Zece comentarii care au zguduit România

10days-lg.jpgCinemateca română prezenta pe 12 şi 15 februarie 2005 filmul lui Serghei Mihailovici Eisenstein intitulat “Oktiabr” (Octombrie). Clasic al genului, filmul lui Eisenstein, turnat în 1927 pentru a sărbători cea de-a zecea aniversare a Revoluţiei bolşevice, este considerat pe drept cuvânt ca prima “superproducţie” a cinematografiei sovietice. Realizarea unei astfel de performanţe – mii de figuranţi reprezentând muncitori, marinari sau soldaţi, cincizeci de mii de metri de film etc. – reprezenta, în condiţiile penuriei care domnea în Rusia, un tur de forţă nemaipomenit. Se pare chiar că alimentarea cu electricitate a unor cartiere din Leningrad a fost suspendată pentru ca să poată fi turnate scenele nocturne. Toate aceste eforturi nu au împiedicat, mai târziu, pe Stalin să ceară şi să impună suprimarea tuturor secvenţelor în care apăreau adversarii lui şi, mai ales, Trotsky, care tocmai fusese eliminat din partid. Aşa se face că prima variantă a filmului, prezentată publicului pe 14 martie 1928, se compunea din numai 2800 metri.

Pentru realizarea unei asemenea fresce a revoluţiei s’a făcut apel la cea mai autentică mărturie a evenimentelor, cartea lui John Reed intitulată “Zece zile care au zguduit lumea” (imaginea de sus). Autorul cărţii fiind decedat, Eisenstein a conceput el însuşi scenariul filmului, plecând însă dela descrierea făcută de reporterul american. Chiar dacă reportajul realizat la St. Petresburg în zilele revoluţiei a rămas în istorie ca opera esenţială a lui John Reed, acesta nu era la prima sa mărturie de pe câmpurile de luptă.

Născut într’o familie bogată din Portland (Oregon) în 1887, John Silas Reed a început să scrie încă din anii liceului, făcând parte din comitetul de redacţie al revistelor “Harvard Monthly” şi “Lampoon”. Tot atunci Reed a fost remarcat ca poet şi orator.


După terminarea studiilor la Harvard, John Reed a călătorit mai întâi în Anglia şi Spania, după care a devenit jurnalist la diferite reviste de stânga, cum ar fi “New Review” şi “The Masses”. John Reed a marcat prin puternica sa personalitate lumea artistică newyorkeză, pentru că Van Wyck Brooks l-a numit “the wonderboy of Greenwich village”, iar Max Eastman l’a descris în romanul său “Venture” (1927) sub chipul lui Jo Hancock, un tânăr îndrăgostit de viaţă.

In 1913, John Reed a publicat primul său volum de poeme, intitulat SANGAR. Tot în această epocă John începe să aibă primele conflicte cu poliţia, fiind arestat de câteva ori pe când încerca să organizeze greve prin industriile din împrejurimile New York-ului.

În 1910, John Reed a fost trimis la sud de Rio Grande de revistele “Metropolitan Magazine” şi “World” din New York, pentru a urmări şi comenta evenimentele revoluţiei mexicane. Aşa se face că tânărul reporter a avut ocazia să petreacă patru luni împreună cu Pancho Villa şi cu trupele lui. Din această campanie, în plus de reportajele trimise la revistele care l-au mandatat, John Reed a adus volumul intitulat “Insurgent Mexico”, publicat în 1914.

Din prefaţa acestui volum, scrisă de Renato Leduc, aflăm câteva detalii interesante despre aventurile reporterului american în Mexic:

“În această perioadă (ianuarie 1914) am văzut sosind de câteva ori în biroul de telegrafie unde lucram, -când la Ciudad Juarez, când la Cihuahua- un tânăr ziarist yankeu, înalt, slab şi blond, cu un nas mic… Sosea însoţit de Dario Silva, unul dintre cei opt bărbaţi care, cu opt luni înainte, trecuseră frontiera cu Pancho Villa. Dario Silva îi lua telegramele, ni le dădea cu recomandarea: ‘Muchachos, transmiteţi în prioritate telegramele lui Juanito! Muchachos, daţi întâietate cablurilor lui Johnny!’ Apoi se înorcea spre el şi îi spunea: ‘Vino, little head!’ Telegramele erau adresate unui ziar a cărui nume nu mi’l mai amintesc şi erau semnate John Reed. Însă în acea vreme John Reed era un necunoscut şi l’am uitat repede…

Douăzeci de ani mai târziu, în 1934, regizorul Jack Conway dela Hollywood a turnat pentru M.G.M. un film intitulat ‘Viva Villa!’, care a fost prezentat în Mexic. Rolul lui Villa era ţinut de Wallace Berry şi cel al jurnalistului american-n’o fi fost vorba de John Reed?- de un actor grăsuţ şi mic care se numea, dacă amintirile mele sunt exacte, Stuart Erwin. Când am văzut filmul, nu m’am putut împiedica să gândesc că acest jurnalist era acel Johnny sau Juanito din Cihuahua; bine înţeles că fiind un film făcut la Hollywood, corespondentul de război nu se mulţumea doar să trimită informaţii la jurnalul său, dar dădea şi sfaturi lui Pancho Villa şi’i indica modul de a’şi conduce campania…

Revoluţia mexicană s’a terminat, sau mai degrabă, cum spun de obicei unii foşti guerilleros, a ‘degenerat’ în guvern ; am intrat la universitate şi am citit “Zece zile care au zguduit lumea”. Am fost cu atât mai emoţionat, cu cât, abandonând fosta mea slujbă de telegrafist, debutam în cariera riscantă de jurnalist şi căutam modelele unor reportaje de calitate. Am avut ocazia să vizitez Uniunea Sovietică şi am fost foarte emoţionat văzând o mică placă încastrată în zidul Kremlinului care perpetuă amintirea autorului acelui reportaj capital despre luarea puterii de către Soviete şi primii paşi ai marii revoluţii socialiste.

stenberg_october.jpg
Afis al filmului lui Eisenstein, “Octombrie”

Au trecut încă douăzeci de ani. Într’o zi, pe când scormoneam prin rafturile unei mici librării din Mexico, am dat peste o carte destul de sărac editată, care avea pe copertă: ‘John Reed / Mexico insurgente’. Am cumpărat cartea, am devorat-o şi am descoperit din prefaţă că acest reportaj, scris de John Reed în 1914, fusese publicat pentru prima oară în limba spaniolă în 1954. Timp de patruzeci de ani rămăsese comptet necunoscut, nu numai de mexicani, dar şi de întregul public de limbă spaniolă. Aşa am înţeles că Johnny, Juanito, veselul gringo, “little head” din Cihuahua, nu era altul decât faimosul John Reed, eroicul cronicar al Revoluţiei din Octombrie.”

Alfredo Varella, autorul argentinian al prefaţei la “Mexico insurgente”, explică de unde vine această tăcere decenală legată de cartea lui John Reed. Cum puteau orgolioşii mexicani, care şi astăzi afirmă că sunt descendenţii revoluţiei din 1910, să accepte imaginea unei armate mizerabile de peones, precum şi “cruzimea fără milă şi imoralitatea totală a unor şefi” ai revoluţiei? Cu atât mai mult cu cât această descriere era făcută de un străin, în plus “gringo”!

Însă astăzi, în plus de cartea-reportaj scrisă de John Reed, dispunem de o mărturie incontestabilă şi inconturnabilă. Mai mult, deşi e mută, această mărturie vorbeşte cu un glas mai puternic decât orice discurs. Pentru că aceasta este forţa imaginii!

Fondul Casasola, una dintre cele mai importante colecţii fotografice din lume, este conservată la Fototeca Naţională a “Institutului naţional de antropologie şi istorie mexicană” aflat la Pachuca (Hidalgo). Acest fond acoperă şaptezeci de ani din istoria Mexicului, mulţumită fotografiilor făcute de Agustin Victor Casasola (Mexico, 1874 – 1938) precum şi a fratelui său Miguel, urmaţi de fiii şi nepotul lui. În 1912, când Agustin şi-a fondat agenţia fotografică la Mexico, deviza lui spunea: “Am, sau pot face, fotografia de care aveţi nevoie”. Astfel, timp de patruzeci de ani, obsesia lui A. Casasola a fost să reunească o colecţie de fotografii care să ilustreze istoria contemporană a Mexicului.

Începând din 1921, Don Agustin a publicat un “Album istoric grafic” cu imaginile revoluţiei mexicane, care va fi completat în continuare de fiii săi. Mulţumită lui, putem admira, ca şi cum am fi prezenţi, tot atât de bine câmpurile de luptă, viaţa de zi cu zi din armata revoluţionară, personalităţile vremii sau meseriile tradiţionale practicate şi instalaţiile industriale din Mexicul primei jumătăţi a secolului XX. O remarcabilă selecţie de 92 fotografii, aparţinând Fondului Casasola şi ilustrând perioada revoluţionară mexicană din decada 1910 – 1920, a fost prezentată mai întâi la Madrid, în 2003, pe urmă, la începutul anului 2005, la Instituto de Mexico din Paris şi, în continuare, în diferite alte ţări din Europa.

* * *

Chiar dacă fotografiile de epocă reprezintă fără înflorituri ambianţa revoluţionară, câteva anecdote povestite de martorii oculari redau fără îndoială dificultăţile meseriei de reporter de război în acea vreme. Renato Leduc scrie:

“Pentru a ilustra cât de puţin preţuia viaţa unui om pe atunci în Mexic, “el major Valle” povesteşte această anecdotă: “Un oarecare Pablo Seanez a cerut (generalului) Urbina să’i împrumute o maşină ca să poată duce o femeie la doctor, într’un oraş vecin. Ne-am urcat în maşină, Pablo, femeia, Reed şi cu mine. La trecerea unui râu, maşina a avut o pană. Pablo, căruia îi plăcea să facă pe matamorul, a scos revolverul şi a început să strige că maşina e prea încărcată, că trebuia uşurată şi că nu aveam decât să’l omorâm pe Reed. Am reuşit să’l conving să lase revolverul de o parte, în timp ce Reed, coborând din maşină, s’a apucat s’o împingă. Motorul a demarat şi Seanez a izbucnit în hohote de râs, spunând: “Ei bine, iată-ne cu un cal în plus!…”

Nu era vorba pentru Seanez decât de o glumă grosolană… L’am cunoscut foarte bine… Era, de manieră evidentă, un asasin vesel şi fără griăe. Omora fără ură sau ranchiună, pur şi simplu, cum zic “los machos” mexicani: “para darle gusto al dedo” (ca să faci plăcere degetului). Era foarte tânăr, aproximativ de aceeaşi vârstă cu Reed, şi de aceea s’a legat dela început cu o strânsă prietenie de el. De altfel, în cartea sa, John Reed îi consacră pasajul cel mai lung şi elogios!”

Când într’un alt moment câţiva ofiţeri, încinşi de băutură, reclamă execuţia lui John Reed, acuzându’l de spionaj în favoarea yankeilor, un alt guerillero intervine spunând: “Ajunge! Acest camarad a traversat mii de kilometri pe mare şi pe uscat pentru a povesti celor din ţara sa adevărul despre lupta noastră pentru libertate. El pleacă la luptă fără armă. E mai curajos decât tine, pentru că tu ai o puşcă. Dă-te, deci, la o parte şi lasă’l în pace!”

Superb compliment pentru un reporter de război!

* * *

După 1914, John Reed şi-a continuat activitatea de reporter pe frontul european. Cu această ocazie el a traversat Germania, Serbia, România, Bulgaria şi Rusia, publicând în 1916, “The War in Eastern Europe”.

Întors în Statele Unite, obligat să accepte o operaţie care i-a scos un rinichi, John Reed se întoarce în 1917 în Rusia ca reporter al revistei “The Masses”. Din ce în ce mai de stânga, John Reed se identifică cu mişcarea bolşevică, ceeace îl face să fie acuzat în Statele Unite de defetism şi pro-comunism. În consecinţă, ziarul pentru care scrie este, la un moment dat, interzis de către autorităţi.

JR254.gif
Scrisoare de acreditare a “tovarasului Reed” semnata de “comitetul revolutionar de razboi” si adresata “comandanturii orasului Moscova” in 1917

În romanul – reportaj “Zece zile care au zguduit lumea”, John Reed descrie în detaliu momentul crucial al revoluţiei ruse, când Lenin îi convinge pe bolşevici să ia puterea. Interesul major al cărţii este reprezentat de lupta de idei, discuţiile şi argumentele, speculaţiile politice şi conflictul de interese personale care conduc la o schimbare majoră în istoria omenirii. Aici apare, în mod clar, rolul personalităţilor în jocul politic şi în ce măsură pot ele modifica cursul evenimentelor istorice.

În 1919, John Reed participă la mitingul Partidului Socialist dela Chicago al cărui eşec a dus la formarea Partidului Comunist din S.U.A., de fapt a două partide antagoniste, şi devine preşedinte la “Comunist Labour Party”, una dintre cele două formaţii. Pentru a fi recunoscut pe plan internaţional, Reed înţelege că partidul lui trebuie să fie acceptat de Comintern (Internaţionala a III-a comunistă), în care scop se întoarce în Rusia.

În cursul acestui voiaj au loc nenumărate aventuri stranii, John Reed fiind, între altele, arestat în Finlanda în posesia a 102 diamante, a unei importante sume de bani şi a mai multor scrisori semnate de Lenin şi de Trotsky. Întors în Rusia, după ce a traversat Estonia, John Reed se dirijează spre Moscova, unde este ales ca membru al Comitetului Executiv al Cominternului.

Ultimul voiaj îl conduce la Baku, unde pronunţă pe 4 septembrie 1920 un discurs în cadrul “Primului Congres al popoarelor din Orient”. Anunţând dela bun început că reprezintă “muncitorii revoluţionari ai unui mare stat imperialist, care exploatează şi oprimă popoarele din colonii”, John Reed insistă asupra naturii colonialiste a puterii americane şi atrage atenţia membrilor congresului asupra erorii de apreciere în ceeace priveşte aşa zisa “libera Americă”. În încheiere, John Reed spune:

“…popoare din Orient: Păziţi-vă de promisiunile capitaliştilor americani! Nu există decât un singur drum spre libertate. Uniţi-vă cu ţăranii şi muncitorii ruşi învingătorii capitalismului, ajutaţi Armata Roşie să suprime imperialiştii străini! Urmaţi steaua roşie a Internaţionalei comuniste!”

John Reed n’a avut vreme să vadă în ce s’au transformat “victoriile ţăranilor şi muncitorilor din Rusia sovietică” în anii ce au urmat. Pe 18 octombrie 1920, la numai 33 ani, John Reed murea de tifos la Moscova şi era înmormântat în zidul Kremlinului, onoare unică pentru un cetăţean al Statelor Unite.

* * *

În perioada vizitei în Europa de est, care a precedat sejurul în Rusia din zilele revoluţiei, John Reed a petrecut câteva luni în România. Comentariile privind această vizită se regăsesc în volumul intitulat “War in Eastern Europe: Travels through Balkans in 1915”. Iată, fără nici un comentariu, impresiile jurnalistului revoluţionar:

“Românul… vorbeşte o limbă latină profund impregnată de rădăcini slave şi asiatice – o limbă inflexibilă la utilizare, stridentă şi nemuzicală pentru auz. Are un caracter latin: excitabilitate, sinceritate, spirit şi o înclinaţie spre afirmaţii isterice în cazul unor situaţii critice. El e leneş şi mândru, ca un spaniol, însă fără savoarea spaniolului; sceptic şi libertin, ca un francez, însă fără gustul francezului; melodramatic şi emotiv, ca un italian, însă fără şarmul italian. Un bun observator i-a numit pe români: ‘bad frenchman’, altul, ‘ţigani italienizaţi'”.

Şi continuă spunând:

“Negocianţii şi şoferii de taxi şi ospătarii din restaurante sunt hoţi şi fără graţie; dacă nu te pot înşela, devin turbaţi şi plâng ca nişte maimuţe supărate. De câte ori nu mi-au spus prieteni români: Nu te duce la prăvălia lui Cutare, e român şi te va înşela. Caută magazinul unui francez sau al unui german.”

“Nu există nimic original (la Bucureşti), nimic unic. Totul e împrumutat. Un regişor de jucărie trăieşte într’un mic palat de jucărie, care seamănă cu o prefectură franceză, înconjurat de o curte mică şi pompoasă. Guvernul este copiat după cel al Belgiei… Nişte mici poliţişti franţuziţi brutalizează nişte ţărani din piaţă, când îndrăznesc să se îndrepte spre Calea Victoriei, unde întrerup procesiunea cocotelor… Cabaretele şi music-hall-urile seamănă cu cele mai puţin amuzante din Montmartre; poţi vedea reviste copiate după cele mai proaste din Franţa. O mantie de frivolitate franceză acoperă totul… fără sens şi fără şarm.”

De o manieră exact opusă românilor, John Reed a găsit că bulgarii au toate calităţile posibile de cinste, simplicitate, virilitate ş.a.m.d.!

Aprecierile lui John Reed par atât de excesive încât ne putem întreba care au fost motivele ce l-au determinat să ia o astfel de poziţie. Este greu totuşi să’ţi formezi o părere clară după aproape un secol dela evenimentele descrise în cartea jurnalistului american. Însă se pare că John Reed a făcut câteva experienţe nefericite în România. Mai întâi a fost grav bolnav, boală care a dus la pierderea unui rinichi. Pe urmă, a trăit câteva experienţe dezagreabile în momentul traversării Prutului, când a fost acuzat de spionaj şi aruncat în puşcărie, la Cholm.

Din fericire pentru aspectul jurnalistic al reportajului, incidentele nefericite sau întâmplările stranii trăite se transformă în cartea lui John Reed în anecdote pline de umor, îmbibate cu o oarecare detaşare.

Desigur că aceste comentarii, fără îndoială rezultatul unor observaţii rapide şi simplificatoare, n’ar fi avut mare importanţă, dacă n’ar fi marcat o tendinţă deseori repetată printre corespondenţii de presă, care trec în viteză prin ţările descrise. Această tradiţie se regăseşte de altfel de-a lungul anilor, perpetuîndu-se uneori, chiar şi în zilele noastre. Ajunge să ne gândim la comentariile unui François Maspero, în cartea sa, publicată acum câţiva ani, cu titlul “Balkan-Tranzit”. Poate nu întâmplător, acest bine cunoscut om de litere de stânga este şi traducătorul, şi editorul lui John Reed în Franţa!

E drept că Balcanii, poate mai mult decât în nenumărate alte zone de conflict din lume, atrag luări de poziţie tranşante, în favoarea unuia sau altuia dintre participanţii la un conflict.

Experienţa şi comentariile lui John Reed, pe de altă parte un fin observator, sensibil la particularităţile locale, ştiind, cum am văzut, să se integreze în mediul descris, ne fac să relativizăm informaţiile transmise de reporterii paraşutaţi “la faţa locului”. Chiar dacă ei au marcat lumea jurnalismului internaţional pentru eternitate!

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, august 2005

2 thoughts on “Zece comentarii care au zguduit România

  1. Revoltator, dar, fara indoiala, sincer. Unui american, sau, in general,unui strain din acele vremuri trebuie sa i se fi parut tare comic decorul de opera bufa care era Romania inainte de primul razboi. Nici Caragiale insusi nu a sustinut altceva. Si nu cred ca s-au schimbat multe.
    Ma rog, ma intereseaza mai putin ce crede un “little head” american care ne-a trecut pragul acum 100 de ani si care a gasit “victoriile taranilor si muncitorilor rusi” demne da lauda. Mai rau imi pare de faptul ca mai exista o Romanie, atunci, ca si acum, despre care nimeni nu stie nimic, despre care nici macar romanii nu vorbesc, si asta pentru ca foarte putini au habar. Ma refer la Romania lui Vuia, Vlaicu,Coanda, Racovita, Eliade, Brancusi, Saligny, Horia Creanga, Marcel Iancu – doar cativa dintre romanii in adevaratul sensul al cuvantului care au apucat sa traiasca acele timpuri. Ma mai refer la Romania care sute de ani a luptat si a murit in timp ce altii isi construiau frumoasele catedrale. La Romania care de fiecare data a platit cu sange pentru independenta ei – asta e, noi nu am avut insule in Pacific pe care sa le oferim la schimb domnilor americani contra bombardiere, precum englezii, nici nu ne-au fost permise “revolutii de catifea” precum vecinilor nostrii.
    Suna a frustrare? Poate ca este, dar m-am saturat sa aud pe unde ma duc de tigani si de altele asemenea.

  2. Ca sa intoarcem foaia, in Bucuresti ruleaza filmul “Valley of the wolves: Iraq”, un film pe care soldatii americani nu au avut voie sa il vizioneze.De ce? Duceti-va si vedeti….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *