Trec rânduri, rânduri muncitorii…*

Acum, că m-aţi luat la bani mărunţi, trebuie s-o mărturisesc! Am fost un privilegiat al regimului comunist: am mâncat trei mici pe gratis, de 1 Mai 1957 !

Uite cum a fost:

In clasa a patra, la Şcoala elementară de pe C.A. Rosetti, fosta “Clemenţa”, a sosit Florin Boţa, fiul unui nomenclaturist.

Tatăl lui avea “o funcţie de răspundere” pentru că soţia sa, în 1944, fiind femeie de serviciu în casa unui bogătaş plecat cu familia în vacanţă, a ascuns în noaptea de 23 august un membru important al PCR. Poate chiar Gheorghiu-Dej!

Numai că… Florin era o “loază”! Drept care “profesorul” Borcea, învăţătorul nostru foarte competent şi autoritar, dar care trebuia să-şi spele petele verzi din biografie, l-a pus în banca mea şi mi-a dat ordin sever să mă ocup de nivelul lui şcolar.

In acest scop, eram invitat în mod regulat să pregătesc lecţiile cu Florin, în vila lor de pe str. Heleşteului, lângă lacul Floreasca.

Trebuie să recunosc că acolo eram tratat foarte bine. Nu numai că am avut ocazia să cunosc diferiţi copii vecini de o vârstă cu noi, toţi fii de nomenclaturişti, printre care un François cu mama frantuzoaică, dar tatăl lui Florin mi-a adus chiar, dintr-o vizită in China, o enormă cutie de fructe exotice uscate, care au făcut un mare succes în lumea mea.

Mai mult! De 1 Mai, Florin mi-a propus să asist la defilarea din Piaţa Aviatorilor în tribună, împreună cu părinţii lui, care aveau o invitaţie oficială. Am acceptat, dupa ce am obţinut acordul părinţilor mei.

Condiţia era să fiu la ei acasă la ora 8 dimineaţa, de unde urma să plecăm spre tribună. Cum nu era “tribuna mare”, ci cea din faţă, trebuia să plecăm pe la ora 8h30, pentru că, după ora 9h00, traversarea bulevardului Aviatorilor era interzisă.

Zis şi făcut! Insoţit de tatăl meu, am ajuns pe jos cam până unde e azi Televiziunea Română. Acolo era primul cordon de miliţie, după care nu se mai putea circula. Tatăl meu a explicat ofiţerului scopul venirii mele şi, după un scurt moment de gândire, acesta m-a autorizat să merg mai departe, însă neinsoţit de tatăl meu. Cred că aveam o hârtie de invitaţie de la părinţii colegului meu.

Mă văd şi acum, traversând Piaţa Aviatorilor, într-o superbă dimineaţă de primăvara, singur printre cele trei cordoane succesive de miliţieni, mergând cu un pas măsurat, şi explicând de fiecare dată scopul deplasării mele. Aveam 10 ani, eram sfrijit şi “pas plus grand que trois pommes”, dar decis să asist la “eveniment”!

Am ajuns cu bine la casa colegului meu şi am plecat, împreună cu părinţii lui, la tribună.

Când am ajuns acolo, am fost impresionat să văd că, la ora 9h30, se dădeau deja crenvurşti sau mici cu muştar şi bere… PE GRATIS!

Chiar dacă nu-mi era foame, am mancat unu sau doi mici, din lăcomie.

A urmat sosirea “tovarăşilor conducători de Partid şi de Stat”, însoţită de uralele “masselor proletare” îngrămădite în Piaţă. Mai apoi defilarea propriu zisă, care incepea cu cea a unui detaşament din “Gărzile patriotice”, după care au urmat, timp de vreo trei ore, “oamenii muncii” din intreprinderile bucureştene. Am regretat mult că de “1 Mai” nu era paradă militară; eu voiam să văd tancurile!

Dupa vreo două ore, m-am cam plictisit şi m-am dus să mănanc iar un mic sau doi, însoţiţi de o sticlă de CICO. Tot pe gratis!

La sfarşitul defilării, colegul meu şi familia lui s-au îndreptat spre casă, iar eu am luat-o pe jos, până în strada Donici, unde parinţii mei mă aşteptau, foarte liniştiţi. Cred că părinţii lui Florin i-au sunat pe ai mei, confirmându-le că “m-au pus pe liber”!

Trec rânduri, rânduri muncitorii… (tablou de Jules Perahim din perioada lui proletcultistă)

Trec rânduri, rânduri muncitorii… (tablou de Jules Perahim din perioada lui proletcultistă)

* * *

Operaţia asta mi-a plăcut foarte mult!

Am văzut-o cu detaşare, deşi aveam numai 10 ani, un fel de “happening” independent de conţinutul lui politic, care m-a făcut în anii ce au urmat să particip cu enormă satisfacţie la nenumărate « evenimente » de acelaşi gen în direct. Astfel, am asistat ca spectator, în mai 1968, la reuniunile « revoluţionare » de la Sorbona, în 1973 m-am amestecat cu mulţimea în transă, la Carnavalul din Port-au-Prince, în 2001 am defilat cu cortegiul de protest împotriva preşedintelui de la Rua, la Buenos-Aires, în 2006, am filmat pe străzile din Santiago de Chile mulţimea care se bucura la moartea generalului Pinochet etc., etc.

Ultima experienţa de acest gen s-a petrecut în luna februarie 2015, când am defilat alături de studenţii venezuelieni într-un marş în favoarea democraţiei, împotriva preşedintelui Maduro, în Insula Margarita.

Desigur că am făcut şi unele imprudenţe !

Probabil că cea mai importantă s-a petrecut în 1975 când, întors pentru prima oară în România, dupa plecarea definitivă din 1967, am coborât în stradă şi m-am amestecat cu mulţimea de pe Bd. Magheru, în dimineaţa de 23 august. Voiam, de data asta fără nicio supraveghere, să încerc să retraiesc un moment atmosfera pe care o cunoscusem cu 8 ani înainte, pe atunci sub capacul de plumb care apăsa un « supus comunist ». Şi deodată, pe la Piaţa Victoriei, mi-am dat seama că nu mai puteam ieşi din rând, că nu mă mai puteam întoarce şi că va trebui să fac tot parcursul defilării de 4 sau 5 ore !

Cel mai jenant este că eu aveam pe atunci un paşaport francez şi nu ştiu cum aş fi putut justifica prezenţa mea în coloană, dacă aş fi fost întrebat !

Intre timp, rangurile se structuraseră şi fiecare şef de rând verifica după lista distribuită dacă toţi « supuşii » lui erau încă prezenţi. Iar eu… nu eram pe nicio listă ! Noroc că în randul meu erau participanţi din diferite întreprinderi, aşa că probabil că fiecare responsabil şi-a închipuit că făceam parte din altă întreprindere.

La un moment dat, cam pe la statuia Aviatorilor, din înălţimea unor turnuri de metal şi pânză, auzeam o voce care urla într-un megafon:

« Tovarăşi ! Fiţi mai veseli ! Arătaţi conducatorilor de Partid şi de Stat preţuirea şi stima pe care le-o purtaţi ! Fiţi mândri de imaginea conducerii României socialiste în lume ! »

Şi mai apoi:

« Tovarăşul din rândul doi, mai sus lozinca din mână ! Tovarăşul din rândul trei, fluturaţi mai viu steagul Partidului nostru ! »

Marturisesc că eu nu manifestam suficient bucuria produsă de cinstea ce mi se făcea prin participarea la această « acţiune de massă », dar nici nu doream să fiu reperat ca un « element răuvoitor » !

Atunci, am avut o idee îndrăzneaţă : am întrebat-o pe vecina mea de rând dacă nu vrea să-mi încredinţeze enormul mac roşu din hartie creponată pe care ea îl agita în silă. Incântată sa scape de o corvoadă, mi l-a dat, dupa ce mi-a cerut să-i promit că i-l voi înapoia la sfarşitul defilării, pentru că « făcea parte din dotaţie »! Am jurat, şi acum… făceam şi eu « parte din dotaţie » şi-mi justificam prezenţa în cortegiu. In plus, macul îmi servea şi de umbrelă, protejandu-mă de soarele lunii august!

Aşa am trecut prin faţa tribunei, unde ştiam că se dădeau crenvurşti şi bere pe gratis. Dar nu pentru simplii muritori, ca mine ! Şi, după ce am înapoiat macul vecinei mele, am continuat nonşalant « plimbarea », transpirat pană la os!

Considerând că mi-am facut datoria pentru restul vieţii, am evitat astfel de excese în cei câţiva ani în care am revenit în România comunistă.

După care n-am mai dat pe acolo, timp de zece ani, până în 1990 !

Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, martie 2015

____________

* « Trec rânduri, rânduri muncitorii
Cu steagu-n vânt desfăşurat
E steagul marilor victorii
De Partid înălţat !… »

Cântec proletcultist, intitulat « Steagul Partidului », de Matei Socor pe versuri de Mihai Beniuc, succes al « Epocii de aur » 1945-1989.

3 thoughts on “Trec rânduri, rânduri muncitorii…*

  1. Foarte interesant sã-ţi aduci aminte de Boţa dupã atâta vreme – eu num-mi mai amintesc de numele mic. Articolul reuşeşte sâ spunã mult şi multe. Şi eu l-am meditat pe Boţa şi mai ţin minte frumoasa lor vilã de la şosea. Nu am avut “onoarea” (orarea?) sã stau la tribunã la nici o defilare.

    Apropos de “Fiţi mai veseli tovarãşi” – la una defilãri unde trebuia sã facem o formaţie in faţa tribunei şi în momentul când ne-am aranjat cum trebuia, unul dintre noi a strigat “A murit bunica” –poţi sã-ţi închipui ce efort a fost sã nu murim de râs. “A murit bunica” era scuza eternã pentru a lipsi de la una din repetiţii.

    Da, îmi amintesc şi de apartamentul vostru de pe Donici (25?)

  2. Hmmmmm!!!! si mititei, si crenvursti !!!!, …si Cico !!!!
    Eu apucam din astia abea cind, inainte de tribuna, unde sefii de rind nu mai faceau prezenta, o tuleam la dreapta, pe Dorobanti, unde abea la capat, in dreptul pietii Dorobanti incepeau tarabele cu crenvursti chifla si mustar.
    Mergeam fie cu intreprinderea lui maica-mea, fie, mai tirziu cu scoala. Cind mergeam cu scoala era mai vesel ca aterizam cu fetele in parcul Stalin. Imi aduc aminte de o situatie mai dificila de evadat, cind am capatat un steag. Cu steagul era mai greu. Dar, dupa ce m-am framintat mult timp cum si ce sa fac, cind nu mai era mult pina la tribuna, am rugat pe cineva sa-l tina ca ma duc sa fac pipi si ma intorc. Stiu ca primul m-a refuzat, banuind ca ramine cu el, dar, cindva cu picioarele strinse, am reusit sa induplic pe vreunu’.
    DanK.

  3. Imi face placere ca am citit randurile de mai sus.
    Chiar daca sunt dintr-o Promotie mai “tanara” – am terminat Spiru in ’66, merge am si eu (obligat) la defilari. Pantaloni scurati,camasa alba si cravata rosie, ma unitamente cu interes la “bulanele” fetelor cu fustite scurte. Nu era rau deloc, o luam ca o joaca. Mi-aduc ami te ca am facut o gramada de prietenii la defilari. Partea politica n-am simtit-o niciodata, eram acolo ca sa ma distrez…..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *