Un minut de nostalgie!

Acest text a fost publicat în revista « 3 R – Rădăcini/ Racines/Radici » nr. 13 – 15, datat Ianuarie – martie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranță » din Bucureşti.

Napoli, 22/11/2018
File de jurnal

Nenumăraţi sunt vizitatorii ce sosesc la Napoli, în ultimii ani, cu convingerea fermă că în oraşul partenopean nu poţi petrece un singur moment fără să te ciocneşti cu turişti debarcaţi din Suedia sau din China !

E drept că într-un oraş care e traversat în fiecare an de sute de mii de vizitatori, nu e simplu să găseşti un loc unde adevărata viaţă a oraşului să mai fi dăinuit ! Această afirmaţie e valabilă, cu siguranţă, dacă rămâi în perimetrul indicat de ghidurile turistice la capitolul « vizite inconturnabile la Napoli ». Insă, dacă ai curajul şi, mai ales, voinţa de a părăsi « les chemins battus », poţi descoperi locuri uimitoare, puţin cunoscute de vizitatorul grăbit.

De exemplu, dacă dai colţul, la numai câţiva metri de Piazza del Plebiscito, acolo unde se află Palatul regal şi Teatro San Carlo, te trezeşti pe o stradă, s-ar zice, cu un nume predestinat :  Via Solitaria. Incă un pas şi iată că apare « Via Monte de Dio » ! Aici, ambianţa generală e total diferită de cea din « Cartierul spaniol », unde restaurantele turistice, magazinele de confecţii sau bijuterii la modă se ţin lanţ.

De-a lungul străzii Monte de Dio, nu întâlneşti decât palate impunătoare, cu faţade severe, din piatră înegrită de trecerea timpului. De cele mai multe ori, porţi grele de lemn interzic accesul în curţi interioare, unde ai putea vedea grădini  tropicale, cu palmieri şi tufişuri înalte, care ascund locatarilor activităţile vecinilor şi protejează intimitatea fiecărui ocupant al diferitelor apartamente.

Insă, la no. 14, poţi vedea, intrând şi ieşind, nenumăraţi tineri, veseli, activi, surâzători. Sunt vizitatorii sosiţi la « Instituto Italiano per gli Studi Filosofici », un centru cultural activ, recunoscut pe plan mondial, care organizează, în mod periodic, conferinţe, întâlniri, dezbateri pe teme filosofice. Şi care dispune de o imensă bibliotecă cu volume adunate, timp de jumătate de secol, de Gerardo Marotta (Napoli, 1927 – Napoli, 2017), celebru avocat, scriitor, filosof italian, creatorul acestui institut în 1975. Marotta a fost distins, de-a lungul carierei sale  cu nenumărate premii sau doctorate onorifice, printre care şi cel al Universtăţii din Bucureşti, în anul 2000.

Insă, Palazzo Serra di Cassano, unde se află acest Institut, are o tradiţie seculară, care ascunde amintirea unor momente istorice secrete sau dramatice,  puţin cunoscute de marele public.

Edificiul a fost construit în prima jumătate a secolului XVIII, de Ferdinando Sanfelice, (1675  Napoli – 1748 Napoli), remarcabil arhitect, rămas celebru prin realizările spectaculare executate în capitala « Regatului Napoli », care va deveni, în secolul următor, « Regatul celor Două Sicilii », sub stăpânirea casei de Burbon.  In cazul Palatului Serra, arhitectul s-a distins prin realizarea unei scări monumentale de acces la « piano nobile ». Faţada înspre Via Monte de Dio este tot atât de impunătoare, mulţumită unui « Ordin colosal » pe două nivele de stil corintian, încadrat de ferestre « à tympan » şi de balcoane tipice arcate în stil napolitan « piperno ».

Insă, adevărata intrare principală a palatului se afla pe « Via Egiziaca », chiar  în faţa Palatului regal. Numai că ea a fost zidită acum aproape 220 ani ! Cum spune un cronicar italian : « Quel portone chiuso urla ancora giustizia ! » (Această poartă închisă strigă şi azi « dreptate » !)

In 1799, oraşul Napoli a cunoscut un episod revoluţionar, rămas în istorie sub denumirea « Republica napolitană », sau, mai degrabă, « Republica partenopeană ». Acest nume provine de la sirena legendară Partenope  (în greaca veche «  Παρθενόπης / Parthenópês », cea cu faţa de fecioară ).

După cum afirmă o legendă antică, Partenope ar fi fost înmormântată sub o lespede, deasupra căreia a fost construit oraşul Napoli. De aceea, locuitorii săi sunt numiţi « partenopeeni » şi efemera republică din secolul XVIII a reluat acest nume.

« Republica partenopeană » n-a durat nici măcar 6 luni, din 21 ianuarie până pe 24 iunie 1799. In faţa atacurilor victorioase ale armatei franceze, comandată de  generalul Championnet, regele Burbon, Ferdinand IV, fugise din capitala sa pe un vas britanic, la  Palermo. Atunci, intelectualii şi poporul, mânaţi de principiile Revoluţiei franceze, proclamă republica.

Deşi nu a avut decât o existenţă extrem de scurtă, ea a lăsat până azi, o amintire neştearsă, pentru că a luat măsuri de organizare administrativă şi de justiţie socială revoluţionare pentru acea vreme. Insă regele Ferdinand IV, revenit  în oraş cu ajutorul trupelor britanice*, şi-a călcat angajamentele şi a declanşat o represiune nemiloasă împotriva republicanilor.

Printre cei executaţi atunci, se număra şi Gennaro Serra, fiul proprietarului palatului menţionat, care a fost decapitat în Piazza Mercato, pe 20 august 1799, în ciuda demersurilor insistente ale principelui Serra.

In semn de revoltă, principele a zidit intrarea principală a palatului, care privea către reşedinţa regală,  şi ea a rămas tot aşa până astăzi !

Un detaliu, poate puţin semnificativ, mi-a atras atenţia, în istoria dramatică a « Republicii partenopeene » : drapelul ei.

După modelul drapelului francez, revoluţionarii au ales pentru steagul lor un tricolor. Insă au înlocuit culoarea albă, care-i amintea pe Burboni, cu cea galbenă, iar albastrul închis francez cu un albastru mai deschis. Ceea ce a dat…steagul României de acum**, care pe atunci nici nu exista !

 

In tot cazul, tricolorul « Republicii partenopeene » poate fi achiziţionat chiar şi azi, pe Internet, pentru suma de numai 6,95Euro !

 

                                     Adrian Irvin ROZEI

                                   Napoli, noiembrie 2018

____

*Cinefilii amatori, de vârsta a treia, îşi mai amintesc de filmul « Lady Hamilton », turnat în 1941, a cărui vedete erau Laurence Olivier şi Vivien Leigh, şi care a făcut un mare succes pe ecranele din România, la sfârşitul anilor ’50. Filmul descrie de manieră romanţată, acest episod al istoriei italiene. Insă el fusese conceput, de la bun început, ca o referinţă la situaţia Europei în epoca turnării sale. Autorităţile de la Bucureşti n-au remarcat că « istoria se repetă » şi că acelaşi scenariu ar fi putut fi interpretat, cu alţi protagonişti, în cursul anilor ’50 ! 

 **Deşi culorile drapelelor naţionale sunt, în general, definite prin lege, variantele practicate, ba chiar şi dimensiunile diferitelor fâşii, sunt atât de variabile, încât uneori numai vexologii sunt capabili să le diferenţieze !

In cazul României, ele au dat naştere, nu demult, chiar şi unui conflict internaţional, rezolvat…în cadrul Naţiunilor Unite !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *