Un interviu ratat cu Simona Maïcanescu

Acum câteva zile, trecând prin metrou, am remarcat un afiș enorm care anunța pe 13 ianuarie premiera unei piese: “Fièvre” de Wallace Shawn. Traducere și adaptare: Simona Maïcanescu. Regia: Lars Norén. Cu: Simona Maïcanescu

Ia te uită! Excelentă ocazie de a vedea o piesă într-unul din cele mai reputate teatre pariziene, interpretată, tradusă și adaptată de o artista româncă, în plus, singură în scenă. Și, eventual, o oportunitate de a-i lua un interviu, traectoria ei fiind cu siguranță interesantă ca exemplu de reușită într-un domeniu atât de dificil, unde concurența este nemiloasă chiar și pentru artiștii locali, ca să nu mai vorbim de cei veniți de peste mări și țări.

Argumentul piesei, despre care un știam nimic, așa cum era anunțat în presa specializată, nu mi se părea prea atrăgător: “Capitalul” lui Marx cade în mâna unei femei bogate. Cadou improbabil, căutare imposibilă; ea pleacă în voiaj…


Însă subiectul nu mă înspăimânta: am urmat timp de șase ani cursuri de marxism în România, ca toţi studenţii din anii ’60, la care am luat, mai tot timpul, nota 10 – “Partidul și Guvernul ne învață că trebuie să cunoaștem ideologia adversarului dacă vrem să-l combatem de pe poziții de forță!” Ba chiar, odată ajuns în Franța, am fost solicitat de profesorul de economie politică pentru a ține un curs de “marxism-leninism”, ceea ce mi-a permis, pentru prima dată, să critic de la o catedră teoriile care-mi fuseseră băgate pe gât cu de-a sila ani de zile.

Însă chiar înainte ca prima frază să fie pronunțată pe scenă, citind textul de prezentare al autorului proiectat pe un ecran, mi s-a făcut părul măciucă în cap:

“În Brazilia, oamenii îmbrăcați cu un maiou pe care e reprezentat chipul lui Ben Laden; nu-l poartă pentru că sunt musulmani – ei NU SUNT MUSULMANI. Sunt numai turbați împotriva injustiției economice.”

În continuare, timp de aproape o oră și jumătate, monologul unei femei americane, între două vârste, nici foarte bogată, nici săracă, mai degrabă o reprezentantă a clasei mijlocii, cu o naivitate și o inteligență de vrăbiuță, debitează toate locurile comune ale teoriei comuniste, în forma ei cea mai simplistă și auzită de sute de ori: conflictul iremediabil între cei născuți în cartierele rezervate celor bogați și a celor locuite de cei săraci, lipsa de viitor a celor veniți pe lume fără părinți bogați, torturile aplicate în mod sistematic de poliție și armată celor năpăstuiți, murdăria și mizeria în care sunt condamnați să trăiască cei de jos, așa-zisa lor incapacitate de a se adapta sau de a merita o lume mai bună, modul disprețuitor în care sunt tratați cei oropsiți, într-un cuvânt, revelațiile unei ființe pline de bunăvoință, proiectată în mizeria dezgustătoare a lumii a treia etc., etc.

Singurul loc unde e liniște și calm și în care se construiesc școli și parcuri, este o “țară revoluționară” (neprecizată).

Ascultând acest discurs debitat pe un ton voit naiv și mișcător până la lacrimi, aveam impresia că citesc un articol din “Scânteia” editat prin 1949 sau 1950. Sau poate versurile simpliste din “Internaționala”, care vorbesc despre un “popor de osândiți”, duși de nas de viclenii capitaliști cu promisiuni privind o lume mai bună ce va veni mâine sau poimâine!

Când din colo, ce descopăr? Spune Wallace Shawn: “Am scris “Fièvre” aproximativ între 1985 și 1990…” Cu alte cuvinte, drept în perioada în care comunismul se prăbușea cu zgomot mare în întreaga lume.

De altfel, Wallace Shawn nu este vreun boboc cu cașul la gură, care descoperă avaniile lumii în care trăiește. Născut în 1943, el a jucat ca actor în nenumărate filme, dirijat fiind de regizori celebri ca Woody Allen, Stephen Frears și James Ivory, sau în renumite seriale de televiziune, precum “Desesperate housewifes” sau “Star Trek”. Ca scenarist, a colaborat cu Louis Malle în filmul “My dinner with André”, unde interpretează propriul său rol. Ca dramaturg, a reușit de asemenea o carieră strălucită, fiind recompensat de altfel cu un Obie Award chiar pentru piesa “The fever”.

Tot astfel, regizorul Lars Norén, născut la Stockholm în 1944, este unul dintre autorii contemporani cei mai jucați în lume. El a dirijat Teatrul Național suedez imediat după Ingmar Bergman, în 1999, și în curând va pune în scenă o piesă la Comedia Franceză.

Oare acești distinși intelectuali să nu fi observat că, sub aparența comentariilor unei new-yorkeze “middle class” cam prostuță sau sub pretextul unei indignări idealizate, – Wallace Shawn afirmă că a scris acest text: “într-o stare de spirit extremă și într-o curioasă convingere în puterea scrisului pe care n-o mai am azi” – ei introduc în subconștientul publicului idei false care au dus omenirea la imense nenorociri timp de aproape un secol? Sau poate că, netrăindu-le pe pielea lor, nu vor să accepte că ele au dat deja faliment?

Giorgio Gaber (1939-2003), cantautore puternic marcat de ideologia stângistă din Italia anilor ’60-’90, a avut, puțin înainte de a deceda, în 2002, conștiința eșecului teoriilor cărora li s-a închinat o viață întreagă și a mărturisit cu amărăciune: “Mia generazione ha sbagliato!”*


Giorgio Gaber: un artist angajat, dar cinstit

Câți intelectuali occidentali au avut curajul și cinstea de a o recunoaște?

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2010

—-
* “Generația mea a greșit!”

P.S.: Scandalizat fiind de textul piesei și, mai ales, de forma perversă de a inocula aceste idei denaturate, n-am mai avut dorința de a o interviuva pe Simona Maïcanescu. Cu atât mai mult cu cât, în adaptarea pe care o semnează, ea a introdus, în ultimul moment, și o frază care se referă la recenta tragedie din Haiti. Ai zice că și această nenorocire este o urmare a “injustițiilor sociale” regizate de imperialism!

Adaptarea e justificată à posteriori, douăzeci de ani după ce piesa a fost scrisă, afirmând despre traiectoria interpretei:

“… (călătoresc) fără încetare între aceste două lumi: țara mea, înghițită de jungla capitalistă, țările occidentale care interoghează democrațiile lor obosite.”

Însă afișul de prezentare e poate mai explicit: “Ipoteză de necrezut: comunismul ar fi din nou “à la mode”?”

Pentru cineva care a părăsit România în 1994, răspunsul ar trebui să fie “franc și masiv”**!


**Expresie consacrată din discursul Generalului De Gaulle cerând francezilor un răspuns clar la referendumul solicitat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *