„Vedi Napoli e puoi… San Carlo!”

Vedi Napoli, e puoi muori!”

De nenumărate ori, înainte de a vizita pentru prima oară cetatea vezuviană, m’am întrebat ce poate fi atât de formidabil în acest oraş ca să merite să-ţi sfârşeşti viaţa după ce l-ai văzut! Cu atât mai mult cu cât este “de bon ton” printre vizitatorii Peninsulei Italiene să se plângă, de cum ai pronunţat cuvântul “Napoli”: “Vai, ce oraş murdar! Vai, ce circulaţie nebună! Vai, peste tot sunt numai hoţi!”

Sala Teatrului 'San Carlo'Poate influenţat de manieră inconştientă de aceste comentarii negative, poate şi pentru că Napoli este un oraş-poartă al călătoriei (câţi imigranţi n’au plecat de aici spre ţărmurile africane sau americane!) sau poate pentru că fascinaţia insulelor vecine era prea puternică, de vreo douăzeci de ani n’am făcut decât să traversez oraşul, ori dela gară spre port, ori viceversa, fără să mă opresc nici măcar o oră.

De data asta, însă, am decis să rămân la Napoli pentru un week-end de trei zile. Trei zile de sărbătoare (25 aprilie, Ziua naţională a Italiei), în care, în principiu, oraşul ar trebui să fie dezertat de locuitori, plecaţi la plajă, cu ocazia primului week-end estival al anului.

Eroare totală! Oraşul e plin ochi, circulaţia este şi mai dificilă, terasele restaurantelor şi cafenelelor afişează “complet”, până la două dimineaţa! E momentul ideal pentru napolitani, mai ales “teen-agers”, de a ieşi la plimbare, de a discuta pe străzi, în pieţe, pe trotuare, în grup, vorbind de cele mai multe ori în acelaşi timp, cu un prieten la faţa locului şi cu altul prin telefonul portabil (dacă n’o fi acelaşi, pentru că vecinul are şi el un “telefonino” agăţat de ureche!).

În plus, odată cu sosirea primăverii activităţile culturale se înmulţesc. Între altele, Teatrul San Carlo oferă, în cadrul manifestărilor numite «Maggio dei monumenti 2003», o serie de concerte-vizită în zilele week-end-urilor din luna mai (care începe la Napoli pe 25 aprilie!)


Excelentă idee! Un concert de un ceas, în foaier, la ora 12, urmat de vizita sălii şi culiselor, este exact activitatea ideală pentru a-ţi deschide pofta de mâncare în vederea celebrului bufet de la “Gran Caffè Gambrinus”, care se află chiar peste drum de faimosul teatru liric napolitan.

* * *

Teatrul San Carlo este nu numai cea mai celebră sală din Napoli, dar şi una dintre cele mai reputate scene lirice din lume. El materializează, poate mai mult decât orice alt monument al oraşului, epoca de glorie a Regatului celor Două Sicilii, bogăţia, luxul si gustul pentru artă care caracterizau pe Burbonii din Napoli.

Carol III (1716-1788) era un om decis şi direct. Când, în urma unei vizite în gondolă la Castellamare, şi-a dat seama că regiunea din jurul oraşului Portici, de cealaltă parte a golfului Napoli, era un excellent teren de vânătoare, marea plină de peşti şi aerul tare, a ordonat imediat construirea unei vile în acest loc. Iar când unul dintre membrii curţii regale îi atrage atenţia că locul ales se află la poalele vulcanului Vezuviu, care-şi face de cap în mod periodic, regele răspunde: “Vor avea grijă Maria Imaculata şi San Genaro!”.

Tot aşa a decis Carlos constuirea unui teatru, care trebuia să fie la înălţimea prestigiului capitalei regatului său. El urma să înlocuiască vechiul teatru San Bartolomeo, care fusese construit în 1621, devenit prea mic şi vetust.

Contractul privind construirea teatrului a fost semnat pe data de 4 martie 1737, beneficiarul fiind arhitectul Giovanni Antonio Medrano, iar realizarea fiind încredinţată lui Angelo Carasale, om de încredere al suveranului şi director al teatrului San Bartolomeo.

Proiectul lui Medrano prevedea o sală lungă de 28,6 metri şi largă de 22,5 cu 184 loji pe şase nivele, dintre care cea regală, în care se puteau instala 10 persoane.

După numai opt luni dela începerea lucrărilor, pe data de 4 noiembrie, teatrul era gata şi a fost inaugurat cu opera “Achile in Sciro” de Metastazio, cu muzica de Domenico Sarro, care dirija orchestra, şi cu trei balete create de Gaetano Grossatesta. După cum cerea tradiţia epocii, rolul lui Ahile a fost interpretat de o femeie, Vittoria Testi, numită “La Moretta”, alături de soprana “prima donna” Anna Peruzzi.

Data inaugurării a fost aleasă pentru ca să coincidă cu sărbătoarea Sf. Carlos Borromeo, patronul regelui.

Construirea teatrului a fost un “tour de force” realizat de Angelo Carasale, care s-a distins până şi în ziua inaugurării. Teatrul fiind lipit de palatul regal, Carlos III şi-a exprimat dorinţa de a dispune de un pasaj direct între cele două edificii.

În numai trei ore, pe când pe scena teatrului se jucau scenele imaginate de Metastazio, o echipă de lucrători sub conducerea lui Carasale deschide un pasaj, instalează o scară, decorează ansamblul cu draperii şi candelabre în aşa fel încât suveranul, care nu-şi putea crede ochilor, să poată trece înspre apartamentele sale, fără a ieşi în stradă!

'Solisti di San Carlo' in concert la Napoli Antonio Carasale, acoperit de glorie, este confirmat în funcţia de director al teatrului. Ceea ce nu-l împiedică, după câtăva vreme, să fie acuzat de proastă administraţie, fraudă şi profituri ilicite care dăunează finanţelor regatului şi să fie judecat si închis în fortăreaţa din oraş. În cele din urmă, Carasale moare de disperare în 1742.

Pentru realizarea atât de rapidă a teatrului, s’au cheltuit 100.000 ducaţi, din care 20 000 au fost alocaţi din caseta personală a regelui, care astfel şi-a asigurat proprietatea primelor zece loji. În continuare, deşi decoraţiile erau foarte bogate în ciuda timpului scurt al construcţiei, amenajări multiple au fost aduse cu ocazia ceremoniilor din anii următori.

În 1766, cu ocazia nunţii regelui Ferdinand IV cu Maria Carolina de Austria, capacitatea sălii a fost mărită prin adăugarea lojilor de scenă, s’au instalat o mulţime de oglinzi şi policandre de cristal, basoreliefuri şi stucaturi. În 1797, cu ocazia sosirii la Napoli a Mariei Christina, arhiducesă austriacă, viitoarea soţie a principelui ereditar Francesco, sala de teatru a fost refăcută în întregime.

Opt ani mai târziu, în timpul ocupaţiei franceze, se decide modificarea faţadei. Arhitectul toscan Antonio Niccolini joacă atunci rolul de “om orchestră”: după ce refuză proiectul propus de francezi, obţine lansarea unui concurs, la care participă şi… îl câştigă! Exact ca Pristanda, cu tombola lui!

Proiectul realizat adaugă un atrium şi o loggia în faţadă, deasupra porticului instalează basoreliefuri reprezentând pe “Orfeu şi Anfiona”, “Apollo şi Muzele”, precum şi “Apoteoza lui Sofocle şi Euripide”, totul dominat de statuia în picioare figurând zeiţa “Partenopea”. Însă în 1816, într’o singură noapte, pe 12 februarie, un incendiu distruge în întregime 90 ani de istorie teatrală napolitană.

Regele Ferdinand, reîntors după nouă ani din exil, şi devenit Ferdinand I, după decizia Congresului din Viena de a reinstala familia de Bourbon pe tronul regatului, decide, la numai şase zile după incendiu, că teatrul va fi reconstruit.

Operaţia este încredinţată aceluiaşi Niccolini, care reface edificiul, adăugându-i însă o notă neoclasică. După numai zece luni, la sfârşitul anului 1816, teatrul este din nou disponibil, aproape identic în dimensiunile generale cu cel pe care îl vedem astăzi: o scenă de 33,10m pe 34,40m, iar deasupra candelabrului, o frescă de Giuseppe Cammarano, intitulată: “Apollo prezentând zeiţei Minerva cei mai celebri poeţi ai lumii».

Inaugurarea sălii are loc pe 12 ianuarie 1817 şi Stendhal, care asista la reprezentaţie, notează: “…nu există niciuna în toată Europa care nu numai că s’ar putea asemăna cu acest teatru , ba chiar să dea cea mai palidă idee. Ochii rămân orbiţi, sufletul răpit…”.

În toată acestă epocă, nobilimea şi burghezia oraşului n’aveau nevoie să se întrebe cum îşi vor petrece seara, pentru că în capitala Regatului celor Două Sicilii, care nu avea decât 400 000 locuitori, se prezentau spectacole lirice cel puţin 300 de zile pe an. Numai moartea suveranului obliga teatrele să-şi închidă porţile şi chiar şi atunci numai pentru câteva zile.

Serile dela San Carlo erau o sărbătoare a privirilor, tot atât cât şi a auzului, amalgamate cu modul de informare cel mai rapid care permitea să afli ultimele veşti dela curte sau din viaţa aristocraţiei. Bineînţeles că aici se discutau legăturile politice ale regatului cu ţările din restul Europei, apăreau şi dispăreau personajele “ă la mode”, se prezentau ultimele toalete sau bijuterii venite dela Paris, în fine, era locul unde trebuia să fii văzut, dacă doreai să reprezinţi ceva în societate.

Între timp, teatrul San Carlo profitase de abilitatea celui pe care Alexandre Dumas îl numea “principele impresarilor”, Domenico Barbaja. Acesta l-a convins, în 1815, pe Gioachino Rossini, de numai 24 de ani, să se instaleze la Napoli. Rămas timp de nouă ani în cetatea partenopeană, el a scris în această perioadă: “Elisabeta, regina Angliei”, “Otello” (prezentat la San Carlo în stagiunea inaugurală), “Armida”, “Moise în Egipt”, “Ricciardo şi Zoraida”, “Ermiona”, “La donna del lago”, “Mohamed II” şi “Zelmira”.

În timpul şederii sale la Napoli, Rossini locuia în casa impresarului său D. Barbaja, unde făcuse cunoştinţă cu soţia acestuia, soprana Isabella Colbran, care în scurtă vreme îi devenise amantă. După 1822, când Rossini părăseşte oraşul, “La Colbran” îi devine soţie.

Gaetano Donizzetti, venit la Napoli pentru câteva repetiţii ale unei opere scrise de profesorul său, Myr, a fost angajat de Barbaja şi a rămas în oraş 16 ani. Atunci începe epoca de glorie a teatrului în care au fost prezentate operele marilor compozitori lirici italieni, precum Bellini, Donizzetti, Verdi şi, mai târziu, “opera veristă”.

Tot atunci au loc nenumărate evenimente sau incidente, rămase în istoria teatrului de operă. De exemplu, în 1839, cu ocazia unui spectacol de binefacere, se înfruntau doi tenori francezi Adolphe Nourrit şi Gilbert Duprez (creatorul notei numite “do di petto”). Nourrit, decepţionat de a fi obţinut un succes inferior celui înregistrat de tânărul lui compatriot, s’a dirijat spre hotelul unde locuia şi… s’a sinucis!

Mult mai târziu, după cum spune legenda, Enrico Caruso s’ar fi prezentat în faţa publicului, la începutul carierei sale, şi ar fi fost fluierat. Vexat pentru totdeauna, se pare că ilustrul tenor ar fi jurat să nu mai cânte niciodată la Napoli, promisiune ţinută, în ciuda nenumăratelor vizite făcute în cetatea vezuviană.

Toate aceste excese, care astăzi par demăsurate, corespundeau unei epoci de glorie în care amatorii de muzică erau tot atât de pasionaţi că şi interpreţii ei. O dată spectacolele terminate, toată lumea se regăsea în sălile cafenelelor sau restaurantelor înconjurătoare, unde continuau discutând ore în şir despre meritele comparate ale interpretării cutărui sau cutărui cântăreţ, în cutare sau cutare operă.

Şi nu rareori, în focul dezbaterilor, un amator, mai mult sau mai puţin talentat, se urca pe un scaun sau chiar pe masă, pentru a’şi ilustra vocal părerile şi interpreta pagini întregi din opera prezentată mai devreme la San Carlo. În sălile renumite din vecinătatea teatrului se amestecau astfel tagliattelle şi bemoli sau “baba au rhum” şi falsette, până la orele târzii ale nopţii, când soseau ziarele, recent tipărite, şi cronicile muzicale relansau dezbaterile.

Astăzi, toate aceste povestiri sunt numai vise ale trecutului! Pasiunea pentru muzica lirică nu mai e la modă, chiar şi specialiştii operei s’au împuţinat. Ultima seară memorabilă la San Carlo a avut loc în 1964, când spectatorii au invadat scena teatrului, într’o stare de delir general, după ce Leila Genger, soprană turcă, a interpretat “aria disperării” din opera “Robert Devereux” de Donizzetti.

* * *

Programul de azi al teatrului s’a “democratizat” foarte mult. În afara repertoriului clasic prezentat în stagiunea, altă dată, numită “a carnavalului” şi care durează din noiembrie până în mai, nenumărate concerte sunt propuse publicului “all’aperto” în “Arena Flegrea”, la “Villa Floridiana” sau în diferite grădini ale oraşului.

“Maggio dei monumenti 2003” este o manifestare care permite publicului napolitan sau turiştilor să se familiarizeze cu istoria tetrului, ascultând mai întâi un concert de o oră, în general cu un program uşor accesibil nespecialiştilor şi să efectueze apoi vizita ghidată a sălii istorice.

Pe 26 aprilie era programat concerul formatiei «I solisti di San Carlo”, care interpretau cvintetul “Păstrăvul” de Schubert şi piesa “La primavera” de Astor Piazzolla. Nu mică mi-a fost surpriza când, citind programul, am constatat că trei din cei cinci interpreţi erau… români! Cvartetul “I solisti di San Carlo” se compune din:

  • Maria Mureşanu (vioară), câstigătoare a premiului celui mai bun violonist în România, vioara I-a a orchestrei de cameră şi a orchestrei Scarlatti din Napoli, astăzi vioara I-a la Teatrul San Carlo. Ea cântă pe o vioară de Goffredo Cappa din secolul XVIII,
  • Giuseppe Navelli (vioară), membru al orchestrei de cameră “I solisti aquilani”,
  • Antonio Bossone (violă), vioara I-a în orchestra naţională RAI din Torino şi a orchestrei naţionale “Santa Cecilia” din Roma,
  • Ilie Ionescu (violoncel), prim violoncel în orchestra Teatrului “La Scala” din Milano.

Astăzi soliştii cvartetului “I solisti di San Carlo” activează în cadrul orchestrei teatrului, fiind şefi de pupitru. Sub conducerea artistică a lui Ilie Ionescu, ei au participat la Festivalul Brahms din Ischia şi au fost invitaţi de “Teatrul Rossini” din Pessaro, “Manzzoni” din Milano, “Sala dei Giganti” din Padova, “Teatro di Opera” din Roma, Nisa, Monte-Carlo etc. Au înregistrat discuri cu piesa “Ultimile şapte cuvinte ale lui Iisus pe cruce” de Hayden, “Four vibration” de S.Montuosi şi “Stabat Mater” de Fenapoli, în primă audiţie mondială. În luna februarie 2003, ei au realizat un turneu încoronat de succes în Maroc.

În concertul de pe 26 aprilie din foaierul teatrului San Carlo, cvartetul era acompaniat de pianista Alexandra Brucher, de origine română, nepoata soţilor Iliescu/Mureşanu, care locuiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani.

* * *

În timp ce ascultam interpretarea strălucită a soliştilor din San Carlo, în foaierul celebrului teatru liric napolitan, încercam să-mi imaginez, defilând în acelaşi decor, personajele celor aproape trei secole de muzică italiană.

Mă întrebam, în acelaşi timp, cum a ajuns acest oraş altă dată simbol al măreţiei şi averilor nemăsurate ale unei societăţi briliante, să devină esenţa şi imaginea sărăciei unei întregi regiuni ale Europei –”il Mezzogiorno”.

“Grandeur et décadence”-oare n’o fi soarta tuturor construcţiilor umane? Şi am decis să caut explicaţia în mişcarea aleatoare a bulelor din paharul de şampanie oferit după sfârşitul concertului!

Adrian Irvin Rozei, Napoli, mai 2003

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *