Bucureşti, 10/09/1967
Ora 8h00
Am petrecut ultima noapte în România –sau, cel puţin, aşa îmi imaginam pe atunci!- în casa vărului meu, Costin Cazaban. Nu mai aveam nici casă, nici mobile, vândusem sau împrăştiasem tot ce mai rămăsese nevândut pe la prieteni. In schimb, după 16 ani de aşteptare, aveam hârtia mult dorită : « Certificat de călătorie pentru persoane fără cetăţenie ».
In dimineaţa de 10 septembrie, părinţii mei, care locuiseră în ultima noapte la un prieten ce avea maşină, au venit să mă ia şi am plecat la aeroportul Băneasa.
Când am sosit la aeroport, am avut surpriza de a constata că ne aşteptau 28 persoane, toţi prieteni, pentru că, în afară de Costin Cazaban, nu mai aveam nicio rudă în ţară.
Toţi cei prezenţi aduseseră buchete de flori pentru mama mea. Buchete pe care a trebuit să le ia înapoi : n-aveam voie să luăm nici măcar o floare !
Printre cei veniţi să ne conducă se afla şi tatăl unei prietene din anii de liceu. Ne conoscusem la coada pentru cumpărarea unui frigider. El i-a spus tatălui meu :
« In avionul cu care plecaţi, se află şi un inginer francez, venit în România pentru punerea în funcţiune a unei instalaţii achiziţionate în Franţa. Il cunosc, am lucrat cu el. »
Tatăl meu i-a cerut să il prezinte pe inginerul francez. După câteva cuvinte, l-a rugat să ia o listă de adrese din occident, pe care noi o pregătisem în câteva exemplare. Cum n-aveam voie să luăm cu noi niciun document scris, copiasem toate adresele cunoscuţilor din vest, ceea ce mi-a permis să le învăţ pe de rost. Deşi trimisesem de câteva zile prin poştă aceste liste, preferam să o avem cu noi din primul moment.
Inginerul francez a acceptat, a băgat hârtia în buzunar şi s-a îndepărtat de noi. Urma să ne dea hârtia, odată ajunşi la Paris.
Atunci, amicul nostru român s-a apropiat de tatăl meu şi i-a şoptit la ureche :
« Ai făcut o greşală enormă ! Vezi că acolo sus, pe balconul de sub cupolă, stau două persoane. Ei se fac că vorbesc, dar de fapt, supraveghează tot ce se întâmplă în hol. Cu siguranţă că au văzut că i-ai dat o hârtie francezului ! Nu vei mai pleca nicicând ! »
Tatăl meu a ridicat din umeri :
« Acum, nu mai pot face nimic ! »
Cum eram singurii călători care plecau definitiv cu zborul TAROM « Bucureşti-Paris » în acea zi, am fost chemaţi înaintea tuturor celorlalţi pasageri. Imbrăţişări, plânsete…ne gândeam că nu-i vom mai vedea, în cel mai bun caz, ani de zile.
Taică-meu, ştiind cu cine are de a face, m-a avertizat :
« Până nu pleacă avionul… nicio fantezie ! »
Am fost duşi separat, mama mea într-o încăpere, tatăl meu şi cu mine, în alta. Ni s-a cerut să ne dezbrăcăm şi să rămânem în indispensabili. Imi amintesc că aveam o cravată cu un nod fix ; au pipăit chiar şi în nod !
In buzunarele mele, au găsit două monezi : una de un Leu, alta de 25 Bani.
Le luasem ca să le pot arăta în Franţa.
Mi-au cerut să mă duc înapoi în sala de aşteptare şi să le las prietenilor. Cum nu doream să fiu supus unei noi percheziţii corporale, le-am lăsat pe masă, în vamă.
Ne-am urcat toţi trei în avion. Acum eram mai liniştiţi, dar încă foarte precauţi. Mai eram, încă, pe teritoriu românesc !
Paris, 10/09/1967
Ora 13h00
După ce am aterizat pe aeroportul « Le Bourget » din Paris, ajunşi în faţa vameşului, am vrut să deschidem valizele, care conţineau cele 25 Kg/persoană pe care eram autorizaţi să le luăm cu noi.
Lăzile cu numai vreo 100Kg (în loc de cele 150Kg autorizate) plecaseră deja la Haga, destinaţia noastră « oficială ». Le-am revăzut după 10 luni, revenite din Olanda. Le mai am şi azi ; servesc la clasarea albumelor cu fotografii, pe balcon !
Vameşul s-a uitat lung la noi :
« De unde veniţi ? »
« Din România ! »
« Nu deschideţi nimic. Puteţi trece ! »
Şi ne-a întors spatele!
Ora 13h30
După vamă, ne aştepta o verişoară a mamei mele, cu soţul ei.
Ne-au luat cu maşina şi ne-au dus la casa lor.
Aici erau reuniţi diferiţi prieteni şi rude. Am mâncat, am băut…
Ei aveau un apartament la etajul 7 al unui imobil, cu vedere spre turnul Eiffel. De atunci visez să am şi eu o…vedere spre turnul Eiffel !
Până azi, n-am reuşit !
Ora 17h00
Cum gazdele noastre locuiau chiar peste drum de « Palais des Expositions » de la « Porte de Versailles », unde se ţinea « La Foire de Paris », amfitrionul nostru ne-a propus să mergem şi să vizităm târgul. Cu atât mai mult cu cât era prezentat publicului, pentru prima dată, procedeul de TV în culori francez « SECAM ». Ce ocazie excepţională de a-l descoperi, în acelaşi timp cu publicul francez !
Ora 20h00
După o cină uşoară –stătusem la masa de prânz vreo 3 ore !- rudele noastre ne-au condus la hotelul pe care ni-l rezervaseră.
Surpriză ! Hotelul se afla pe « rue de Moscou » ! Şi a doua zi, urma să descoperim că strada hotelului se întretăia cu… « rue de Bucarest » !
Căzusem din lac în puţ !
A doua zi, ne-am mutat la alt hotel ! Nu din cauza numelui străzii !
Ci pentru că odaia noastră costa 30FF/zi şi noi nu reuşisem să salvăm din România, după diferite aventuri rocamboleşti, decât…300FF.
Hotelul următor, în care locuiam toţi trei în aceeaşi camera, cu closetul şi baia în comun pe culoar, costa numai 11,50 FF/zi.
Tot cam pe atunci, am descoperit un obicei straniu.
Din motive de igienă, toaleta comună nu avea colac şi fiecare familie venea cu colacul ei. Cum în hotel locuiau câţiva români de o anumită vârstă, nu rareori întâlneai pe Dl. Popescu, încrucişându-se pe culoar cu Dna. Ionescu, pe care o saluta cu respect şi îi săruta mâna. Amândoi purtau sub braţ…un colac de W.C. !
Astăzi, când văd tot mai des WC-uri fără colac (din motive de « igienă » !), îmi spun că ar fi trebuit să-l păstrez pe cel din 1967. Nimic nu trebuie pierdut… !
Ora 22h00
Tatăl meu, care nu mai fusese la Paris de 37 ani, de abea aştepta să iasă pe stradă. Am lăsat-o pe mama mea, obosită după emoţiile zilei, să se odihnească la hotel, şi noi am pornit-o la plimbare. Fără să ştim unde mergem !
In loc s-o luăm la dreapta din Place Clichy, înspre Moulin Rouge, am luat-o înainte şi ne-am trezit pe o stradă care urca în Montmartre. Atunci am constatat că această stradă…trecea deasupra unui cimitir! După câteva zile, urma să descoperim că era vorba de… “Cimetière de Montmartre ». Altă viziune stranie !
Drept care, am revenit la Place Clichy. Tatăl meu căuta orişice prilej pentru a vorbi franceza, de care era frustrat de aproape 4 decenii.
In faţa braseriei « Weppler »*, am dat peste un « clochard » bătrân cu un mic câine alb. El i-a spus tatălui meu, cu un aer foarte serios :
« Domnul meu ! Căţeluşa mea are 3 ani. Insă vă pot garanta că e încă… virgină ! »
După care, am decis că era timpul să mergem la culcare.
Nu însă înainte de a trece prin faţa unei prăvălii cu produse alimentare, deschisă toată noaptea.
Tatăl meu mi-a arătat nişte fructe albastre/gri, cam ţuguiate, şi m-a întrebat dacă ştiu cum se cheamă. Le-am studiat sub toate unghiurile…şi m-am dat bătut. Erau…smochine proaspete!
Eu, care nu cunoşteam decât smochinele uscate, la turci, pe sfoară, eram convins că ele se fabrică într-o uzină, cu un maţ de animal, umplut cu dulceaţă de căpşune !
Ne-am întors la hotel şi am dormit ca un prunc nou născut, înainte de a începe o viaţă nouă !
Paris, 10/09/2017
Ora 7h30
Aş fi putut rămâne azi pe Coasta de Azur, la Nisa sau la Monte Carlo.
Am ţinut să fiu la Paris, în ziua aniversare a 50 ani de la debarcarea în Franţa. E un fel de răzbunare pe consulul Franţei de la Bucureşti, care, acum jumătate de secol, ne-a dat o viză de tranzit valabilă numai 72 ore !
Coborând din trenul de Nisa, după o traversare a Franţei în cuşetă, un fel de surogat de « Orient Express » ieftin, profit de lumina specială a începutului de toamnă. « La lumière de l’Ile-de-France », atât de admirată de pictorii impresionişti din secolul XIX.
Cum e duminică dimineaţă, aproape niciun trecător nu apare prin oraş. Doar câţiva alergători, care-şi fac jogging-ul matinal.
Remarc însă că pe Av. de Iéna, camioanele sunt aliniate unele lângă altele şi tot felul de persoane se agită debalând şi montând standuri cu obiectele cele mai variate cu putinţă. Se pregăteşte « Salonul anticarilor » din cartierul XVI.
Oare se poate găsi ceva interesant aici ?
Ora 11h30
După un « somn reparator » de vreo oră şi consultarea poştei sosite în mai bine de o lună, de când am plecat din Paris, iată-mă dinou la anticarii din al XVI-lea arrondissement.
Un târg de anticari la Paris, nu e ceva foarte interesant. E numai o satisfacţzie intelectuală, când descoperi că elefantul de faianţă, pe care ai dat 15 Euro în Languedoc, este vândut aici cu…150 Euro ! Al meu, doarme în faţa casei, sub un cactus. Toată lumea mea spus : « Il poţi lăsa liniştit. Nimeni n-o să ţi-l fure ! » Acum, că am văzut preţul elefantului la Paris, am decis să-i pun un lanţ gros la picior şi să-l leg de un stâlp de beton !
E normal ca preţurile să fie nebune. Jumătate din clienţi sunt ruşi, pentru care 15 sau 150 e tot aia !
Totuşi, printre 1000 de geoarse, remarc o cupă de faianţă, semnată « Montagnon ». E un subiect care mă pasionează de 40 ani. Acum o lună, am vizitat muzeul faianţei din Nevers, unde poţi admira producţia, timp de aproape două secole, a atelierului « Montagnon »*. Atelier care şi-a închis porţile în 2015 !
O întreb pe vânzătoare dacă ştie care e provienienţa piesei pe care o vinde şi cât vrea pe ea. Se gândeşte un moment şi răspunde : « E faianţă de Rouen şi costă 60€ ! »
Acum e momentul să-mi afişez competenţa, recent câştigată !
« Nu ! E Nevers şi nu face mai mult de 30 € ! »
După o scurtă discuţie, acceptă doar 30 €. Regret că n-am spus 25 !
Numai că…la ce-mi trebuie! Am deja 4 piese « Montagnon », mai mari, mai vechi, mai frumoase ! Cupa asta a fost făcută între 1899 şi 1937, după semnătura de pe dos.
Mă voi mai gândi !
Ora 13h00
Descopăr la o aruncătură de băţ de târgul anticarilor, Place de l’Alma, un restaurant care propune « une formule rapide » (felul doi şi desert) cu numai 17,90 €.
Mă aşez la terasă şi comand acest « menu fixe » : « bavette d’aloyau/frittes et charlotte aux poires ». Insoţite de un pahar de « rosé…du Languedoc*** ».
Dacă mi s-ar fi spus acum 50 ani că-mi voi petrce cam jumătate din timp în Languedoc, m-aş fi uitat la interlocutorul meu ca la un nebun. Pe atunci, voiam să devin … « parizian » !
Aşteptând mâncarea, intru în vorbă cu un vecin de masă.
Este un sculptor, care vine des în regiunea noastră, pentru că are un amic la Roquebrun. In plus, el are o mare admiraţie pentru Brâncuşi.
Când am consultat, mai pe seară, siteul lui, am înţeles de ce !
philippeangot.com/
Ii cer o părere de « cunoscător », privind achiziţia « Montagnon »-ului propus. Imi răspunde : « Nu rişti mare lucru luându-l. In cel mai rău caz, îl vinzi pe e-bay. Cu un preţ dublu dacât cel plătit ! »
Omul ăsta are simţul afacerilor !
Când apare felul meu de mâncare, constat cam uimit că arată mai degrabă ca un « Chateaubriand » ! Cu atât mai bine ! E o « specialitate » de două ori mai scumpă decât « la bavette » ! Drept care, o atac cu bucurie.
După două înghiţituri, apare ospătarul care-mi smulge farfuria de sub nas ! « E o greşală ! Acest fel a fost comandat de un alt client ! »
Care desigur că va primi o carne amputată cu vreo 10% !
După ce am terminat masa, m-am dus şi am achiziţionat « Montagnon »-ul. Cu 30€, fără altă discuţie!
Ora 18h20
După o lungă plimbare pe Champs-Elysées, mă opresc în faţa cinematografului « Balzac ». Este una din sălile mele preferate din Paris.
O adevărată sală “D’art et d’ essai”, care prezintă filme de calitate şi organizează, în mod periodic, seri omagiale, reuniuni cu cineaşti şi oameni de artă, aniversări sau conferinţe legate de « A 7-a artă ».
In programul de azi, remarc « Barbara », filmul biografic realizat de Mathieu Amalric, ieşit acum patru zile pe ecranele franceze. După ce a fost prezentat la Cannes, în luna mai, la deschiderea secţiunii « Un certain regard ».
Am văzut deja afişele filmului peste tot, pe Coasta de Azur.
Nu pot rezista tentaţiei ! Sunt atât de fanatic al cântăreţei cu « L’aigle noir » încât îmi asum riscul de a fi decepţionat.
O întâlnire fericită ! Intre secvenţele în care apare Barbara şi cele în care Jeanne Balibar o întruchipează este o astfel de osmoză încât nu mai recunoşti când e una şi când e cealaltă ! Noroc că fragmentele autentice « Barbara » sunt în alb/negru.
Ora 20h30
Mă plimb alene pe Champs-Elysées, în căutarea unui restaurant decent.
O anecdotă din anii ’80 povestea că un individ a fost surprins pe când încerca să prăjească două ochiuri la tigaie pe flacăra soldatului necunoscut, sub Arcul de Triumf.
Dus în faţa judecătorului, a fost eliberat imediat ! Argumentul lui era :
« Les Champs-Elysées » sunt un astfel de deşert gastronomic, încât gestul meu corespundea ultimei şanse de a nu muri de foame ! »
Deodată, îmi amintesc de anii ’60, când mă duceam deseori la « Pizza Pino », inaugurată în 1968. Pe atunci, pizza « de bază » costa 5 FF. Suportabil pentru bugetul meu de student !
Astăzi, « pizza de bază » costă 16 €. O rapidă consultare a formulei de actualizare €/FF, ţinând cont de inflaţie, costul vieţii etc… îţi indică preţul pe care ar trebui să-l plătesc azi : 5,95€ ! Trouvez l’erreur !
Totuşi, « Pizza Pino Elysées » are şi o « formulă » interesantă : pentru numai 15,90€, ai dreptul la un fel principal mai special.
Vin deseori la « Pizza Pino Elysées » şi comand « formula » aceasta.
Nu atât pentru a face economie de câţiva €, ci, mai ales, pentru că la ora 12 noaptea, când ies de la vreun spectacol… e singurul restaurant deschis ! « Paris, la ville lumière ! »
Orarul neobişnuit ( !) al restaurantului se datorează, mai ales, clientelei tradiţionale a locului ! O populaţie, mai ales masculină, din marile hoteluri vecine vine aici ca să întâlnească domnişoare în căutare de companie. Aşa se face că, aici poţi întâlni mulţi clienţi sosiţi din ţările Golfului sau fetiţe care arborează ultimul model de I-pad.
Am avut astfel ocazia, de câteva ori, de a discuta cu tineri din Arabia Saudită sau din Emirate, care erau uimiţi de a întâlni un client ce cunoştea bine ţara lor. Toţi m-au invitat să revin şi să le fac o vizită : « Wellcome to Saudia ! » Mă mai gândesc !
Insă între orele 21h00 – 23h00, poţi lua masa alături de familii de 8 sau 10 persoane, sosite tot din Golf, cu copii care aleargă peste tot şi « baby-sittere » filipineze, care încearcă să-i ţină în frâu. Sub privirea indolentă a mamelor, înbrăcate în costume orientale multicolore.
In ultima vreme, s-au înmulţit clienţii chinezi.
Dar principalul interes al acestui menu este…sosul de trufe !
Nu ştiu cum se face, dar acasă, în Languedoc, trufele culese pe terenul nostru nu-mi fac nicio impresie ! Insă la « Pizza Pino », fie ravioli, fie pizza cu sos de trufe…au alt gust !
Am comandat deci « Ravioli à la crème aux truffes » !
Ca desert, am ales « le café plaisir ». Precizând ospătarului că e, pentru mine, « o zi specială ».
M-a întrebat dacă e aniversarea mea. I-am răspuns : « Azi am împlinit 50 ani! » După care, i-am explicat cum şi ce.
Mi-a zis: « Am fost în România. Vous êtes un peuple fantastique! »
Şi mi-a făcut o reverenţă.
Din partea unui parizian din naştere era un compliment neobişnuit.
Acest comentariu m-a răzbunat pentru toate mizeriile îndurate în România, acum jumătate de secol !
Adrian Irvin ROZEI
Paris, septembrie 2017
–