Viața începe la 70 de ani!

Acum câteva luni luni, vorbind cu nişte cunoştinte cărora le spuneam că voi trece prin Rio de Janeiro, am auzit comentariul următor: “Dacă vrei să cunoşti o persoană excepţională, caut-o pe Caterina Bonaky. Iar dacă nu mai trăieşte, vorbeşte cu fiul ei, Ion Mureşanu.”

Era tot ce mi se spusese despre această persoană. Nicio adresă, nici un număr de telefon, nicio indicaţie. Sosit la Rio, am început să întreb şi să mă interesez de coordonatele lor printre membrii coloniei române de acolo. Foarte repede mi s’a indicat telefonul lui Ion Mureşanu. Când i-am spus ce vânt mă aduce şi că aş dori să aflu cât mai multe detalii despre Caterina Bonaky, el mi-a propus imediat să ne întâlnim, precizându-mi că, din nefericire, mama lui dispăruse de câteva luni. A sosit însă la întâlnire cu o stivă de fotografii, articole de ziar, cronici teatrale şi programme de spectacol. Astfel am descoperit istoria unei persoane care, nu numai că a avut o personalitate uimitoare, dar a şi trăit aventura unei cariere neaşteptate la o vârstă când, în general, oamenii preferă să’şi petreacă zilele în papuci, uitându-se la televizor. De fapt şi Caterina a trăit ultimii ani ai vieţii la televizor. Însă de partea cealaltă a ecranului!

Iată deci istoria vieţii Caterinei Bonaky, povestită de fiul ei, Ion Mureşanu (foto), la Rio de Janeiro.

***

I.M.: V’am adus aici un mic C.V. de la începutul carierei ei de actriţă în Brazilia, în anii ’74 sau ’75. Dar la mama, aspectul cel mai interesant nu era că a fost actriţă, ci latura umană.

Mama era bioloagă. Părinţii ei erau “boieri”, între ghilimele. S’a născut în iulie 1912, cred că la Botoşani, dar nu sunt sigur. Numele ei de fată era Ecaterina Bonaky. Când am ajuns în Uruguay, nu aveam acte şi mama a crezut că e mai bine să ne hispanizăm numele. Eu am devenit Juan şi ea Catalina. La Liceul Francez din Montevideo am fost toată viaţa Jean Mureşanu.


Am redevenit Ion când am început să semnez lucrările mele artistice de sculptură. Într’o zi mi-am spus: “Dacă eu sunt Ion, de ce să fiu Juan?” Însă în acte continui să fiu Juan.

Mama a studiat biologia în Elveţia, înainte de război, însă fiind născută într’o familie cu mijloace importante, n’a avut nevoie să lucreze, pe atunci. A fost numai infirmieră, foarte puţin timp, în vremea războiului.

AIR.: Vă mai amintiţi de primii ani de viaţă, în România?

I.M.: E curios, am nişte amintiri foarte amestecate din România! De ce-mi aduc aminte? L’am cunoscut pe regele Mihai, când eram copil în România. Aveam 4 sau 5 ani şi el a cerut să mă vadă, să mergem la ski. Amintirile mele sunt complect amestecate. Noi făceam ski la Stâna Regală, deasupra Sinaiei. Acolo tatăl meu l-a cunoscut pe regele Mihai şi mai târziu ne-am dus să’l vedem la Florenţa.

Îmi amintesc discursul către naţiune când regele a trebuit să plece, iar noi eram la cabana de ski, pe 30 decembrie 1947. Eu aveam pe atunci 6 ani. Am plecat din ţară în 1948. Îmi amintesc de primii ani în Moldova, de o moşie a tatălui mamei, care era fantastică şi plină de animale.

Se pare că Cezar Petrescu a scris o carte pentru copii numită “Fram, ursul polar”. Nu ştiu ce-i adevăr şi ce-i fantezie în istoria asta. Pentru că eu aveam un urs pe moşia bunicului meu. Când aveam numai vreo doi ani, mă lăsau să merg în pădure numai dacă plecam cu ursul! Asta e absolut veridic! Acolo erau lupi, vulpi, tot felul de animale. Ursul acesta fusese luat de mititel; un pădurar îi omorâse mama şi rămăseseră doi ursuleţi. Pe urmă, unul a murit, dar celălalt a supravieţuit şi era al meu. Nu’mi aduc aminte cum se numea, dar era teribil de blând. Până când, odată, a omorât un miel şi s’a terminat rău, săracu’… Cezar a luat această istorie şi a transformat-o în “Fram, ursul polar”. [1]

A.I.R.: Există o primă ediţie a cărţii “Fram, ursul polar” cu coperta şi ilustraţiile făcute de Nicolae Tonitza, în numai trei culori, roşu, alb şi negru, care a fost reeditată la Bucureşti, după 1990. Cine era tatăl Dvs.?

I.M.: Tatăl meu a fost arhitectul Valeriu Mureşanu, al doilea soţ al Ecaterinei Bonaky. Primul ei soţ s’a sinucis şi pe urmă ea s’a căsătorit cu Valeriu Mureşanu. Nu pot să vă spun de ce s’au despărţit, însă era prin 1945.

Tatăl meu era prieten cu Grigoraş Dinicu, cu Brâncuşi. Trăiau într’un cerc artistic. El cânta la violoncel. Cred că Dinicu locuia chiar peste drum de casa noastră, la Bucureşti, pe strada Finlanda, dar numai ştiu exact. Era lângă Calea Victoriei, alături era o staţie de pompieri şi peste drum locuia Dinicu. Casa noastră a fost proiectată de tatăl meu, era un bloc, cred că avea trei etaje. Sunt aproape sigur că era strada Finlanda. În faţa erau tei şi aveam o veveriţă care fugea în tei.

Încă odată animale! Noi, aici la Rio, avem o casă pe un teren mare şi extrem de frumos, avem aproape 1000 m2, plin de păsări. Avem şi patru maimuţe, care ne-au adoptat, avem şi papagali care vin să ne viziteze de trei ori pe an. Avem pisici şi căţei, în acest moment avem 13 pisici şi trei căţei, plus 9 broaşte ţestoase. Adorăm animalele! Şi e plin de păsări!

Carolina BonakyA.I.R.: Revenind la România anilor ’40. Am înţeles că mama Dvs. s’a căsătorit cu Cezar Petrescu prin ’46 – ’47 ?

I.M.: Au trăit împreună foarte puţin. Cred că au locuit pe Maria Rosetti, e un nume care-mi spune ceva.[2] El avea o casă la munte, la Buşteni. [3] Îmi aduc aminte de această casă; era ultima casă înainte de munte. E curios cum îmi aduc aminte de locuinţa asta! Eu am o memorie vizuală şi văd unele locuri foarte, foarte clar. Restul se pierde!

Ei au fost căsătoriţi foarte puţin, poate nici un an. Pentru că nu-mi aduc aminte să fi locuit cu el decât la Buşteni, dar nu şi la Bucureşti. Aveam 6 sau 7 ani, 7 mai degrabă. La scoală mergeam la Liceul Francez, care era aproape de casă. El era foarte amabil cu mine.

În ceea ce-l priveşte pe Cezar Petrescu, eu nu ştiu care erau relaţiile lui cu mama. Îmi amintesc că odată am fugit la munte, pentru că venea poliţia să ne caute acasă. Am fugit printr’o poartă din spatele casei. Nu stiu de ce, dar Cezar Petrescu nu era prost văzut de comunişti. Vreau să spun că am impresia că mama şi tatăl meu, care păstraseră relaţii bune, se simţeau protejaţi de faptul că ea era soţia lui Cezar Petrescu.

A.I.R.: Cum aţi plecat din România.

I.M.: Am plecat în 1948. Aveam două paşapoarte false şi, nu mă întrebaţi de ce, trebuia să şchioapăt. Probabil că cel al cărui paşaport îl aveam era şchiop! Din familia noastrà, am ieşit numai noi doi, şi după aceea, când eram în Uruguay, prin ‘67-’68, a ieşit bunica mea maternă, printr’o minune totală. A murit aici, o chema Enăşescu.

Cât despre tatăl meu, n’am reuşit să ştiu nici odată când a murit. Ştiu că a fost bolnav. Mama a făcut un mare efort ca să’l scoată, când eram la Roma, unde noi am stat doi ani. El avea o gravă problemă de sănătate şi nu putea fi operat în România. A intervenit şi regele Mihai, care ne-a ajutat foarte mult, chiar şi Pius XII şi Crucea Roşie, însă el a murit bolnav la Bucureşti, pentru că nu l-au lăsat să iasă.

Ce e fantastic cu mama, este că fiind cineva care avea totul, adică o viaţă bună, mari moşii, n’a trebuit să lucreze nici odată, şi atunci când a ieşit din România, în acei doi ani petrecuţi în Italia, a crezut că va putea să se reîntoarcă, să revină… Până într’o zi, când au fost nişte probleme cu refugiaţii, nu’mi aduc aminte exact care, s’a speriat şi a cerut imigrarea în Statele Unite. Însă acolo intrarea era oprită. Atunci a cerut pentru Uruguay, Argentina şi Brazilia. Primul răspuns pozitiv a sosit din Uruguay şi de aceea am plecat acolo.

În Uruguay a făcut nenumărate lucruri. A fost învăţătoare, profesoară de tot felul de lucruri, chiar şi de călărie, campioană de sărituri călare. Hipismul era o pasiune pentru ea, încă din România. Acolo cei mai buni călăreţi erau militarii. Într’un concurs ea a luat premiile unu, doi şi trei, cu trei cai diferiţi. Militarii au rămas surprinşi!

Pe urmă a făcut comerţ, a avut un restaurant, mai apoi şi o fabrică de bomboane şi de ciocolată. A plecat dela zero. Didi si Egon [4] ne-au ajutat foarte mult, pentru că mama a ajuns în Uruguay cu un copil mic. Şi dela acest zero, în douăzeci de ani, a ajuns să crească un copil, l-a transformat într’un arhitect, care a dat mai întâi bacalaureatul şi apoi a făcut studii superioare. Când am plecat de acolo aveam o casă, o vilă la Punta del Este [5], în fine, o situaţie… Şi cu o pregătire inexistentă…

Când am venit încoace, era epoca “Tupamaros” [6]. Aşa că am decis să plecăm din Uruguay în 1970 şi când am ajuns aici (la Rio). Mai întâi ne-am gândit să plecăm în Australia, pe urmă am găsit că Brazilia era mai aproape.

Eu eram deja arhitect, mama avea deja 60 ani, atunci i-am spus: “Mamă, acum eu lucrez şi tu te odihneşti”. Cred însă că am greşit dintr’un punct de vedere, pentru că în momentul plecării din Uruguay, ea avea două restaurante şi un atelier de confecţii. Era deci foarte complicat să refacă totul aici. Atunci i-am propus să abandoneze totul şi ea s’a simţit inutilă.

A început să caute ceva de făcut. A urmat un curs de artizanat şi alături de şcoală era “Tele Globo” [7], unde a văzut un anunţ: “Căutăm figuranţi pentru cutare rol”.

A intrat, a fost selecţionată şi i-a plăcut. A urmat mai întâi un curs de actorie, apoi altul, pe urmă şi-a dat “bacalaureatul”. Mai apoi, a făcut facultatea de teatru, la vreo 68-70 ani. Toţi prietenii mamei erau cu cel puţin 30 ani mai tineri ca ea! Asta era felul ei de-a fi!

Şi pe urmă a devenit actriţă. A început să facă cinema, publicităţi, televiziune, tot ce-ţi poţi imagina! Era teribil de iubită.

Pot să vă arăt o listă a rolurilor jucate de mama, deşi este incompletă. Din cauza vârstei, nu a fost o mare actriţă, n’a avut mari roluri. Dar totuşi în teatru a jucat Maiakovski, a jucat Ionesco…Între altele, a jucat într’o piesă montată de Caetano Veloso [8]. Era teribil de entuziastă şi de multe ori lucra fără să fie plătită, fiindcă îi plăcea. Câteva filme au fost turnate chiar în casa noastră, în special publicităţi. Bineînţeles că avea un accent foarte pronunţat şi că juca întotdeauna străini. Doar în filme era, din când în când, dublată. Şi de mai multe ori a vorbit în româneşte, pentru că textul nu avea nici un sens, adică trebuia să sune ca o limbă curioasă. A jucat chiar şi Ionesco, “Cântăreaţa cheală”.

Macovei(*9 a cunoscut-o pe mama în epoca asta, după 1990. El a apărut într’o zi la o piesă, cred că mama îi trimisese o invitaţie. Când s’au terminat salutările pe scenă, a venit cu un buchet de trandafiri. I l-a oferit mamei şi câte un trandafir fiecărei doamne care juca în piesă. A fost un gest foarte frumos. Macovei a fost complect diferit faţă de ceilalţi diplomaţi (români) pe care i-am cunoscut. Nu vreau să vorbesc rău despre ceilalţi, vreau să vorbesc bine despre el! Când m’am dus la Montevideo ultima dată, era în vacanţă. Pe urmă l-am pus în contact cu primarul din Montevideo, un bun prieten al meu, arhitectul Mariano Arana. Mi-a scris şi mi-a spus că au devenit prieteni.

Mama a făcut lucruri formidabile până în ultimul moment. Noi am locuit întotdeauna împreună. Într’o noapte, la 4 dimineaţa, când se ducea la baie, a căzut şi şi-a rupt colul femurului. Aşa a început sfârşitul. Avea un Alzheimer incipient, pe care nimeni nu-l remarcase şi cu cele două anestezii pe care a trebuit să le suporte la operaţie…

Chiar în săptămâna anterioară, ea juca o piesă la teatru, într’un program de televiziune şi începuse să citească scriptul unui film. Cine venea s’o vadă până la urmă? Prieteni care aveau toţi, fără să exagerez, treizeci şi ceva de ani!

Sfârşitul a fost foarte urât. Avea 85 ani şi a durat până la 90. Este o boală teribilă, e denigrant. E teribil! Şi s’a dus la sfârşitul anului 2002.

A.I.R.: Aş vrea să ştiu dacă aţi avut în toţi aceşti ani contacte cu lumea românească.

I.M.: Am citit Vintilă Horia şi Virgil Gheorghiu. Horia mi-a lăsat o impresie mult mai serioasă, cu “Dieu est né en exil”. Asta este o carte pe care am s’o recaut! Nu ştiu pe unde am pierdut-o. Un lucru pe care nu’l ştiu cu precizie este dacă Andrei Mureşanu este străbunicul meu, cel care a compus imnul national. Tot ce am dela el sunt două timbre cu imaginea lui.

A.I.R.: Aveti legături cu românii din Brazilia?

I.M.: Îl cunosc pe Ştefan Eleutheriade [10], însă nu pot să spun că suntem prieteni, cu toate că avem foarte multe lucruri în comun.

Unul din ele este foarte negativ: nu avem nici o stimă pentru Oscar Niemayer [11]. Este foarte rar să găseşti un arhitect care să vă spună asta! Cred cà Niemayer este un mare “pezevenghi”! A fost o persoană fantastică într’un anumit moment. Grâce à Dieu, il a existé, dar ar fi trebuit să dispară acum vreo… 30 sau 35 ani! E teribil ce face! Face un rău enorm arhitecturii şi culturii braziliene şi reprezintă unul dintre aspectele actuale cele mai negative, din punct de vedere cultural.

A.I.R.: Dvs. ce aţi făcut în domeniul arhitecturii?

I.M.: Puţine lucruri. Am început foarte bine, însă am avut probleme cu unul dintre colegii mei. Am făcut câteva fabrici şi multe proiecte care nu au fost executate, din motive politice. Între altele, am realizat reurbanizarea centrului din oraşul Petropolis [12]. Am biroul acasă, unde fac lucrări mici, dar mai ales sculptură şi pictură.

A.I.R.: Cum v’a influenţat faptul de a fi fost născut în România?

I.M.: Îmi dă ceva teribil de tare! Sunt român 100%. E ceva foarte curios! Am plecat din România la 7 ani şi jumătate. Din când în când îmi dau seama că sunt 100% român! Chestia cu actele e teribilă! Deşi n’am revenit niciodată şi nu am nici un fel de contact cu ţara. În Uruguay, înainte de 1970, nu aveam nici un fel de contact cu consulatul. Aici avem un contact foarte redus. Ne vedem cu cei dela consulat o dată pe an. Nu am prieteni români. Din păcate, diplomaţii nu fac lucrurile cum cred eu că ar trebui să le facă.

De exemplu, informaţiile pe care vi le-am cerut [13], nu este în mod inutil. Au o raţiune. Mi-au fost promise şi n’am reuşit să le obţin aici. E un păcat enorm, enorm!

A.I.R.: Din păcate, timpul ce’mi rămâne până la plecarea din Rio este foarte scurt. Vă rog să depuneţi, din partea mea, un trandafir pe mormântul mamei Dvs.

Adrian Irvin Rozei, Rio de Janeiro, aprilie 2003

———–
Note:
[1]. În realitate acest roman “pentru copiii de toate vârstele” a fost scris în 1932 şi trebuia să iasă în foileton cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Mai târziu el a fost tradus în limba franceză.
[2]. Pe strada Maria Rosetti, colţ cu Vasile Conta, o placă de marmură aminteşte că “Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul Cezar Petrescu 1892 –1961”.
[3]. Casa din Buşteni, la ieşirea din oraş spre Predeal, este astăzi Muzeul memorial “Cezar Petrescu”.
[4]. Didi şi Egon Rodrigo (laureat al Premiului “George Enescu” în 1947), altă familie emigrată din România după război, a cărei istorie excepţională va face obiectul unui alt articol, în viitor.
[5]. Punta del Este: celebră staţiune balneară de pe coasta uruguayană, loc de întâlnire al “jet-set”-ului sud-american.
[6]. Tupamaros: Mişcare teroristă uruguayană de la sfârşitul anilor ’60, a cărei acţiune violentă a condus la lovitura de stat şi instaurarea dictaturii militare în Uruguay, în 1972.
[7]. Tele Globo: unul din principalele canale de televiziune din Brazilia
[8]. Caetano Veloso: celebru muzician brazilian, unul din creatorii curentului muzical “tropicalismo”, la sfârşitul anilor ‘60.
[9]. Vasile Macovei, consulul general al României la Rio de Janeiro şi, mai apoi ambasador în Uruguay, după 1990, a lăsat o excelentă amintire tuturor celor care l-au cunoscut în acea perioadă.
[10]. Ştefan Elutheriade: distins arhitect, pictor şi desenator mangaliot, care locuieşte de mai bine de 50 ani în Brazilia. Un interviu cu acest eminent apunakist este în pregătire.
[11]. Oscar Niemayer: celebru arhitect brazilian, născut în 1907, exponent artistic al ideologiei de stânga, realizatorul “Pieţei celor Trei Puteri” din oraşul Brazilia şi, între altele, a sediului Partidului Comunist din Paris.
[12]. Petropolis:oraş brazilian, fostă reşedinţa de vară a împăratului Braziliei, aflat la cca. 60 Km de Rio de Janeiro.
[13]. Ion Mureşanu m’a rugat să’i trimit o documentaţie privind arhitectura din Maramureş şi motivele de decoraţie populară din România, de care urmează să se folosească în lucrările sale artistice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *