Vissi d’arte, vissi d’amore!

Pe 22 decembrie 2008 s-au împlinit 150 ani dela naşterea compozitorului Giacomo Puccini. Considerat ca ultimul mare compozitor din şcoala de operă italiană, Giacomo Puccini a cunoscut succese strălucitoare încă din timpul vieţii, uneori în ciuda părerii criticilor muzicali, iar după moartea lui survenită în 1924, unele creaţii au cunoscut chiar o nouă tinereţe mulţumită unei relecturi moderne ale partiturilor lăsate de muzicianul dela Torre del Lago. Însă dacă opera sa artistică poate prezenta surprize şi revelaţii după mai bine de optzeci de ani dela moarte, părea mai puţin probabil ca însăşi viaţa lui să ascundă zone obscure, demne de a stârni polemici şi procese în secolul XXI.

Nu este un secret pentru nimeni că talentatul compozitor era şi un seducător înveterat. De altfel, una dintre aventurile sale s-a transformat într-o dramă demnă de un libret de operă şi, nu de mult, într-un scenariu de film.

Să amintim, în câteva rânduri, faptele:

Giacomo Puccini o cunoscuse pe Elvira, cea care îi va deveni soţie după un scandal care a zguduit presa vremii, în 1884. Însă douăzeci de ani mai târziu, legătura lor devenise conflictuală. Compozitorul profită de succesele mondiale ale operelor sale şi de invitaţiile în toate colţurile lumii pentru a întreţine legături extraconjugale, pe când soţia sa se simţea abandonată în casa de la Torre del Lago, lângă Lucca.


În 1909, izbucneşte un scandal public în momentul în care Elvira îl acuză pe Giacomo că trăieşte cu fata în casa, Doria Manfredi. Această acuzaţie ia o turnură dublu dramatică atunci când, după sinuciderea Doriei, se constată că aceasta era virgină. Elvira este condamnată la cinci ani si cinci zile de închisoare şi numai intervenţia materială a lui Puccini, care despăgubeşte generos familia Doriei, o salvează pe soţia geloasă de la rigorile carcerii.

Această istorie dramatică s-ar fi oprit aici dacă cineastul Paolo Benvenuti n-ar fi decis în anul 2001 să realizeze un film, plecând dela acest incident. Tot căutând prin arhive, citind mii de scrisori din acea vreme, el a descoperit că Doria avea o verişoară, numită Giulia, care ţinea o „tavernă” pe malul lacului Massaciucollo şi care, în 1923, a dat naştere unui băiat botezat Antonio, fără tată legitim. Din aproape în aproape, discutând cu fiica acestuia, Nina, în vârstă de 62 ani, cineastul italian a descoperit existenţa unui cufăr conţinând nu numai vreo sută de scrisori semnate de marele compozitor, dar chiar şi opt minute de film din anii 1913-1914 care-l reprezintă fie compunând la pian, fie într-o barcă pe valurile lacului toscan.

Din studiul atent al tuturor acestor documente, rezultă că amanta lui Giacomo Puccini era, nu Doria, ci Giulia, verişoara ei, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani. De unde, deci, o probabilă filiaţie directă cu toate consecinţele materiale şi morale. Chiar dacă unora li se pare curios ca astfel de mărturii să fi rămas ascunse publicului timp de aproape un secol, cineastul Paolo Benvenuti a prezentat „dosarul Puccini” sub forma unui film intitulat „La Fanciulla del lago”, proiectat în premieră la Bienala din Veneţia în septembrie 2008.

Titlul filmului nu a fost ales la intâmplare: el aminteşte pe cel al operei lui Giacomo Puccini „La Fanciulla del west” prezentată în premieră la Metropolitan Opera din New-York pe 10 decembrie 1910. Se ştie că Giacomo Puccini îşi construia deseori personajele plecând dela personalitatea celor care-l înconjurau şi se pare că Minnie „la fanciulla del west” avea multe trăsături în comun cu Giulia Mazzini, „la fanciulla del lago”.

Mai mult decât atât! Sursele neconformiste afirmă că Giacomo Puccini ar fi avut legături amoroase cu majoritatea interpretelor feminine ale operelor sale. Sunt citate, printre altele, Cesira Ferrani (prima interpretă din Manon Lescaut), misterioasa Corinna (probabil Amalia Luisa Casana), Sybil Schiff-Seligman (marea lui amică şi confidentă), baroana Josephine von Stängel şi cântăreţele Emma Destinn, Rose Ader şi Maria Jeritza.

Însă legătura care ne interesează în primul rând este cea avută cu nemuritoarea interpretă care a creat rolul Floriei Tosca, românca Hariclea Darclée.

* * *

Hariclea Hartulari s-a născut pe 10 iunie 1860, la Brăila, oarecum din întâmplare, pentru că mama ei îşi acompania soţul, Ion Haricli, mare proprietar în judeţul Teleorman, într-un voiaj de afaceri. Tatăl ei, nemulţumit de faptul că nu i se născuse un băiat, o numeşte Hariclea, după numele lui patronimic.

După diferite drame familiare în copilărie (pierderea unui frate şi a unei surori, îmbolnăvirea de febră tifoidă…), Hariclea trăieşte în plină adolescenţă şocul dispariţiei rapide a celei mai mari părţi din averea părintească. Aceasta o face să se întoarcă dela Viena, unde tânăra elevă fusese remarcată de profesoara ei de muzică pentru calitatea vocii şi care îi propusese deja să se dedice scenei. Însă această „meserie” nu intra în obişnuinţele protipendadei din acea vreme, ceea ce nu o împiedică să ia lecţii de canto la Bucureşti sau să participe cu plăcere la spectacolele muzicale din oraş.

Căsătoria din dragoste cu locotenentul de cavalerie Iorgu Hartulari, băiat frumos, erou al razboiului de la 1877, însă provenind dintr-o familie cândva bogată dar acum cu multe datorii, nemulţumeşte profund familia Haricleii. Legătura lor se vădeşte foarte repede o catastrofă: nopţile petrecute la joc de Iorgu, pierderile din ce în ce mai usturătoare la cărţi, apariţia unei concurente, o decid în cele din urmă, la 1883, pe Hariclea să divorţeze. Însă, cum nu poate plăti cei 12 000 franci pe care Iorgu îi ceruse pentru a-i reda libertatea şi înduioşată de fiecare dată de acest soţ slab, care n-a reprezentat decât o povară pentru ea, Hariclea continuă să trăiască împreună cu el.

Se pare că, în timpul sejurului ei la Iaşi, unde Iorgu era în garnizoană, Hariclea Hartulari, care-şi continua cu îndârjire formaţia muzicală, ar fi auzit sfatul lui G. Stephănescu, după ce acesta o ascultase cântând într-o serată muzicală:

„…E păcat să vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la sindrofii şi festivaluri de binefacere (…) Am auzit-o pe Elena Teodorini şi am auzit multe alte cântăreţe bune. Vocea dumneavoastră se poate lua la întrecere cu oricare din el. Încă o mică sforţare, un an doi de exerciţii şi…”. Ba chiar ar fi încheiat spunând: „Faceţi-vă datoria. Eu am făcut-o pe a mea!…”

Din fericire, acest îndemn nu a fost neglijat de viitoarea divă.

Iată cum descrie Ion Mitican, în volumul „Strada Lăpuşneanu de altă dată” plecarea Haricleii spre gloria mondială:

„Într-un apartament al fostului ‘Otel d’Europe’, răsbotezat ‘Paris’ (…) locuia de vreo trei ani cântăreaţa brăileancă Hariclea Hartulari, soţia căpitanului Gheorghe (Iorgu) Hartulari de la regimentul 7 Roşiori din Copou. Convinsă că trebuie să-şi desăvârşească studiile muzicale, efectuate la Conservatorul ieşean, într-o zi din aprilie 1886, aduna puţinele ei economii şi pornea spre marele Paris. Ambiţioasă, prin muncă titanică avea să ajungă inegalabila Hariclea Darclée, ‘La Diva’, ‘Privighetoarea Carpaţilor’, care, la începutul lui decembrie 1888, debuta pe scena Operei Mari din Paris…”.*

Nu vom insista asupra etapelor, mai întâi tragice, mai apoi din ce în ce mai strălucitoare ale sejurului „Privighetorii Carpaţilor” în capitala Franţei.

Ajunge să amintim doar că numele ei de scenă i-a fost sugerat de Gounod, care în momentul în care a remarcat-o ca interpretă a rolului Julietei din opera „Romeo şi Julieta”, a propus o contractare a numelui „d’Hariclée” în „Darclée”.

Timp de câţiva ani, succesele la Paris şi Milano îi deschid porţile marilor scene mondiale din St. Petersburg, Madrid, New York, Buenos Aires, Montevideo, Rio de Janeiro, Berlin, Florenţa, Roma, Lisabona… Cei mai mari compozitori ai vremii (Verdi, Camille Saint-Saëns, Massenet, Catalani, Mascagni etc.) o aleg ca interpretă a rolurilor principale din noile lor opere, cei mai importanţi artişti şi dirijori ai scenelor lirice mondiale (Enrico Caruso, Tita Ruffo, Artoro Toscanini etc.) sunt partenerii ei de scenă. Între timp, Hariclea Darclée organizează turnee în ţară (în 1897, 1902, 1903, 1906, 1910) atrăgând deseori aici mari vedete ale scenelor mondiale.

Darclée, care avusese în 1886 un fiu, cel care va deveni cu ani mai târziu compozitorul Ion Hartulari –Darclée, reuşise între timp cu multe cheltuieli să se separe de soţul ei, care îi crease ani de zile numai probleme.

La sfârşitul deceniului zece al secolului XIX, Hariclea Darclée era în culmea carierei sale artistice.

Avusese un enorm succes creînd rolul „Iris” din opera cu acelaşi nume de Mascagni şi se pregătea să interpreteze rolul titlu din opera „Tosca” de Giacomo Puccini.

Acesta îşi finaliza creaţia la Torre del Lago, pe când Hariclea Darclée făcea băi de mare la Viareggio, la numai câţiva kilometri, şi continua să studieze cu tenorul Marchi, cu maestrul Mugnone şi cu Carignani, care transpunea partitura pentru „canto e pianoforte”.

Numai că Hariclea Darclée nu era foarte mulţumită de rolul ei; în timp ce tenorul avea două arii majore, Toscăi-Darclée nu-i fusese scrisă decât o arie. Atunci, la cererea interpretei rolului titlu, Giacomo Puccini a scris celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore”, care urma să salveze premiera operei câteva luni maui târziu, pe 14 ianuarie 1906, la Teatro Constanzi din Roma.

Deşi Mascagni şi Puccini erau pe faţă buni prieteni, admiratorii lor erau la cuţite. În general, atmosfera care domnea în tot oraşul în zilele premierei era de o nervozitate ajunsă la paroxism.

Anul 1900, – an jubiliar la Roma – adunase în Cetatea Eternă mii de pelerini; toată lumea se aştepta la un atac al anarhiştilor – o bombă sau un atentat. Se anunţase în sala prezenţa reginei Margherita a Italiei, soţia regelui Umberto I, care avea să fie asasinat câteva luni mai târziu. Însuşi dirijorul Mugnone fuseses victima unui atentat la opera din Barcelona cu câtva timp înainte.

Un afiş a luat foc, o încăierare s-a dezlănţuit la balconul superior, dirijorul a întrerupt uvertura şi apoi a reluat-o, întregul subiect, deşi cu o justificare patriotică, era bazat pe violenţă şi confruntări sălbatice: într-adevăr, condiţiile nu erau ideale pentru premiera unei opere lirice!

De altfel, primul act, în ciuda eforturilor lui De Marchi în Cavaradossi şi a lui Giraldoni în Scarpia, este primit de public cu o oarecare răceală. Reprezentaţia se dirija în mod sigur către o catastrofă!

Până când, în actul II, Tosca-Darclée lansează aria devenită mai apoi celebră: „Vissi d’arte, vissi d’amore!”. Publicul hipnotizat, în egală măsură de muzica lui Giacomo Puccini şi de interpretarea sopranei, freamătă, îşi reţine respiraţia, face să domnească o tăcere de moarte şi, când solista îşi încheie aria, explodează într-un tunet de aplauze. Hariclea Darclée este obligată să reia aria. Aceeaşi ardoare, acelaşi succes, aceleaşi ovaţii! „Sensul istoriei” a fost modificat! Un spectacol care era pe cale de a deveni un fiasco, devine un succes confirmat timp de mai bine de o sută de ani de către publicul din întreaga lume!

Numai criticii muzicali, a doua zi după spectacol, strâmbau din nas pe ici, pe colo, reproşînd „violenţa”, ”lungimea actului II”, ba chiar şi acuzându-l pe Giacomo Puccini că ar fi reluat anumite teme din operele precedente. Iar cel mai sever dintre ei, califică întreaga operă drept „trei ore de zgomot”!

* * *

Tosca a fost pentru Hariclea Darclée o operă „fetiş”, cum ar numi-o, cu un termen barbar, criticii de azi.

De altfel, ea a reluat-o în continuare pe diferite alte scene din Italia, precum la celebra „Scala” din Milano, sub bagheta unui tânăr dirijor de numai 33 ani care va marca istoria muzicii în prima jumătate a secolului XX, Arturo Toscanini. Tot ea a prezentat-o şi în cadrul unui memorabil turneu în America de Sud în 1902, în care principalele vedete erau Darclée, Caruso, Tita Ruffo şi Arturo Toscanini.

Însă pentru inima vedetei române, probabil că o mai mare importanţă o avea în aceste reprezentaţii prezenţa baritonului Giraldoni.

Născut pe 20 mai 1871 la Marsilia, el era fiul unui celebru bariton, Leone Giraldoni, dela Opera din Paris, şi al cântăreţei şi violonistei Ferni, profesoară la Conservatorul din St. Petersburg, care i-a dat lecţii de canto încă din copilărie. Deşi la început se dirija înspre o carieră de inginer, Eugenio Giraldoni alege, în cele din urmă, muzica şi debutează pe scena operei din Barcelona, în 1891, interpretând rolul lui Escamillo din „Carmen” de Bizet.

Legenda spune că, încă din vremea studenţiei la Milano, Eugenio Giraldoni a avut ocazia de a o admira pe Hariclea Darclée în diferite spectacole la „Scala”, care i-au generat un sentiment de admiraţie devenit, cu timpul, o adevărată dragoste.

După mai bine de cinci ani petrecuţi studiind şi călătorind în Spania, Franţa şi Rusia, Eugenio Giraldoni revine în Italia în 1897 şi începe o carieră muzicală italiană care-l va duce pe scenele dela „San Carlo” din Napoli, la „Reggio” în Torino, la „Teatrul Liric” din Milano.

Momentul critic a fost marcat la Torino, în 1899, când Eugenio Giraldoni află într-o seară că Hariclea Darclée se găsea în sala unde el cânta. Se pare că celebra cântăreaţă a făcut, după spectacol, câteva comentarii foarte laudative la adresa tânărului bariton. Şi care nu se refereau numai la nivelul interpretării acestuia!

Câteva luni mai târziu, când Eugenio Giraldoni este ales pentru a interpreta rolul lui Scarpia la premiera „Toscăi”, destinul îi pune zilnic faţă în faţă. Însă pasul hotărâtor nu a fost făcut, se pare, decât în timpul turneului de trei luni realizat în America de Sud, în vara următoare.

Atunci a izbucnit o „poveste de amor” cum nu se vede decât pe scenele lirice, cu despărţiri, separări, regăsiri, excese de tot felul, legănate de muzica romantică a epocii, într-un cuvânt, o „Traviata” ca la teatru. Şi tot ca în „Traviata”, a apărut deodată elementul exterior menit să-i separe pe cei doi îndrăgostiţi. De data aceasta el se numea „Tamara Giraldoni” şi era soţia lui Eugenio Giraldoni, cu care acesta se căsătorise în Rusia, prin 1891 sau 1892, şi care-i dăruise o fetiţă, numită Marusia.

În noiembrie 1904, Hariclea Darclée primeşte, la Milano, o scrisoare dela Tamara Giraldoni în care aceasta, făcând appel la sentimentele ei de mamă, femeie şi artistă, o implora să-l abandoneze pe soţul ei, sperând că acesta se va întoarce în familie, şi încheie spunând:

„Şi eu, Doamnă, am o inimă, o inimă mare şi bună şi, credeti-mă, că nimic nu m-ar mulţumi şi m-ar face mai mândră decât să vă ştiu liniştită şi fericită cu numai prietenia soţului meu şi a mea. Din partea inimii dumneavoastră nu pot să mă aştept decât la un gest prompt şi la o fericită hotărîre. Să vă spun că le aştept ca pe Messia, n-ar fi să exagerez şi, în această aşteptare, vă prezint salutările mele distinse care sper să poată deveni cele mai afectuoase.”

După şase luni în care a încercat să aibă o întrevedere sau un răspuns clar din partea lui Eugenio Giraldoni, Hariclea Darclée îi răspunde Tamarei printr-o scurtă scrisoare în care spune:

“… Obişnuită să ţin promisiunile pe care le fac, vă declar că de acum încolo nu va mai fi nimic comun între mine şi el şi că, pentru mine, sub acest raport, el a încetat complet de a exista…”

Şi într-adevăr, în ciuda disperării lui Eugenio Giraldoni şi a dramei pe care o trăia, pierzând singura adevărată iubire pe care a cunoscut-o în întreaga ei viaţă, Hariclea Darclée nu l-a mai revăzut până la moartea acestuia, în 1924.

În mod straniu, la fel ca şi pe scenă, Tosca l-a „omorât” pe Scarpia, de care depindea fericirea ei!

În anii ce au urmat, în ciuda succeselor nenumărate obţinute pe principalele scene lirice din lume, ca şi numărului incomensurabil de admiratori, de la regi şi preşedinţi de republică, până la simpli oameni de pe stradă, Hariclea Darclée n-a mai regăsit fericirea sufletească pe care o trăise cu Eugenio Giraldoni. Ba chiar, după ce s-a retras de pe scenă, în 1918, a cunoscut din ce în ce mai des dificultăţi materiale. Până când, la moartea ei, survenită în România pe 10 ianuarie 1939, cheltuielile înmormântării la Cimitirul Bellu au fost acoperite de Legaţia italiană din Bucureşti.

* * *

Cu ocazia aniversării celor 150 ani dela naşterea lui Giacomo Puccini, manifestările omagiale şi înregistrările operelor sale s-au înmulţit în mod exponenţial.

Printre ele se numără şi compilaţia de excepţie „Angela Gheorghiu, my Puccini”, în aşteptarea noii înregistrări „Madama Butterfly”, prevăzută pentru primăvara viitoare.

Legătura între soprana română şi compozitorul dela Torre del Lago are un parfum special**, ai zice subconştient. Ea însăşi spune:

„Dacă Giacomo Puccini ar trăi astăzi, sunt sigură că m-aş îndrăgosti de el! Mai mult, aş deveni muza lui. Ştiţi că îi datorăm uneia dintre compatrioatele mele din acea vreme aria ‘Vissi d’arte, vissi d’amore’, una din piesele cele mai sublime din Tosca şi din repertoriu? Ea a cerut-o în momentul creerii acestei opere.”

Iar despre „Madama Butterfly” – dar despre care din eroinele lui Giacomo Puccini nu s-ar putea afirma acelaşi lucru -, Angela Gheorghiu spune:

„Chiar dacă am repetat unele pasaje de sute de ori, nu mă pot împiedica să am pielea ca de găină. E un semn dela Dumnezeu care nu poate fi controlat. Una dintre marile dificultăţi ale rolului este de a-ţi controla emoţiile.”

S-ar zice că vraja marelui seducător dela Torre del Lago îşi face efectul chiar şi la aproape un secol după moarte!

Adrian Irvin Rozei, Paris, decembrie 2008

Galerie foto

1* Prima editie a operei “Tosca” (versiune pentru voce si pian)
2* Afisul Teatrului Solis anuntand programul turneului in care alaturi de Darclee participau si Caruso, Toscanini si Giraldoni
3* Fotografia, cu autograful artistei, care se gaseste in arhivele Teatrului Solis din Montevideo
4* Repertoriul “Companiei Lirice Italiene” in 1903 la Buenos Aires si Montevideo
5* Imaginea compozitorului cu autograful lui pe libretul operei “Fancciula del West”

Toate ilustratiile fac parte din colectia autorului.

Am avut ocazia de a tine in mana originalul fotografiei cu autograf oferita de Darclee Teatrului Solis din Montevideo, una dintre cele mai celebre scene din America de Sud, recent restaurat dupa mai bine de 150 ani de existenta. Edificiul si sala principala apar astazi exact asa cum le-a cunoscut Darclee, insa beneficiind de ultimile cuceriri ale tehnicii mondiale, in urma unei investitii de 6 milioane USD.

——
Note:
*În ceea ce priveşte trecerea Haricleii Hartulari prin Iaşi, recomandăm volumul „Trăitori şi trecători prin Târgu’ Ieşilor” de Constantin Ostap şi Ionel Maftei
** Se ştie că, după o scenografie dintre cele mai romantice, căsătoria între Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna a fost celebrată pe scena Metropolitan Operei din New-York, într-o pauza din spectacolul cu opera „La Bohême” de Giacomo Puccini.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *