Un om pe stradă trecea, și de Enikö întreba…

photo1.jpgAmatorii de teatru din România, care frecventau sălile de spectacol în anii ’80, îşi mai amintesc de Enikö Szilágyi, o tânără actriţă de mare talent care începuse o carieră fulgurantă pe scenă şi pe ecran. Deodată, în 1989, acest nume a dispărut cu desăvârşire de pe afişe! Nu era un lucru rar în acea vreme, ci mai degrabă semnul unui alt talent care “dăduse bir cu fugiţii”.

Iată că, după douăzeci de ani, amatorii de teatru regăsesc acest nume pe afişul cafe-teatrului “La Vieille Grille”, unul dintre cele mai vechi “locuri de memorie” din peisajul parizian.

* * *

Scuarul “Puits de l’Hermite” este un exemplu tipic al nenumăratelor cartiere pariziene în care numai numele străzilor mai amintesc o istorie seculară.

Aflat la o aruncătură de băţ de strada Monge şi de cheiurile Senei, unde forfota circulaţiei nu se opreşte niciodată, un părculeţ liniştit, înconjurat pe trei laturi de imobile haussmanniene, pare că moţăie toată săptămâna în aşteptarea locuitorilor plecaţi la treburi importante în oraş. Numai cea de-a patra latură, care pare aruncată aici de bagheta magică a vreunui vrăjitor oriental, contrastează puternic cu ambianţa pariziană. Este faţada moscheii din Paris, dominată de turnul Kutubiyya care te transportă pe meleagurile marocane, de parc’ai fi la Marrakech sau la Fez. Numai că acest edificiu, construit între cele două Războaie Mondiale în omagiu adus sacrificiului trupelor nord-africane pentru apărarea Franţei în perioada marii conflagraţii europene, când au pierit regimente întregi de soldaţi veniţi din colonii, maschează o istorie mult mai veche a locului.


Acum mai bine de două secole, acest cartier era zona de trecere între hala vinurilor (devenită acum Facultatea Jussieu) şi strada Mouffetard, rămasă până astăzi una dintre cele mai tradiţionale şi colorate pieţe pariziene.

Un singur vestigiu mai aminteşte atmosfera medievală care domnea în cartier înainte de transformările radicale aduse de sistematizarea decisă de prefectul Parisului, baronul Haussmann, pe vremea lui Napoleon III. Este o grilă metalică, formată din halebarde negre cu vârfurile aurite, dominată de figura unui Bacchus râzător, cu faţa poleită. În spatele ei se ascunde o mică sală de teatru, tapisată cu pluş roşu şi decorată cu afişe vechi, desene sau caligrafii, în cel mai pur stil al cabaretelor din secolul XIX. Câteva mese de bar, aruncate ca din întâmplare printre banchetele de catifea, îţi permit să urmăreşti spectacolul degustând un vin de calitate, pe care patronul îl aduce direct dela producător. Sala este atât de mică, încât, asistând la unele spectacole muzicale, ai sentimentul că interpretul “îţi cântă la ureche”, cum făceau lăutarii în crâşmele de altădată.

Iată cum prezintă tradiţiile locului Laurent Berman, animatorul artistic, programatorul, barmanul, casierul şi impresarul acestui mini-Olympia:

“Cartierul în care ne găsim era după război o zonă foarte săracă, locuită de emigranţi, mai ales algerieni. Printre ei se aflau chiar şi reprezentanţii ilegali ai F.L.N.-ului, care trăiau la Contrescarpe (piaţetă aflată în apropiere n.n.). Era un cartier rău famat, unde găseai o mulţime de “bistrots à vins**” frecventate de tot felul de “clochards”.

 

Aici se întâlneau artiştii care au creat, după război, moda denumită “Rive gauche”, cântece cu texte tipice franţuzeşti. Ei se numeau: Brassens, Ferré, Brel, Barbara, Mouloudji şi, mai apoi, Moustaki sau Cora Vaucaire.

 

Atunci, în 1959-1960, proprietarul actual a cumpărat acest local, care era un “bar à vin”; în locul scenei se aflau butoaiele cu vin şi interpreţii, după ce se produceau, treceau cu pălăria în mână printre spectatorii care, de fapt, veniseră să bea un pahar.

 

În secolul XIX, acest bistrou se instalase în apropierea unei închisori, aflată chiar peste drum, numită Sainte Pélagie, rezervată femeilor şi administrată de surorile dominicane. Strada de alături, numită “rue de la Clef” aminteşte faptul că, atunci când vizitatorii se prezentau la poarta închisorii, trebuiau să treacă mai întâi pe la mănăstire, de unde surorile veneau cu cheia, să le deschidă poarta.

 

Văzând că această activitate artistică atrăgea mulţi clienţi, patronul a decis să construiască o scenă permanentă. Aşa s-a născut ceea ce se numeşte azi «le café- théâtre», adică un spectacol de teatru, presărat cu scheciuri şi cântece. Aici au debutat actori deveniţi mai târziu celebri, precum Romain Bouteille, Rufus, Coluche, cei care au fondat în continuare “le Café de la Gare”. Pivniţa, care azi serveşte de culise, era o sală de jazz, unde se putea face zgomot până noaptea târziu, fără să deranjezi vecinii. Aici a debutat, de exemplu, Archie Shepp. În general, tot jazzul modern a debutat aici: Eddie Lockwood, Michel Portal etc. Epoca de aur a localului a fost în anii ’70.

 

Patronul stabilimentului, Maurice Alezra, o persoană cu mult fler, este un evreu “pied noir” care a părăsit Algeria pentru a se instala la Paris şi care a făcut din această mică sală un loc “la modă” în anii ‘70-’75.

 

laurent-berman.jpg
Laurent Berman si afisul alb/negru “Enikö Szilágyi” in fata teatrului dela “Vieille Grille”
 

Noi creasem o companie teatrală care jucase pe această scenă la începutul anilor ’80 şi reveneam în fiecare an. Făceam parte din cei care reveneau aici regulat. Când în ’96 Alezra şi-a încetat activitatea din motive familiale, localul a fost închis timp de cinci ani. Încet-încet, interiorul a căzut aproape în ruină.

 

În 2000, compania noastră căuta un local unde să poată juca şi, după multe negocieri, am semnat un contract de închiriere. Diferenţa faţă de trecut este că noi, o companie teatrală, primim în teatrul nostru alte companii teatrale.

Vechiul patron avea o cunoaştere remarcabilă a lumii teatrale şi ştia să creeze vocaţii. Problema, în cazul nostru, e că majoritatea celorlalte săli de cafe-teatru au o capacitate de două, trei sau patru ori mai mare. Aici, un productor nu-şi poate câştiga existenţa, în schimb riscă să piardă mulţi bani. Dacă iei în consideraţie costul publicităţii, al artiştilor, aici reţeta e derizorie. Aici poţi debuta cu un spectacol, să-l faci cunoscut publicului, să-l rodezi, însă scopul final este să-l prezinţi oamenilor de meserie, care apoi îl vor cumpăra pentru alte scene. Nimeni nu poate trăi din reţeta dela “Vieille Grille”!

 

Toţi artiştii care au ajuns la un statut de profesionişti recunoscuţi îşi uită tinereţea! Câteodată mai vin din prietenie. Moustaki, de exemplu, se produce în fiecare an la “Petit Journal Montparnasse” timp de două sau trei seri, în luna februarie. O face din prietenie, de zeci de ani. Însă sala dela “Petit Journal” e de patru ori mai mare ca a noastră. Vine şi la noi, însă numai ca să asculte vreun cântăreţ care-l interesează. Vine pentru că ne apreciază, pentru că îl apreciem, pentru că-i aminteşte souveniruri din tinereţe. Dar asta-i tot! Vine ca spectator. Din când în când dă o mână de ajutor unui cântăreţ. Atâta tot! Şi încă el vine din prietenie. Ceilalţi au uitat cu desăvârşire! Asta-i legea “show business”-ului.

 

Pentru noi, programatorii, problema este să găsim artişti care caută o sală mică, nu cei care vin aici pentru că n-au găsit ceva mai bun! Adică cei care au un spectacol conceput pentru o sală mică şi care nu e făcut pentru o scenă mare. În cazul acesta, suntem în elementul nostru.

 

În general cu o sală atât de mică nu poţi rezista. Noi am reuşit pentru că aveam dinainte o companie. Nici nu încercăm să rentabilizăm această sală. Sau, dacă am vrea, am fi obligaţi să facem lucruri care nu ne plac. Aşa cum e, e un instrument. Banii vin din alte surse! Aici chiar dacă afişezi “Complet”, nu plăteşti decât chiria. În schimb poţi face legături foarte interesante! E o vitrină foarte importantă.

 

Pentru a găsi artişti tineri şi necunoscuţi e foarte simplu! Mai întâi, fiind o companie cu experienţă, avem un cerc de artişti pe care-i ştim, în domeniul teatrului sau al muzicii. Pe urmă, suntem asaltaţi de propuneri. E mai simplu pentru muzică: un CD ajunge ca să alegi, cu atât mai mult cu cât prezentăm spectacole marcate de un anumit gen. E mai complicat cu teatrul! Însă suntem înecaţi în oferte. De exemplu, acum, în februarie, facem deja programările pentru septembrie. Totul e complet pentru iunie/iulie. Mai rămân câteva găuri, pe ici, pe colo.

 

Avem o serie de teme la care ţinem foarte mult, pentru că noi înşine am făcut teatru muzical. Totdeauna cu muzică “en vivo”. Am decis că luni, marţi şi miercuri sunt zile dedicate muzicii şi de joi până duminică, mai degrabă teatrului. Luni sunt cântece franceze, marţi sunt sud-americane, miercuri-idiş, ladino, cultură evreiască în general. De joi până duminică avem o companie care a rezervat patru zile. Avem deci o nebuloasă de grupuri în care ne învârtim.

 

Pe de altă parte, avem un public obişnuit, care vine o dată pe lună, tot anul, ceea ce ne procură o fidelizare a asistenţei.

 

Problema noastră este că, atunci când Maurice Alezra a debutat, erau în cartier şase sau şapte restaurante în care artiştii puteau cânta. Începeau la ora 19, jumătate de oră la unu’, jumătate de oră la altu’, până la ora unu noaptea.

 

Treceau cu pălăria prin public de cinci sau şase ori şi obţineau un adevărat “cachet”. Aici, preţul locului între 5 şi 10 Euro, e cu adevărat ridicol! Toţi clienţii ar trebui să servească măcar un pahar. Însă, fiecare spectacol, de când îl tot jucăm, a fost vândut cel puţin de zece ori în afară, cea ce poate aduce, minimum 800 Euro pentru fiecare reprezentaţie. Pe de altă parte, avem nevoie de public; să joci în faţa unei săli goale e catastrofal!

 

Am un exemplu tipic: la Avignon, într-un an, la sfârşitul celor patru săptămâni de Festival, oraşul se golise. Avusesem o mulţime de invitaţi, o reţetă derizorie, fusese foarte obositor. Multe grupuri mici nici n-au aşteptat sfârşitul Festivalului şi au plecat.

 

În ultima zi, aveam o sală mică, numai trei locuri rezervate, dintre care două pentru “Restaurant du Cœur”, nişte cerşetori. Îmi spun: “E o nebunie! N-o să jucăm pentru trei persoane!” Totuşi, dacă tot suntem aici, hai să jucăm! Deja că nu era nimeni, mai soseşte şi un imbecil în întârziere. Era de fapt, un programator elveţian care se mutase şi ne pierduse din vedere. La sfârşit, vine şi ne cumpără spectacolul: cinci reprezentaţii, 10 000 Euro! Şi de atunci revine în fiecare an!

 

Noi, Anne Quesemand şi cu mine, suntem prototipul rătăciţilor dela ‘68.

 

Anne e profesor cu licenţă în litere, eu sunt arhitect. După ce am lucrat timp de zece ani în meseria mea, am abandonat-o complet, ca să fac muzică şi teatru de stradă! Am făcut mult teatru de stradă, cu mişcările politice. Am rămas cu gustul muzicii populare.

 

În cele din urmă, am abandonat spectacolul de stradă şi am trecut la teatrul în sală. Am pus la punct mici piese, care se potriveau cu sălile mici. Cum mergeau bine, am obţinut subvenţii şi chiar şi acum suntem susţinuţi de Ministerul Culturii. Nu sunt sume mari, dar…

 

Drept care am montat această companie, numită “Théâtre à bretelles” acum 30 ani, cu care dorim să facem să trăiască acest mic teatru magic. Sperăm că va rămâne o referinţă culturală şi o fereastră în inima Parisului. Din anul 2000 până astăzi am prezentat mai bine de 6000 reprezentaţii, la care au asistat vreo 70 000 spectatori.”

* * *

Născută într-o familie de intelectuali transilvăneni cu marcate tradiţii artistice – tatăl ei era un reputat tenor liric la Opera din Cluj – Enikö Szilágyi a avut încă din copilărie ocazia de a-i întâlni în casa părintească pe cei mai renumiţi interpreţi români ai teatrului muzical precum Herlea, Piso, Ştefănescu-Goangă, Magda Ianculescu etc.

Vocaţia ei artistică s-a manifestat încă din primii ani ai şcolarităţii, însă, în mod straniu, dirijându-se spre literatură mai degrabă decât spre teatru sau interpretarea muzicală. Numai la începutul adolescenţei, o primă chemare către arta scenei s-a conturat prin participarea ei la o asociaţie de teatru a tinerilor interpreţi, spre disperarea părinţilor care o vedeau urmând o carieră de doctor. Însă, după fiasco-ul tentativei de a urma studiile de medicină – în ciuda rezultatelor excelente la anatomie, pentru că notele la matematică şi fizică erau catastrofale! – Enikö Szilágyi se îndreaptă spre adevărata ei vocaţie, reuşind cu brio examenul de admitere la Facultatea de teatru, secţia maghiară, din Târgu Mureş. În familie, Enikö vorbise limba maghiară, iar la şcoală cea română, pe care le stăpânea cu egală dexteritate.

Încă din primul moment al studiilor, Enikö a fost remarcată de regizori de talie naţională, cu care a debutat pe ecrane, la numai 18 ani, jucând în compania celor mai reputaţi artişti români precum Beate Fredanov, Octavian Cotescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Marcel Iureş, George Constantin, Florin Piersic etc. În continuare, ea a jucat tot atât de bine când în limba română, când în limba maghiară, în funcţie de rolurile care i se propuneau.

Au urmat cincisprezece filme, nenumărate piese de teatru, jucate pe scenele naţionale din Târgu Mureş, Cluj sau Bucureşti, premii de interpretare în festivaluri de teatru etc. Era perioada anilor ’70, în care o oarecare liberalizare a vieţii artistice româneşti a permis creatorilor inspiraţi să prezinte opere din repertoriul mondial, chiar şi contemporan, cu o lărgime de vederi acceptabilă.

Numai că această perioadă n-a durat prea mult!

La începutul anilor ’80 capacul de plumb a căzut peste teatrul românesc, la fel ca şi peste întreaga viaţă socială sau culturală. Cenzura, care se ocupa din ce în ce mai mult de detaliile aşa zise subversive, începuse să găsească referinţe ce trebuiau eliminate chiar şi în Hamlet sau Richard III.

Pentru Enikö, în ciuda faptului că juca şi în româneşte, nu se mai găseau, deodată, roluri în care ar fi putut fi distribuită! Desigur că din cauza consonanţei maghiare a numelui ei. Ceea ce nu împiedica să apară într-un jurnal, editat în limba maghiară cu ocazia zilei de naştere a “tovarăşei de viaţă a Geniului Carpaţilor”, un articol ditirambic semnat cu numele ei, al cărui conţinut îl descoperea la primirea ziarului.

Odată cu licenţierea din serviciu a soţului ei, ca urmare a respingerii presiunilor făcute pentru a colabora cu Securitatea, Enikö înţelege că în România ceauşistă nu se mai putea trăi.

Profitând de o autorizaţie de a voiaja în Occident, Enikö şi soţul ei rămân în Olanda, numai şase luni înainte de căderea dictatorului.

Urmează doi ani de concediu forţat în Belgia. Enikö utilizează această perioadă de “renaştere” pentru a se familiariza nu numai cu limbile franceză şi neerlandeză, dar şi cu poezia şi muzica marilor cântăreţi francofoni: Edith Piaf, Brel, Barbara, Brassens…

Până când directorul maghiar de teatru George Lengyel îi propune un rol la teatrul pe care-l crea în Ungaria, la Kecskemet.

În continuare se ţin lanţ treisprezece ani de succese pe scenele maghiare la Budapesta, Debreţin, Kecskemet, într-un repertoriu extrem de vast, care cuprindea rolurile cele mai variate, precum Hedda Gabler, Yerma, Maria Stuart, Electra americană, Medeea etc. Succese încoronate de Premiul naţional de interpretare în anii 1993, 1994, 1996 şi 1997.

Între timp, oarecum din întâmplare, cum i s-a cerut să cânte câteva melodii din repertoriul francez, Enikö pune la punct un adevărat recital, reluând temele celebrilor interpreţi cu care se familiarizase în Occident. Încet-încet, acest “tour de chant” s-a îmbogăţit şi cu multe alte melodii, cum ar fi cele ale Mariei Tănase sau ale lui Kurt Weill. Alegerea lor a fost determinată, mai ales, de cultura artistică a interpretei, precum şi de dorinţa de a transmite celor care o ascultă emoţiile, sentimentele sau frumuseţile muzicii pe care o apreciază. Ceea ce o decide uneori să interpreteze refrene mai puţin cunoscute sau mult mai dificile din repertoriul muzicienilor ei preferaţi.

Au urmat mai bine de 300 concerte, nu numai în Ungaria, dar şi în Polonia, Slovacia, Elveţia, Maroc, Cehia sau Franţa, la invitaţia autorităţilor Francofoniei, succese recompensate cu Crucea de Onoare a Ungariei în anul 2002. Enikö a devenit astfel o adevărată ambasadoare a muzicii, ba chiar, prin larga paletă artistică pe care o îmbrăţişează –muzică, teatru, poezie, film- s-ar putea spune, a frumosului sub toate aspectele, între lumea Occidentală şi cea a ţărilor de Est.

Începând din 2005, Enikö a decis să-şi dedice totalitatea activităţii în scopul promovării carierei sale în Franţa, unde s-a stabilit. Este o nouă etapă, o nouă deschidere şi, mai ales, un nou “challenge”. Pentru că acum, Enikö a hotărât ca, în afara interpretării pieselor din repertoriul marilor cântăreţi clasici ai muzicii francofone, să adauge în concertele ei şi piese contemporane, unele scrise chiar pentru ea, de artişti francezi reputaţi cum ar fi Jean Musy, Gerard Berliner, Frank Thomas sau René de Ceccatty. La care se vor adauga, în curând, şi textele scrise de ea însăşi, în limba lui Molière, o nouă faţetă dezvoltată de simţul creator al artistei.

Însă orişice ar face, Enikö rămâne mai întâi de toate o actriţă! Nevoia fizică de a se exprima pe scenă, contactul cu publicul, necesitatea de a simţi tăcerea profundă, aproape materială, a unei săli pline care-i urmăreşte jocul, mai degrabă chiar decât explozia de aplauze la sfârşitul unei performanţe actoriceşti, este resortul care-i motivează activitatea.

Probabil că aceasta este cauza care a făcut să se întâlnească Enikö Szilágyi cu Anne Quesemand şi Laurent Berman, animatorii teatrului dela “Vieille Grille”.

La cererea lor, în 2007, zece ani după dispariţia autorului celebrului “Aigle noir”, Enikö a prezentat la “Vieille Grille” un spectacol “Barbara”. El a fost reluat, în continuare, de optsprezece ori, fiind interpretat în luna noiembrie şi pe scena teatrului Dejazet din Paris, sub titlul “Bonsoir Barbara”. Iar în lunile ce vin, în ciuda unui program care o cheamă în diferite colţuri ale Europei, ea va reveni în mod periodic în teatrul din scuarul dela Puits de l’Hermite, devenit un “loc de suflet”.

După spectacolele prezentate la Paris, pe scenele teatrului “Essaïon” şi “Espace Kiron”, săli reputate pentru calitatea interpreţilor pe care le prezintă, Enikö va cânta în luna aprilie la teatrul “L’Archipel”, altă sală far a spectacolelor contemporane. Acolo, ea va prezenta, în prima parte, un repertoriu clasic şi se va îndrepta, mai apoi, spre ceea ce se numeşte “repertoriul de autor”, creaţiile ei personale. Este, încă odată, un “parti pris” al dificultăţii, al refuzului facilităţii. Ceea ce, după atâtea experienţe şi depăşirea atâtor obstacole, nu o mai sperie deloc pe Enikö.

Per aspera, ad astra!

Paris, martie 2008

——–
NOTE:
*Parafraza unei celebre melodii din folclorul gruzin, intitulată “Suliko”. În anii de după război, ea a făcut înconjurul lumii, cuvintele fiind traduse în nenumărate limbi. Cum legenda spune ca era cântecul preferat al lui Stalin, după 1956 a dispărut de pe unde!
**Instituţie pariziană, loc în care poţi degusta la bar diferite soiuri de vin, acompaniate de simple mâncăruri tradiţionale.

Acest articol inaugurează ciclul intitulat: Locuri de memorie din Parisul de astăzi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *