Boulogne, 20/05/2020

In anul 2014, scriam într-un text intitulat « Ai alfi? Amalfi! » : 

Era pe la începutul anilor ’60, în casa renumitului actor Jules Cazaban.

In rarele seri când nu juca,  pe la apusul soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din care scotea niște pahare burtoase de ceramică neagră cu dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenți, și mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele mai multe ori artiști sau oameni din lumea teatrului, pe care el îi întreba : « Ai alfi ? » Noi, Costin, fiul lui, și cu mine, bine dresați, răspundeam în cor : « Amalfi ! » 

Atunci începea prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de țuică și vermut alb, în proporții pe care numai el le știa. Așa că dulceața vermutului ușura tăria în alcool a țuicii și dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparență înșelătoare, care-ți sucea repede mințile. Și toți cei prezenți o apreciau și repetau : « Ai alfi ? Amalfi ! », de câte ori doreau să mai fie serviți.

In anii următori, după ce Jules ne-a părăsit, Costin a reluat procedeul și formula, rămasă un « sésame » : « Ai alfi ? Amalfi ! »

Mărturisesc că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă « Amalfi » era chiar numele unei băuturi italiene sau numai o invenție a lui Jules, ori un pretext pentru un joc de cuvinte, după cum el avea obiceiul să facă deseori.

AI ALFI ? AMALFI !…CON « IL GRANDE MIMMO »  

 

 *   *   *

 

New York, 10/12/2019 

Probabil că provenienţa denumirii acestei băuturi ar fi rămas pentru mine o întrebare neelucidată, dacă n-aş fi descoperit, la New York, acum câteva zile, o carte.

Este vorba despre: “The Balkan Trilogy”, scrisă de Olivia Manning. 

Olivia Manning (2 martie 1908 – 23 iulie 1980) a fost o scriitoare britanică, descoperită de lumea literară a secolului XX mulţumită câtorva romane bazate, mai ales, pe « Odiseea călătoriilor ». In practică, ele sunt imaginea lăsată în memoria ei de perioada în care a călătorit prin Europa, în principal al patrulea deceniu al secolului trecut. 

“Critica îi recunoaşte de asemenea talentul în descrierea locurilor şi analiza fină a culturii şi istoriei comunităţilor evocate de ea.”

Tocmai această “particularitate” a stârnit interesul meu pentru  cartea ei, ce totalizează, în varianta pe care o posed, aproape 1000 pagini şi  4 centimetri la cotor!

Exact ce trebuie ca să poţi propti un dulap şchiop! 

Insă, în această lungă “saga”, primele două capitole, “The Great Fortune” şi “The Spoilt City”, descriu sejurul în România a naratoarei, Harriet, un “alter ego” al Oliviei. 

“Șederea Oliviei și Reggie Smith la București coincide cu ascensiunea fascismului și a totalitarismului într-o Românie care este încă oficial neutră, în timp ce mii de refugiați sosesc în țară din regiunile vecine în război. Perechea a început prin închirierea unui apartament, dar a fost în cele din urmă cazată de diplomatul Adam Watson, atașatul legației britanice din București. Cei care au cunoscut-o pe Manning în acea perioadă au înfățișat-o ca pe o tânără timidă, neobișnuită să ia contactul cu alte culturi. Ea este atât de amețită, cât și de îngrozită de România, sedusă de micul divertisment din viața lumească (societatea locală a cafenelelor), dar dezgustată de străzile ca la ţară și de agresivitatea cerșetorilor, deseori schilozi…

Manning vă oferă o idee despre viața sa în România în primele două volume ale Trilogiei balcanice. Este un București aflat la marginea civilizației europene,  înfățișat ca o capitală curioasă, pe jumătate estică, primitivă, infestată de insecte și violență,  ai cărei locuitori au toate obiceiurile țărănești, indiferent de nivelul de trai și de poziția lor socială.” 

Amatorii de mărturii „from the horse mouth”, pot găsi pe cele ale Oliviei şi în traducerile cărţii, sau în lucrările unui Lucian Boia, Eugenia Gavriliu sau Oana Godeanu, care o menţionează în studiile lor.  Insă, din cele mai bine de 550 pagini, care acoperă perioada septembrie 1939 –octombrie 1940, petrecută de perechea britanică la Bucureşti, ceeace ne interesează acum este o zi istorică: cea a ocupării Parisului de către trupele naziste. 

Olivia o povesteşte în câteva pagini şi înţelegem foarte bine din comentariile participanţilor la o întrunire cu prietenii din Bucureşti, şocul psihologic reprezentat de acest eveniment. 

Insă, mai întâi, ea ne descrie locul acţiunii: 

„The room, with its many gold-shaded lamps and display of tuberoses, was hot and pungeant. There was nothing to drink but ţuică and Rumanian vermouth. The food comprised some triangles of toastspread with caviare. Harriet asked Pauli to make her an Amalfi. As he was shaking the mixture, he told the visitors that Domnul Professor Inchcape had given him a ticket for the matinée…”* 

Chiar dacă starea lucrurilor în Europa nu era de loc clară pentru participanţii la serată, pentru mine misterul băuturii numită „Amalfi” începea să se clarifice!                                             

*   *   * 

Boulogne, 20/04/2020 

Căutând, – Dumnezeu ştie ce!- prin biblioteca mea, dau peste o carte pe care n’am atins-o… de o veşnicie! Povestea ei e cam… specială!

In luna mai a anului 2003, mă aflam pe terasa unui restaurant din Roma, nu departe de Piazza del Popolo.

Nu ştiu cum se face, probabil auzind vorbindu-se în franceză, că am intrat în vorbă cu vecinii mei de masă. Aşa am aflat că sunt elveţieni. După ce am schimbat câteva impresii despre oraşul unde ne găseam, s-au făcut prezentările de rigoare. Am aflat astfel că interlocutorul meu este scriitor şi biolog, locuind nu departe de Zürich.

Când i-am spus unde sunt născut, mi-a precizat că şi el are legături cu România, unde părinţii lui au locuit înainte de război. Fără să-mi dea alte detalii. Un an mai târziu, primeam prin poştă un pachet, conţinând o carte. Ea se intitula: „Muzica înghiţită”, semnată de Christian Haller şi editată la Bucureşti. Subtitlul ei este: „Un roman insolit despre Bucureştiul de odinioară”. 

Puţin cam uimit, am deschis cartea.

Pe prima pagină, am citit dedicaţia:

„Vous vous souvenez un après-midi à Rome l’année dernière?

Christian Haller  27.07.04” 

Desigur că-mi aminteam! Am citit-o dintr-o suflare! Ba chiar am şi notat paginile corespunzătoare unor pasaje/subiecte ce mi se păreau interesante (pentru mine!).

Am trimis un mesaj de mulţumire Dnului. Haller şi… am trecut la alte subiecte! Pe 7/09/2018, am descoperit în ziarul „Le Monde” o scurtă cronică ce vorbea despre apariţia unui volum, tradus din limba germană, intitulat „La Musique engloutie”! Ni se explica acolo că  este vorba de un prim volum

„…dintr-o trilogie despre istoria familiei sale. Christian Haller dedică „La Musique engloutie” mamei lui. Aceasta a trebuit să părăsească România în 1926, ţară unde se instalase bunicul ei. Bucureştiul era până arunci un oraş unde viaţa era agreabilă, frontieră nepăsătoare între Orient şi Occident. Insă sosirea la putere a unui regim autoritar şi antisemit obligă familia să ia drumul exilului. Ruth, mama autorului, va păstra pentru totdeauna nostalgia acestei copilării.” 

Cartea, foarte interesantă pentru cei ce au nostalgia acelor vremuri sau pentru cititorul occidental puţin familiarizat cu atmosfera României interbelice, merită să fie citită. Dar acum, ceeace ne interesează este un pasaj ce reaminteşte momentele dinaintea plecării din ţară a familiei autorului: 

„Işi petrecea aceste ultime zile în Bucureşti cu „predarea la cheie” a unor lucrări, făcea nişte vizite şi şedea cu fata lui în salonul verde de la Athénée Palace, picior peste picior, cu cotul sprijinit pe braţul fotoliului, sorbea din când în când dintr-un amalfi – o băutură într-un pahar în formă de cupă, un amestec de vermut cu ţuică – în timp ce mama-mare părăsea de obicei, abia la prânz, camera de la etajul doi.”  

*  *  *

Am avut astfel, de două ori, confirmarea că „amalfi” era o băutură apreciată şi des consumată, înainte de război! Francezii zic: «Jamais deux sans trois!»

Sunt sigur că o a treia confirmare trebuie să existe pe undeva, într-o carte sau într-un document care doarme,- cine ştie de când!- în biblioteca mea.

Ajunge să aştept timpul necesar şi ea va apare, pe neaşteptate. 

Cum spunea Gilbert Bécaud într-unul dintre cântecele sale, intitulat «Un peu d’amour et d’amitié» :

 «…t’as un problème insurmontable? Tiens, pose-le là, sur la table Laisse passer, laisse passer et le temps et le temps et le temps et le temps et le temps te le règlera okay, okay …bien ! »

Adrian Irvin ROZEI 

Boulogne, mai 2020  

–

* „Camera, cu numeroase lămpi aurite și plină cu tuberoze, era caldă și învăluitoare. Nu era nimic de băut, decât ţuică şi vermut românesc. Mâncarea se compunea din câteva triunghiuri de pâine prăjită unse cu caviar. Harriet ceru lui Pauli să-i facà un Amalfi. Pe când scutura amestecul, el povesti vizitatorilor că Domnul Profesor Inchcape îi dăduse un bilet pentru spectacol.”