Prima parte a acestui text a fost publicată în revista «Siamo di nuovo insieme » nr. 87 – 88, datată aprilie – iunie 2019, editată de Asociaţia Italienilor din România. 

 

FILE DE JURNAL (AMALFITANE)

 

Era pe la începutul anilor ’60, în casa renumitului actor Jules Cazaban. In rarele seri când nu juca, cam pe la apusul soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din care scotea niște pahare burtoase de ceramică neagră cu dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenți, și mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele mai multe ori artiști sau oameni din lumea teatrului, și îi întreba : « Ai alfi ? » Noi, adică Costin, fiul lui, și cu mine, bine dresați, răspundeam în cor : « Amalfi ! »

Atunci începea prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de țuică și vermut alb, în proporții pe care numai el le știa. Așa că dulceața vermutului ușura tăria în alcool a țuicii și dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparență înșelătoare, care-ți sucea repede mințile. Și toți cei prezenți o apreciau și repetau : « Ai alfi ? Amalfi ! », de câte ori doreau să mai fie serviți.

In anii următori, după ce Jules ne-a părăsit, Costin a reluat procedeul și formula, rămasă un « sésame » : « Ai alfi ? Amalfi ! »

Mărturisesc că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă « Amalfi » era chiar numele unei băuturi italiene sau numai o invenție a lui Jules, ori un pretext pentru un joc de cuvinte, după cum el avea obiceiul să facă deseori.

A trebuit să treaca vreo jumătate de veac și nenumărate vizite pe Coasta amalfitană, pentru ca, aducându-mi aminte de băutura lui Jules, să descopăr acum că există o băutură alcoolică « una dintre preparațiile cele mai vechi din regiune, de origine multiseculară și, după tradiție, atribuită inventivității călugărilor din mânăstirea « Convento San Francisco di Tramonti ». Această băutură, cu excepționale proprietăți digestive, un fel de « picături de Davilla » din păcate dispărute azi în România, are o compoziție rămasă aproape secretă până astăzi, pentru că ea este produsă numai de călugări sau de către particulari și nu poate fi găsită în comerț. Insă, dacă ești cunoscut pe Coasta amalfitană, poți obține prin farmacii lista ingredientelor necesare, ba chiar și modul ei de preparare.

Desigur însă că farmacistul, dacă-l întrebi : « Ai alfi ? », n-ar ști să-ți răspundă : « Amalfi ! »

*   *   *

Stau acum pe Coasta amalfitană, la Positano, pe buza fjordului în care se ascunde sătulețul cu o istorie milenară. Se pare că însuși împăratul Tiberiu, acum 2000 ani, care locuia « peste drum » în insula Capri, se aproviziona cu făină măcinată într-o moară din Positano, care mai există și astăzi. Asta pentru că se temea de locuitorii din Capri, care-l urau, și ar fi putut să-l otrăvească !

Nu știu de ce, dar Positano este locul meu preferat pe Coasta amalfitană. Deși sunt destule alte locuri pe acest țărm, unic în lume, cu o istorie mai bogată și cu monumente mai numeroase, precum Ravello sau Amalfi, cu faleze pe care te poți plimba, ca la Salerno, sau unde mai poți găsi o oarecare liniște, departe de agitația turiștilor, precum la Cava dei Tirreni. Insă Positano este primul sat unde dai de măreția Coastei amalfitane, după ce ai traversat peninsula, venind dela Sorrento. Așa că șocul panoramei ce ți se deschide în fața ochilor, privind din înălțimea muntelui, e mai puternic decât oriunde !

Mărturisesc că e mai bine de un an de când visez să revăd acest loc. Și nu cu idei prea… roz ! Cum spune Domenico Modugno în cântecul « Meraviglioso » :

E’ vero, credetemi è accaduto
di notte su di un ponte
guardavo l’acqua scura
con la dannata voglia
di fare un tuffo giù. *

E drept că, atunci când în timp de 7 luni ai pierdut 12 kg, că dormi 20 ore pe zi, și că șase doctori, unul mai specialist decât altul, nu știu cum să explice ce ai, îți pot trece idei negre prin cap!

Insă când al șaptelea doctor găsește soluția problemei elementare și lucrurile se aranjează, ai impresia că trăiești o a doua viață ! Și apreciezi, mai mult decât oricând, marea, soarele, munții verzi, ba chiar și un « affogato al caffè ».

Cum cânta « il grande Mimmo » :

« Ma guarda intorno a te
che doni ti hanno fatto
ti hanno inventato il mare
tu dici non ho niente
ti sembra niente il sole
la vita, l’amore, meraviglioso. »*

Și pentru ca plăcerea să fie deplină, am luat cu mine și un « walkman » și câteva CD-uri cu muzică italiană.

Așezat la masa unui restaurant, cu privirea spre mare, în fața soarelui care acoperă cu un scut de argint apa nemișcată de cea mai mică adiere de vânt, pun la întâmplare un disc cu muzică din anii ’60.

Și, ca prin farmec, ce aud ?

« La notte era finita
e ti sentivo ancora
sapore della vita
meraviglioso, meraviglioso
meraviglioso ecc.. »*

Chiar dacă nu crezi în orișice e supranatural, poți să-ți spui că nu este un semn și că « Somebody Up There Likes Me»** ?

Adrian Irvin ROZEI, Positano, 21 octombrie 2014

____ 

*E adevărat, credeți-mă mi s-a întâmplat
Într-o noapte, pe un pod
Privind apa obscură
Sa mă apuce blestemata intenție
De a sări jos…
…
Uită-te împrejur
Ce cadouri ți s-au făcut
Ți-au inventat marea
Spui că n-ai nimic
Ți se pare nimic soarele
Viața, dragostea, minunat…
…
Noaptea se terminase
Și simțeam din nou
Gustul vieții
Minunat, minunat
Minunat etc…

(« Meraviglioso » – text de Riccardo Pazzaglia și muzica de Domenico Modugno, editat în 1968 și inspirat de filmul “La vită è Meravigliosa- It’s a Wonderful Life” de Frank Capra.)

** «Cineva acolo sus mă iubește» – film turnat în 1956 în regia lui Robert Wise, interpretat de Paul Newman și Pier Angeli, care a câștigat premiul Oscar în the categoria “Best Cinematography” (Black and White) și cel pentru “Best Art Direction”

 

 –

Service après vente

File de jurnal
Polignano a Mare, 8/06/2019

 

Cei care au citit acest text, postat deja în 2014, au înţeles perfect că admiraţia mea pentru Domenico Modugno nu are limite !

Regret enorm că astăzi nu se aud prea des cântecele lui.* Şi, dacă într-o zi veţi afla că un imbecil care a afirmat : « Volare ? Desigur că-l cunosc! E o melodie de Gipsy Kings ! », a fost omorât în plină stradă, nu e nevoie să mai căutaţi asasinul. Sunt eu ! 

Consideram, de ani de zile, un fel de « datorie de onoare » să merg la Polignano a Mare, în Puglia, acolo unde Modugno s-a născut acum 91 ani.

Cu atât mai mult cu cât aflasem că, de câţiva ani, o statuie reprezentându-l pe cel mai celebru cetăţean născut în acest oraş, fusese ridicată, chiar pe malul mării. 

Amintirile mele, legate de « întâlnirile », reale sau virtuale, cu Domenico Modugno, sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Totuşi, trebuie să menţionez două dintre ele.

Mai întâi, concertul cântăreţului/actorului/autorului italian pe care l-am văzut pe scenă, la Bucureşti, pe când aveam 16 sau 17 ani.

După cum scriam, într-un text publicat acum câţiva ani : 

« Dintre cântăreții italieni cunoscuți publicului național prin Festivalul de la San Remo, retransmis de TV română, am avut ocazia să-i ascult pe Remo Germani, Marino Marini și, desigur, Domenico Modugno, pentru care am și azi o admirație fără limită. Au fost, pentru mine, primii pași în cunoașterea limbii lui Dante. In afară de șlagărele cunoscute de toți (« Come prima », « Il vecchio frak », « Volare »…), el a interpretat atunci și « Donna riccia » (femeia cu cârlionți), în dialect napolitan. Acest cântec îmi amintea teoria profesorului nostru de limba română, Rădulescu, de la « Spiru Haret », care afirma că fiecare cârlionț este un semn de întrebare –« Mă mai iubești? »- şi că ei se înmulțesc cu trecerea vremii. »

 

Mai apoi, o amintire din anul 1994.

Mă aflam la Quito, în Ecuador. Era pe seară şi mă pregăteam să ies în oraş pentru a lua masa, după o zi de lucru. Cum mai aveam la dispoziţie câteva minute, m-am aşezat în lobby-ul hotelului şi am început să răsfoiesc ziarul local.

Atunci, am văzut un mic articol care anunţa decesul lui Domenico Modugno, la numai 66 ani. Deşi ştiam că avusese seriose probleme de sănătate, surpriza a fost atât de puternică încât am simţit că mi se face « negru în faţa ochilor ». Nici nu mai putea fi vorba de mers la masă !

M-am mulţumit, în acea seară, cu un ceai şi câţiva biscuiţi ; la 2850 m altitudine, e preferabil să nu te joci cu alimentaţia, mai ales dacă trebuie să lucrezi a doua zi !

Şi iată că, în fine, a venit momentul să merg la Polignano.

E drept că Domenico n-a locuit acolo decât foarte puţin timp. A plecat cu familia sa la San Pietro Vernotico, unde se vorbeşte un dialect atât de asemănător cu cel din Sicilia încât, timp de mulţi ani, Modugno a trecut drept sicilian.

Insă, pentru eternitate, el va rămâne « polignanese », mai ales mulţumită statuii concepute de Hermann Mejer şi instalată în oraş, în 2015.

Nu văzusem şi nu ştiam nimic despre Polignano, cu excepţia existenţei acestei statui, instalată pe faleza care poartă numele artistului. De aceea,  ieşind din gară, m-am abandonat  « rulând » la vale şi  lăsând să mă năvălească impresiile, fără niciun “à priori”.

Astfel, am descoperit o citadelă, construită pe un promontoriu ce domină marea Adriatică, înconjurată de fortificaţii istorice, care a trecut, timp de 2000 ani, sub dominaţie greacă, romană, bizantină, normandă, veneţiană, burbonică, italiană… schimbăndu-şi numele de fiecare dată. Ceeace nu este chiar o raritate, în această regiune !

Insă, poate cel mai impresionant, la Polignano, este abundenţa florilor şi multiplicitatea culorilor, ceeace dă oraşului denumirea de « la perla dell’Adriatico ». L-am evitat însă, cu bunăştiinţă.  Scopul vizitei mele era să văd  « statuia lui Modugno ».

Când am descoperit-o, am avut un şoc !

Nu din cauza căldurii sau a soarelui fierbinte de vară, ci din cauza asemănării cu “il grande Mimmo” pe care-l văzusem pe scenă acum vreo 55 ani!

Era… acelaşi! In floarea tinereţii şi a succesului, entuziast, visător, cu ochii închişi, zburând…

“ Nel blu dipinto di blu**
Felice di stare lassù…”

Chiar dacă “Volare”*** nu este melodia mea preferată, printre cele vreo 230 compuse de Modugno, când ai vândut mai bine de 22 milioane de discuri în afara Italiei cu acest refren, înţeleg foarte bine că el devine o “marcă de calitate”, ba chiar şi un “imn” al ţării tale, şi că nu poate fi înlocuit cu altă melodie!

De altfel, statuia reprezintă un pol de atracţie nu numai pentru vizitatorii oraşului, ba chiar şi pentru locuitorii lui: la fiecare sărbătorire (nunţi, botezuri, comuniuni…) ei vin să se fotografieze sub “aripile” larg deschise ale cantautorelui, ca şi cum ar aştepta binecuvântarea lui. Un fel de “sfânt” laic!

 Adusesem cu mine un walkman şi un CD, cu muzica… lui Modugno!

Doream, încă odată, (pentru a câtea oară !) să ascult cântecele sale. Insă, într-un parking, în plin soare, nu era nici locul, nici momentul.

 Am plecat spre oraşul vechi. 

Am avut, iar, mult noroc! Paşii m-au dus, nu ştiu cum, spre vârful promontoriului, pe o terasă chiar deasupra mării. Aici, la masa unei cafenele, singur cu cerul şi marea albastre, am putut asculta liniştit muzica mea preferată.

Şi, privind în jos, înspre faleză, am descoperit că Modugno mă însoţea în zbor :          

« E volavo, volavo felice
Più in alto del sole ed ancora più su
Mentre il mondo pian piano spariva, lontano laggiù
Una musica dolce suonava soltanto per me… ! »

Adicà:

“ Şi zburam, zburam fericit
Mai sus de soare şi încă mai sus
Pe când lumea încet-încet dispărea, departe acolo jos
O muzică dulce susura numai pentru mine…”

Atunci am înţeles ce înseamnă :
 

« Penso che un sogno così non ritorni mai più… » !
                      
“ Cred cà un vis ca acesta nu va mai reveni niciodatà…” !

 

Adrian Irvin Rozei
Polignano a Mare, iunie 2019

— 

*In 2018, cu ocazia împlinirii a 90 ani de la naşterea cantautorelui, într-un program dedicat de televiziunea italiană acestei aniversări, jurnalistul Giancarlo Governi, regreta că nenumăratele lui înregistrări, existente la RAI, nu sunt suficient reluate în programele de azi.

Cu această ocazie, am descoperit că unul dintre rolurile de succes, pe scenă, ale lui Modugno, a fost « Cyrano de Bergerac », din piesa omonimă a lui Edmond Rostand.

« Il grande Mimmo » avea o experienţă personală, în acest domeniu.

La începutul carierei sale de cântăreţ, el îşi închiria aptitudinile unor îndrăgostiţi care îi cereau să cânte sub balconul iubitelor lor. Această îndeletnicire n-a durat prea mult : iubitele se îndrăgosteau de Mimmo, în locul celui care plătise serenada !

** După cum ştiu toţi admiratorii muzicii uşoare italiene din anii de după război, adevăratul titlu al cântecului cunoscut în întreaga lume ca « Volare », este «  Nel blu dipinto di blu » .

“ In albastrul pictat în albastru

   Fericit de a mă afla acolo sus…”

Ceeace este mai puţin cunoscut, este originea acestui titlu.

Franco Migliacci, coautorul, împreună cu Domenico Modugno, al versurilor, povesteşe că « il grande Mimmo » avea, în casa lui, pe perete, o reproducere a unui tablou de Chagall cu doi îndrăgostiţi cu faţa şi mâinile vopsite în albastru, care zburau în cer.

Acest tablou i-a inspirat lui Modugno versurile :

«…mi dipingevo le mani
e la faccia di blu.
Poi d’improvviso venivo
dal vento rapito
e incominciavo a volare
nel cielo infinito. »

“…îmi vopseam mâinile
şi faţa în albastru.
Apoi prin surprindere eram
furat de vânt
şi începeam să zbor
în cerul infinit…”

 ***Acum câţiva ani, am descoperit, într-un interviu dat de Domenico Modugno, în 1981, că melodia lui preferată, printre toate cele pe care le-a compus, era « Il vecchio frack  ». Şi în acest domeniu, sunt de acord cu el !