Un Maramureș chilian

După cum am învățat, când eram copil la școală, se pare că indienii din antichitate își imaginau Pământul ca pe un disc gigantic, așezat pe spinarea a doi elefanți uriași. La rândul lor, acești elefanți erau susținuți de patru broaște țestoase enorme, care pluteau pe un ocean nesfârșit. De câte ori ascultam explicațiile învățătorului, care afirma că pământul e rotund, eu nu prea voiam să-l cred, cu atât mai mult cu cât reprezentarea suprafeței terestre, agățată pe peretele clasei avea forma unui disc, e drept, tăiat la cei doi poli. Și îmi imaginam că, dacă aș ajunge până la marginea discului, aplecându-mă cu grijă, aș putea vedea pe partea cealaltă, elefanții, țestoasele și oceanul infinit.

Mă întrebam, totuși, unde aș putea găsi marginea discului, cu alte cuvinte sfârșitul lumii cunoscute. După ce am studiat cu atenție mapamondul, am ajuns la concluzia că acest loc trebuie să se găsească undeva pe coasta de vest a continentului sud-american, între Valparaiso și Punta Arenas, de unde nu se mai vedea pe hartă nicio insulă până la marginea pânzei. Așa am descoperit existența insulei Chiloe, la capătul nordic al arhipelagului care formează zona de sud a Republicii Chile și m-am jurat să mă duc într’o zi acolo și să verific eu însumi dacă această teorie este adevărată.

* * *

Deși Chiloe este o insulă de numai 180 km lungime și 80 km lățime, ea reprezintă a doua suprafață insulară a Americii de Sud, după Țara de Foc. Populația insulei, de numai 100 000 locuitori, e un amestec straniu de influențe europene, aduse, fie de colonizatorii spanioli, fie de marinarii și pirații veniți din toată lumea, și altoite pe un trunchi indigen, indienii chonos sau mapuche.

chiloe harta_resize Insula Chiloe, inima istorica a tàrii de pe coasta Pacificului

Poate din cauza acestui amestec ciudat, Chiloe a jucat dintotdeauna un rol aparte în istoria, cultura și chiar geografia chiliană. Iar aspectul cel mai neașteptat a fost să descopăr că Chiloe are multe puncte comune cu… Maramureșul! Chiar dela prima vedere, poți constata că Chiloe este o insulă înconjurată de ape, după cum Maramureșul este, după cum spune B. Houliat, autorul unui articol ditirambic despre această regiune, în revista “Coté Est”: „… un fel de insulă înconjurată de pământuri care, chiar dacă nu e bătută de apele oceanelor, rămâne înconjurată de un oarecare mister!” Misterul! Iată elementul comun al acestor două regiuni situate aproape simetric la extremitățile lumii civilizate. Și după cum savanții afirmau, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, că Maramureșul era centrul Europei (sic!), tot așa Chiloe poate fi considerat ca inima Republicii Chile, dacă ne uităm la forma insulei și la poziția ei geografică.

* * *

Când au ajuns pentru prima dată la Chiloe, în 1553, „descălecătorii” spanioli au găsit o populație deja metisată, între locuitorii autohtoni, indienii chonos, și invadatorii de pe continent, indienii mapuche. Bogăția excepțională a solului (se spune că la origine cartoful provine din această insulă), a mării (plină de pește și, mai ales, de fructe de mare) și pădurile dese cu lemn de calitate au interesat din primul moment pe spanioli. Deși aceștia nu erau decât vreo 200 până la anul 1600, ei au reușit foarte repede să domine cei 11 000 indigeni și să-i „convingă” sa lucreze pentru regele Spaniei. E drept că indienii localnici erau foarte blânzi și supuși, așa că au devenit repede mineri în exploatările aurifere, țesători de lână de lama sau tăietori de lemne în pădurile cu arbori de „alerce”, renumitul copac din zona oceanică a Americii de Sud. Numai că distanța enormă și pericolele călătoriei între Lima, capitala vice-regilor din Peru, și Chiloe este atât de mare încât galioanele spaniole nu veneau decât odată pe an, ba chiar, uneori, o dată la trei ani, pentru a recupera bogățiile locale. Așa că, timp de două secole, XVII și XVIII, spaniolii se amestecă fără încetare cu localnicii, creând o populație metisată, care trece de la 200 persoane în 1600, la 10 000 în 1774. E drept că între timp indienii fuseseră decimați de epidemiile de vărsat, tifoidă și „sampaio”, așa că la începutul secolului XX nimeni nu mai vorbea în insulă limba mapuche. În schimb, ocupația și incursiunile repetate ale corsarilor olandezi instalați în această zonă în secolul XVII au adus un nou element etnic, care a contribuit la formarea unei populații diferite: „los chilotes”.

chiloe case de lemn 001_resize Case de lemn traditionale pe malul fiordurilor din insula

În orice caz, datorită eforturilor permanente ale Ordinului Iezuiților, care se preocupă de evanghelizarea populației native, instalează scoli, decide construirea bisericilor, îi învață să utilizeze tehnica morilor sau a agriculturii din Europa, care dăinuie până astăzi, se dezvoltă o societate cu o cultură metisată, însă care integrează tradițiile locale. Se creează astfel o identitate locală, sprijinită de sentimentul de a aparține „ultimului bastion, cel mai îndepărtat, al civilizației creștine” și cel mai austral teritoriu locuit din lume. Pentru Coroana spaniolă, acest post îndepărtat era punctul de plecare către noi cuceriri, am putea spune „noi descălecări”, și așa a rămas până în secolul XIX, când o expediție organizată sub autoritatea guvernatorului don Domingo Espinera a armat o goeletă de numai 16 metri în vederea cuceririi și anexării strâmtorii lui Magellan. Sub conducerea căpitanului englez John Williams, însă cu majoritatea echipajului de origine chiliană, goeleta „Ancud”, primul vas de război construit în Chile, a părăsit insula Chiloe pe 22 mai 1843, dirijându-se în direcția strâmtorii lui Magellan.

După diferite aventuri, între care dispariția în apele neliniștite ale Pacificului, nu a unei cățelușe cu numele Molda, ci a șalupei de salvare plină de marinari, goeleta „Ancud” este obligată să se reîntoarcă la Chiloe, pentru reparații. O nouă plecare este organizată pe 9 septembrie 1843, de această dată încoronată de succes, prin acostarea, după 13 zile, în zona pe care Chilienii voiau să o anexeze. După înălțarea drapelului chilian, intonarea imnului și vărsarea unor lacrimi de rigoare, mateloții chilieni, gata să se întoarcă acasă, remarcă plini de uimire apariția corvetei „Phaéton”, vas cu aburi al Marinei franceze. Odată vizitele de protocol între cele două echipaje terminate, în duminica următoare Francezii organizează o liturghie pe țărm, la umbra drapelului lor national. Mare emoție printre Chilieni și căpitanul englez Williams trimite o notă căpitanului francez, exprimându-și mirarea că nu i-a cerut permisiunea de a înălța un drapel străin pe teritoriu chilian! Având în vedere disproporția de tonaj între cele două vase, conflictul s’a oprit aici! Mai înainte însă, în deceniul al treilea al secolului XIX, luptele de independență pentru eliberarea provinciei Chile de sub dominația spaniolă se succedaseră cu rezultate contradictorii de o parte sau de cealaltă. Populația din Chiloe, care susținea ferm pe „ocupantul” spaniol, era condusă de colonelul Antonio Quintanilla. Acesta a organizat apărarea teritoriului, înarmând populația locală, ba chiar a și creat o flotă formată din două vase ale piraților locului, plătiți pentru a proteja libertatea insulei.

Reconfortat de victoriile armatelor spaniole la Lima, Quintanilla continuă să țină piept armatelor republicane. Până când Bolivar, victorios la Lima, a amenințat autoritățile chiliene că, dacă nu rezolvă problema insulei, va trimite trupe pentru a o ocupa și anexa teritoriului peruvian. Ba chiar a încercat să negocieze cu Quintanilla un armistițiu care ar fi dat drepturi peruvienilor asupra acestei zone. De unde un motiv suplimentar de conflict între Peru și Chile, care mai dăinuiește și astăzi! Oricum, se consideră că Chiloe a fost ultima posesiune spaniolă pe coasta Pacificului. După cum mulți consideră, ca și Jean-Baptiste Naudet, într’un articol din „Le Monde” de la începutul decadei ’90, că Maramureșul este ultimul teritoriu al „Dacilor liberi”!

* * *

În orice caz, Chiloe reprezenta deja de multă vreme un caz aparte în lumea sud-americană și care făcea pe mulți să viseze. Pe la mijlocul secolului XVII, doi marinari spanioli, probabil dezertori și asasini, care veneau de dincolo de Cordiliera andină, au ajuns în insulă. Ei au povestit că au întâlnit un oraș de argint, cu locuitori de origine spaniolă, așa cum se spunea că este „El Dorado”, țara din vârful Anzilor, unde aurul este un metal obișnuit și locuitorii trăiesc o veșnicie, fără să cunoască boala sau mizeria. Drept care mai multe expediții au plecat din Chiloe în căutarea acestei țări minunate. Era foarte normal ca acest vis să inspire pe locuitorii din Chiloe, care, mai degrabă decât în orice alt loc din lume, trăiesc înconjurați de visuri, fantome și tot felul de vrăji care fac parte din viața lor de fiecare zi. Cea mai celebră apariție este „el caleuche”, vasul fantomă care apare și dispare pe neașteptate, din negura care acoperă marea. E corabia care transportă vrăjitoarele, strălucitor luminată, și care plutește tot atât de bine pe mare sau pe uscat. El este acompaniat de sunetele unei orchestre festive, însă lasă în urma lui un zgomot de cătușe, poate și pentru că aduce avere comercianților necinstiți, care se complac în afaceri necurate. Cam ca gestionarii de la „Alimentara” de altă dată!

Alt personaj tradițional este văduva „Viuda”, o femeie înaltă, îmbrăcată în haine negre și care iese noaptea în căutarea bărbaților, pe care îi vrăjeste și îi obligă să-i satisfacă poftele erotice fără oprire. La fel ca și „Fata pădurii” din Maramureș, care atrage ciobanii cu cântecele ei magice în locuri pustii sau prin case ascunse pentru a-i viola. După cum nu scapi de „Fata pădurii” decât dacă o arunci în foc, cei care au fost prinși de către „Viuda” nu-și revin decât după câteva zile. Probabil din cauza extenuării! Tot așa, „Trauco” este un om mic, gras, care trăiește în pădure și taie copaci cu barda lui de piatră. Este, bineînțeles, un maniac sexual, care atrage femeile singure în pădure pentru a le viola. În mod curios, deși are o aparență dezgustătoare, Trauco exercită o fascinație uimitoare asupra fecioarelor cărora le provoacă vise erotice. Tânăra „fermecată” iese din casă și îl urmează în pădure, rugându-l să o defloreze. Cei care încearcă să i se opună sunt omorâți sau rămân estropiați pe toată viața. Așa că, de câte ori o biată fecioară se pomenește însărcinată, toti sătenii sunt de acord că e vina lui Trauco! Cum e și în Maramureș cu „Omul nopții” sau „Omul de la munte”!

chiloe trauco 001_resize
Trauco: geniul rau si vicios care se ascunde in padure

Ceea ce nu înseamnă că țăranii care se fac numai că cred în aceste povești, se lasă cu adevărat duși de nas. Pentru că vorba populară spune: “Sigur! A văzut izmene pe gard și a căzut grea!” Bineînțeles că în Chiloe viețuiesc o serie întreagă de vârcolaci, precum „Cuchivilu”, ființa-șopârlă, „Ten-Ten Vilu” și „Lai-Lai Vilu”, spiritul pământului și al apei, sau „Chihued”, pasărea-liliac care seamănă moartea pe oriunde zboară. Și te poți întâlni și cu „Camahueto”, taurul unicorn, un fel de „drac”, ce distruge recoltele. * * * Chiloe a reprezentat timp de secole o societate tradițională, în care obiceiurile caracteristice unei lumi agricole au rămas vii până astăzi. „Claca” tradițională din Țările Române se cheamă aici „La Minga”. La cererea unui țăran, toți consătenii săi vin să-l ajute pentru a termina într’o singură zi o muncă dificilă, cum ar fi construcția unui șopron sau tunsul oilor. Altă formă de ajutor reciproc este „El Medan”, în care toți vecinii aduc un obiect sau un aliment care lipsește într’o familie. Acesta poate fi foarte variat, precum cartofii, grâul, sarea, lemnele, cuiele, lâna și altele. După fiecare reuniune de acest fel, stăpânul casei oferă mâncare și băutură participanților, ba chiar invită și muzicanți, pentru ca să poată dansa și se veseli împreună.

Tot atunci se organizează și jocuri de roluri, bineînțeles legate de activitatea agricolă sau pastorală sau de tradițiile bisericești. Personajele cele mai obișnuite ale acestor piese de teatru puse în scenă de localnici sunt: vrăjitorul, preotul, negustorii, logodnicii etc. La fel ca în satul Șanț din nordul Transilvaniei, la granița între Maramureș și Țara Dornelor, unde s’a creat o tradiție a teatrului țărănesc, de-a lungul veacurilor. Toată această lume tradițională din Chiloe trăia și mai trăiește și azi, în afara orașelor principale, în case de lemn. Lemnul este aici materialul de bază al construcțiilor tradiționale, fie ele terestre sau navale. Pentru că locuitorul din Chiloe, „el chilote”, are o dublă rădăcină: pe uscat și pe mare. Obligat de sărăcia locală să ia drumul exilului (erau familii întregi care tot anul nu mâncau decât cartofi, din care există, e drept, o sută de varietăți), el devine marinar sau paznic la vite, tâmplar sau docher, vânător de foci sau salahor. Însă niciodată nu se plânge. Cum spune un proverb local: «Chiar și cu mațele scoase, „el chilote” spune că totul e în regulă!” În schimb, visează toată vremea la insula lui, la casele de lemn așezate pe picioroange, la malul mării sau la bisericile cu turnuri ascuțite care străpung văzduhul.

chiloe 001_resize Cateva dintre bisericile de lemn din insula Chiloe

Aceste case sau biserici fac legătura între mediul marin și cel terestru, pentru că sunt acoperite cu solzi de lemn, ca niște pești. Cu atât mai mult cu cât singura diferență între cele două medii este aproape numai salinitatea. Fiindcă la Chiloe plouă tot anul. În aceste condiții subtropicale, arborii cresc fără limită. Celebrul „alerce” (Fitzroya patagonica), din aceeași familie cu secoia, poate ajunge până la 60 m înălțime. Alături cresc coniferele sau chiparosul. Ajunge să lași necultivată o parcelă câțiva ani, ca s’o găsești acoperită de hățișuri și, foarte repede, de o pădure sălbatică. Ca urmare, lemnul este utilizat peste tot, la mori, la construcția războaielor de țesut, la „trineo” (un fel de sanie tradițională utilizată pentru transportul cartofilor, algelor, paielor), până și la ancora tipică din insulă sau la măsurile de greutate și volum. Ca și în Maramureș, structura de lemn a bisericilor este îmbinată cu cepuri și caneluri, fără niciun cui sau axă de metal. Multe dintre ele au mai bine de două secole de existență. În majoritarea bisericilor de lemn se intră printr’un portal exterior, în stilul prispei, menit să-i apere de ploaie pe credincioși. Turla bisericii, care se ridică deasupra balconului dedicat corului, poate ajunge până la 28 m înălțime. Cea mai veche dintre ele, aflată la Anchao, un sătuleț care se găsește pe o insuliță din fața orasului Dalcahue, și unde nu se poate ajunge decât cu bacul, a fost construită între 1735 și 1767. Bisericile de lemn din Chiloe au fost declarate Patrimoniu al Umanității de către UNESCO în anul 2000, la numai un an după clasarea celor din Maramureș.

* * *

După ce am vizitat câteva din minunile insulei Chiloe, ne-am așezat la masă într’unul dintre „palafitas”- restaurantele de lemn pe picioroange – care sevesc tot felul de specialități de pește și, cu siguranță, cele mai variate și gustoase fructe de mare din lume.

chiloe palafitas 001_resize Palafitas: restaurantele pe picioroange din insula

Am comandat celebrul „curanto”, o mâncare pescărească în care fructe de mare, pești oceanici și bucăți de carne de miel, fierte împreună în aburi la căldura pietrelor încinse în foc, se amestecă armonios cu porumbul alb și cartofii suavi. De sub masă ieseau la intervale regulate, în mod discret, damigenele cu vin alb local, pentru că, în teorie, aceste restaurante populare nu au autorizația necesară pentru a servi băuturi alcoolice. Spre sfârșitul prânzului, am explicat comesenilor mei, toți din Chiloe, ce m’a adus acolo, povestea cu marginea lumii, cu discul terestru și elefanții uriași. S’au uitat cam lung la mine și m’au invitat la școala din sat. Acolo am văzut pe perete un mapamond pe care America era la mijloc, ba chiar cu Chiloe în centrul hărții, iar limita discului terestru trecea pe undeva prin Siberia! Așa că, pentru a evita orice conflict privind centrul lumii, am căzut cu toții de acord să spunem că pământul e rotund!

Adrian Irvin Rozei, Santiago de Chile, aprilie 2002

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *