaţie prestigioasă, Dan Hăulică. Cu acesta din urmă, am avut onoarea de a colabora, în cadrul « Întâlnirilor Franco-Române în Mediterana».

 

2 thoughts on “Amintiri cu Nea Mitică Tramvai… (II)

  1. Pingback: REPUBLICARE Amintiri cu Nea Mitică Tramvai… | ADRIAN ROZEI

Leave a Reply

Your email address will not be published.