File de jurnal
La Guaira, 19/04/2016
La mijlocul anilor ’70, când am început să voiajez în mod regulat pe tot continentul sudamerican, am dat peste o carte care analiza potențialul acestei zone și care se intitula : « America Latină, în sala de așteptare ».
Au trecut de atunci 40 ani și America Latină tot n-a decolat !
Dar și aceasta e o vedere simplistă, aș îndrăzni să spun « jurnalistică ». Pentru că, în ciuda dictaturilor militare, de stânga sau de dreapta, a guvernelor așa-zis democratice, a mișcărilor de guerillă de tot soiul, a episoadelor mafiotice sau autoritariste… nivelul de trai s-a ridicat în mod constant în nenumărate țări latino-americane (Chile, Brazilia, Columbia, Peru…) sau chiar dacă a stagnat (Argentina, Mexic, Uruguay…) o « conștiință națională » a clasei de mijloc e pe cale de a se forma.
In croaziera de acum sunt bine plasat pentru a măsura pulsul acestei lumi : din cei 2700 pasageri de pe vapor, aproape jumătate sunt brazilieni, iar ceilalți vin din Columbia, Panama, Ecuador, Argentina… Doar câțiva olandezi s-au urcat pe vas în Curaçao. Niciun nord-american, englez sau francez… Sunt singurul pasager născut în România, chiar dacă din echipaj fac parte vreo 15 naționalități, printre care și vreo 20 membri veniți de pe plaiuri dunărene !
Cu Claudia Tache din Pitești, “Bar manager” pe “Monarch” de 13 ani
E foarte bine așa ! La masa de seară sunt înconjurat de chilieni, brazilieni, panamezi… Fiind « între noi », nu suntem obligați să vorbim engleza. Ne înțelegem în spaniolă, portugheză sau, mai degrabă, în « portugnol », un amestec al celor două limbi. Și cum suntem trei doctori, doi ingineri și o funcționară din Santiago, avem multe preocupări comune (sistemul de protecție socială, procedurile medicale, modalitățile de pensionare, codul muncii…).
Comesenii mei sudamericani
Seara începe în condiții excepționale: o voce braziliană anunță decizia Camerei deputaților de a o suspenda din funcție pe președinta Dilma Roussef. O explozie de aplauze izbucnește printre brazilienii prezenți ! Ceilalți meseni sunt mai sceptici : « Oare acest tsunami brazilian nu va crea o instabilitate în alte țări sud-americane ? Deja că autoritățile venezueliene și boliviene bat în retragere. Iar în Argentina, schimbarea s-a produs deja ! »
* * *
Escala de azi, la Guaira, în Venezuela, e un catalizator bine venit! La întoarcerea din port, comesenii mei sunt cam « bleojdiți » !
Cum astăzi e sărbătoare națională în Venezuela și muzeele sunt închise, cea mai mare parte dintre voiajori n-au plecat la Caracas (unde în tot cazul nu-i mare lucru de văzut !). Sau dus să se plimbe prin orașul-port al Venezuelei.
La Guaira este un oraș sordid și mizerabil, în general, și a fost adăugat de numai 4 luni în programul croazierei, înlocuind insula Bonaire, dar în această zi de sărbătoare e mai deprimant ca oricând.
Cea mai mare parte a magazinelor și restaurantelor e închisă. Cu atât mai mult cu cât, din lipsă de energie electrică, autoritățile au decis că în ziua de vineri nu se va lucra. Toți « predicatorii » politici sau religioși umplu parcurile și colțurile de stradă, însă nimeni nu-i ascultă !
Cozi la magazine goale. Noroc cà natura e generoasà!
In schimb, cozile la magazinele alimentare se întind și se lățesc din oră în oră. Un sentiment de « déjà vu », care-mi amintește România anilor ’80, mă năpădește ! Cozi la « Alimentara », cozi la bănci, cozi la ghișeele publice…! Instalații uzate, în semiruină ! Din cinci Bancomate nu funcționează decât două ; și la astea trebuie să-ți încerci norocul de trei ori până se decid să scuipe echivalentul a 10 USD. Pentru mine e o afacere foarte proastă: cum n-am prevăzut să am hârtii de 1 sau 5 USD, mașinile îmi vor da 320 Bolo (Bolivari) pentru 1 USD, pe când la negru dollarul se negociază între 600 și 700 Bolo.
La prima mea vizită în Venezuela, în 1975, cursul dollarului era la 4,21 Bolo. Imi amintesc cu ușurință, pentru că, pe atunci, 1 Bolo era exact egal cu 1 FF. La schimbul de azi, francul francez (dacă ar mai exista !) s-ar schimba la vreo 550 Bolo !
Ar merita să amintim că Venezuela este una dintre primele și cele mai importante țări producătoare de petrol, membru fondator al OPEP, cu rezervele de petrol estimate ca fiind cele mai importante din lume… Că, după război, Venezuela era primul consumator de șampanie pe cap de locuitor din lume. Și nu cred că locuitorii din oribilele « ranchitos » (bidonvilles), ce domină centrul orașului Caracas sau La Guaira, modificau prin consumul lor această statistică !
In ciuda resurselor naturale inepuizabile ale țării, mai nimic nu s-a construit de la căderea dictatorului Perez Jimenez, la sfârșitul anilor ’50.
Deja, în anii ’70, toți interlocutorii mei din lumea economică venezueliană nu se gândeau decât la ce ar putea importa din USA, însă în niciun caz la ce s-ar putea fabrica în Venezuela.
La începutul anilor ’80, când autoritățile din Caracas au descoperit că nu există nicio orchestră simfonică în oraș, au decis să improvizeze una, peste noapte. Așa se face că majoritatea membrilor orchestrei provenea… din România, unde instrumentiștii erau disponibili și ieftini !
Propaganda chavistă este omniprezentă
Anul trecut, în trecere prin Isla Margarita, am fost deja impresionat de cultul personalității întreținut de autoritățile actuale în jurul amintirii defunctului președinte Hugo Chavez. Insă această insuliță este totuși un loc privilegiat : o vitrină turistică a țării și o zonă universitară. De altfel, m-am trezit atunci, fără să vreau, în mijlocul unui cortegiu de protest împotriva președintelui chavist, Maduro.
Studenții, ieșiți în stradă, cer reîntoarcerea democrației
Insă la Guaira, un oraș sărac, popular, am simțit de manieră mult mai acută nu numai absența unei adevărate politici de propășire națională, dar și un abandon al oricărei speranțe, de către populația venezueliană, în ciuda lozincilor și a imaginilor chaviste, afișate peste tot.
La întoarcerea pe vapor, unul dintre interlocutorii mei brazilieni mi-a șoptit : « Trebuie să fim foarte vigilenți ! Așa ceva ni se poate întâmpla și nouă ! »
Ceeace m-a bucurat în această constatare tristă, a fost sentimentul tot mai prezent, cel puțin în clasa medie, că America Latină este « casa noastră comună ». Cum spunea acum jumătate de secol poetul chilian Victor Lima, într-un refren preluat de grupul Inti-Illimani :
“Yo que soy americano
– no importa de qué país –
quiero que mi continente
viva algún día feliz. “*
Și m-am întrebat dacă voi apuca să văd un sentiment asemănător în Europa de Est!
Adrian Irvin ROZEI
La Guaira, aprilie 2016
* ”Eu care sunt american
-din orișicare țară-
Visez la continental meu
Care să trăiască fericit cândva”