Tre amori di… (III)

Elisa din Bs. As.

In 1994, am reînceput să merg în Argentina, după 5 ani de absenţă. 

Fusesem numit responsabil cu exportul pentru… jumătate din lume, într-o  întreprindere din grupul ELF, pe atunci cea mai mare societate industrială din Franţa.

Marea mea şansă era că, făcând parte dintr-o mică structură, care comercializa mai ales un alt produs decât al meu, aveam o totală libertate de acţiune. In plus, colegii mei habar n-aveau ce-i aia « America Latină », deci eu le puteam spune orice fel de snoave despre zonele mele de activitate.

 Tot ce-i interesa, era să-mi fac bugetul ! Cum, când, unde mă duceam… era treaba mea !

Pot spune că am profitat… « cu vârf şi îndesat » de această libertate.

 Argentina nu făcea parte din ţările mele importante, în ceeace priveşte vânzările de nitrat de amoniu. Asta nu m-a împiedicat să merg acolo, de două ori pe an, între 1994 şi 2007. Adică vreo 30 vizite !  La care se adaugă vreo 20, în anii precedenţi, începând cu 1975.

Buenos Aires, vechi şi nou!

 Din fericire, alte ţări –Chile, Peru…- compensau vânzările slăbuţe în Argentina.

 La un moment dat, timp de trei ani, principalul meu client peruvian era al doilea cont, în cifră de afaceri, al societăţii, deşi vânzările  globale ale departamentului meu nu reprezentau decât 15% din bugetul întreprinderii.

 Dacă ţineam atât de mult să revin, iar şi iar, în Argentina, era mai mult de dragul… tangoului !

Pasiunea tangoului mă pocnise în 1975, la prima mea vizită sud-americană, în Coumbia. Atunci am descoperit existenţa lui Carlos Gardel, sfârşitul lui tragic, nenumăratele melodii şi filme ale căror protagonist fusese…

Prima culegere de tangouri ale lui Carlos Gardel, cumpàratà în Columbia 1975

 Pe urmă, în Argentina, dar şi în alte ţări latino-americane –Uruguay, Porto Rico, Columbia…- am urmărit strălucirea acestei muzici, care mă încânta, deşi în Franţa, tocmai ţara unde s-a născut Gardel, ea era considerată cu dispreţ, un fel de mumie artistică, bună numai pentru boşorogi !

 Aşa se face că, de cum soseam la Buenos Aires, ceream la recepţia hotelului meu cele două principale cotidiene locale : « La Nacion » şi « Clarin ».

Primul îmi servea ca să mă pun la curent cu ultimile noutăţi ale vieţii locale, celălalt, pentru agenda spectacolelor din zilele pe care urma să le petrec aici.

Şi, dacă unul dintre cele două cotidiene nu era disponibil, « el boton » (groom-ul hotelului) alerga la chioşcul de ziare de peste drum şi mi-l aducea pe o tavă de argint, în camera mea, după 10 minute !

 Astfel, aveam la dispoziţie o primă lectură « artistică » cu care-mi puteam pregăti programul săptămânii. Impusesem, de multă vreme, agenţilor mei un « cod de conduită », pe care ei îl urmau cu sfinţenie.

 De cum soseam, găseam la recepţie un dosar cu numele meu –« la carpeta »- în care, după o scrisoare de bun venit semnată de (secretara) patronul(ui) agenţiei, urma programul detailat al vizitelor organizate pe tot timpul şederii mele.

 In general, ele începeau pe la ora 9h30 şi se terminau pe la ora 18h. Bine înţeles, cu o pauză de vreo două ore pentru dejun, pe care-l luam, de cele mai multe ori cu un client. Uneori, eram invitaţi la un cocktail sau o recepţie, pe la vreo ambasadă, cameră de comerţ sau societate de navigaţie. Asta nu mă prea aranja, pentru că-mi « strica programul » de seară, dar… făcea parte din obligaţiile meseriei ! In tot cazul, aceste « socializări » se terminau pe la ora 20.

 In mod normal, reveneam la hotel la ora 18h, trăgeam un pui de somn de o oră juma’te şi, pe la ora 20h, eram iar pe baricade… pentru o viaţă nouă ! De data asta, cultural – artistică !

 Marele avantaj, în Argentina, este că activităţile de acest soi încep doar pe la ora 22 şi continuă… până la ora 2 noaptea.

 Incepeam seara cu o vizită de familie –rudele mele locuiesc în Argentina de 7 decenii !-, până la ora 22. După care mă duceam la un dineu-spectacol, până la ora  24. Urma un bar sau alt cabaret, totdeauna cu muzică. Terminam seara la celebrul bar-restaurant « La Biela » de la Recoleta, pe la 2 sau 3 dimineaţa.

Nu mă temeam, la acele ore târzii, că voi fi singurul client : la Bs. As., întâlneşti mai multă lume pe stradă la ora 2 dimineaţa, decât la ora 8 ! In tot cazul, nu sunt aceeaşi trecători !

A doua zi, reîncepeam acelaşi program, în linii mari.

La sosirea în Argentina, după ce studiasem programul cultural al săptămânii, o sunam pe verişoara mea Francesca, pentru a o consulta în privinţa noutăţilor culturale locale. Francesca… le ştie pe toate !

Ultimul spectacol, ultima expoziţie, ultimul muzeu deabea deschis,…tot !

 Aşa se face că într-o zi m-a întrebat : « Te gustan los boleros ? ».

Noi vorbim în româneşte, când suntem între noi, şi în spaniolă, când suntem într-un grup de nefericiţi, care nu vorbesc « lingua franca » internaţională !

 Pentru mine « bolero » era o hăinuţă folclorică, tipică pentru costumul folcloric ibero-american !

Astfel, am descoperit un gen muzical, de care m-am îndrăgostit atât de mult încât, ca să pot asista la aceste spectacole, în plus de tangou, a trebuit să adaug o zi sau două la sejurul meu în Argentina.

 Nu contează ! Am explicat şefului meu că Argentina este o ţară de mare viitor în domeniul nostru, care merită un studiu de piaţă mai aprofundat ! Drept care, el a semnat « ordinul meu de misiune », fără să crâcnească.

 Aveam deci tot timpul necesar ca să particip, seară de seară, la vreo 10 sau 15 spectacole într-o săptămână. Trebuia deci să profit la maximum, pentru că următorul sejur în Argentina urma… peste 6 luni !

 Aşa se face că am asistat la concerte, spectacole, festivaluri de tangou în tot ce există ca sală de teatru, începând de la baruri minuscule, cum era « Sur », până la faimosul « Teatro Colon », perla Americii Latine, construit în prima decadă a secolului XX.

 Printre sălile în care reveneam în mod regulat, se număra, desigur, « El Viejo Almacen », un « landmark » al vieţii muzicale « portena ». Acolo l-am ascultat pe Edmundo Rivero (Valentín Alsina, 8 iunie de 1911 – Buenos Aires, 18 ianuarie 1986), celebru cântăreţ, chitarist, compozitor de tango, monstru sacru al muzicii argentiniene, la primul meu voiaj în această ţară.

Sau pe Virginia Luque (Buenos Aires4 octombrie 1927 – 3 iunie 2014), denumită «La estrella de Buenos Aires», datorită carierei sale de actriţă de cinema, radio, teatru sau televiziune, neuitată interpretă de tango.

Pentru memorie (şi disperare !), am revăzut-o prin 2000, în plină criză argentiniană, cântând printre mesele unui restaurant de mâna a doua, remunerată la bacşiş !

Bine înţeles, am frecventat marile cabarete din Buenos Aires –« Michelangelo », « Casablanca », « La Ventana »…- care însă au devenit din ce în ce mai turistice.

Intr-o seară, m-am nimerit la « Casablanca », chiar lângă Carlos Menem, preşedintele Argentinei, sosit acolo cu nu ştiu ce invitat oficial.

La « Michelangelo », am avut o altă surpriză !

Dscoperisem, într-o seară de iunie, la « Maison de L’Amérique Latine » din Paris, un « grup » de tango. Se intitula « Mano a mano » şi se compunea din doi interpreţi : Eduardo Makaroff  şi Daniel Pollo Mactas.

Ei fuseseră, de altfel, în Argentina, creatorii altui grup, denumit « Edu y Pollo », compus din aceeaşi protagonişti.

Am fost atât de fascinaţi de spiritul lor incisiv, de muzica tradiţională argentiniană compusă de ei, de umorul viu al grupului, că i-am revăzut în spectacol, pe altă scenă pariziană.

După vreo 6 luni, am dorit să-i revedem. Tocmai dădeau un concert la Paris.

Când am telefonat, pentru a rezerva biletele, mi s-a răspuns că…toate serile sunt « complet ».

Mi-am zis că-i voi revedea…cu prima ocazie.

După vreo două luni, ajuns la Buenos Aires, am ales « Michelangelo » pentru dineul – spectacol din acea seară.

Incepeam veşnic cu un « dineu-spectacol » în cabaretele cele mai elegante din oraş, pentru că astfel spectacolul trecea în « note de frais », ca masă de seară. Care la Bs. As. putea fi foarte ieftină sau, după numai câteva luni, foarte scumpă, în funcţie de evoluţia fantezistă a cursului monedei naţionale, decis în mod total artificial de autorităţile zilei !

Când s-a ridicat cortina, a apărut pe scenă… Daniel Pollo Mactas !

El şi-a începu show-ul, vorbind vreo 3 minute, fără întrerupere, în franceză ! Deodată, s-a oprit brusc, s-a întors spre sală şi a spus, cu un ton decis, în spaniolă  : « Presupun că toată lumea aici înţelege franceza ! »

Tăcere de moarte în sală !

Atunci, m-am ridicat de la masa mea şi am strigat : « Bien sûr ! »

Şi am continuat : « Toţi venim de la Paris, special ca să te vedem !

Da’ tu ce faci pe aici ! Te caut ca un nebun la Paris ! »

Daniel mi-a făcut un semn amical cu mâna şi şi-a continuat numărul.

Insă, după terminarea spectacolului, pe care el îl prezenta, a sosit la masa mea şi am discutat îndelung…în franceză !

Astfel, am aflat că grupul din Paris se desfiinţase –desigur cu scandal !- şi că Pollo (Puiu), cum îi spun toţi amicii, a decis să revină în Argentina.

Tot atunci Pollo m-a prezentat patronului cabaretului, care mi-a cerut părerea, îndelung, despre… posibilitatea deschiderii unei filiale, la Paris !

Iată-mă deci paraşutat « consilier în varieteu », specialist francez al genului !

Eu care venisem în Argentina… ca să vând nitrat de amoniu !

M-am revăzut cu Pollo, timp de câţiva ani, la fiecare trecere prin Bs. As.

De fiecare dată, eram invitatul lui, la masă şi la spectacol. Fantastică economie pentru Grupul ELF, pe care n-o fac publică decât acum !

Au mai fost, în acest domeniu, multe alte aventuri : cu Chico Novarro, cu care am descoperit că avem rădăcini comune –mama lui era româncă !-, cu Andrea Tenuta sau  cu Silvana di Lorenzo şi cu Mario Clavell (9 octombrie de 1922, Ayacucho, Argentina – 10 martie 2011, Buenos Aires)…

Şi, desigur, cu María Fernanda Cartier (Italia15 iunie 1926 – Buenos Aires5 ianuarie 2006), cu fiul căreia mai sunt şi azi în contact.

Chico Novarro şi Silvana di Lorenzo în spectacolul de « boleros » intitulat : « Arrancame la vida »

Insă, acum, vreau să-mi amintesc altă întâlnire memorabilă… cel puţin pentru mine !

Tot în perioada anilor ’90, frecventam cu asiduitate un cabaret numit « La Cumparsita » din Buenos Aires.

Acest local, foarte modest, se intitula pompos « tango bar ».

Aflat în cartierul istoric  « San Telmo », chiar lângă luxosul « Casablanca », el era, de fapt, un bar în care, aşezaţi frumos pe trei rânduri de scaune, amatorii de tangou veneau să asculte stelele apuse ale acestei specialităţi.

Cântaseră acolo, în vremuri mai bune, mari vedete ale genului, cum erau celebrul bandeonist  Aníbal Troilo ( 11 juillet 1914 – 18 mai 1975 ), poreclit « Pichuco » sau «  El Gordo », şi Roberto Goyeneche  (29 janvier 1926,  Saavedra,  27 août 1994, Buenos Aires) …

Cel puţin, aşa mi s-a spus pe atunci !

Insă, la mijlocul anilor ’90, « La Cumparsita » rămăsese « dans son jus », cu decoraţia şi ambianţa de acum… câteva decenii !

Tocmai asta îmi plăcea acolo !

N-am înghiţit niciodată faimosul « Casablanca », pomponat şi aseptizat, însă mergeam deseori la « La Cumparsita ». Toţi clienţii mei se mirau şi mă întrebau ce caut acolo.  Nu le puteam mărturisi chiar tot !

« La Cumparsita » mai avea şi un alt avantaj : se închidea pe la 3 sau 4 dimineaţa. Deci, era un loc ideal de mers după « dineul-spectacol », pe la ora 24. In plus, la acele ore avansate ale nopţii, deseori, nu erau decât doi sau trei clienţi în sală. Ca să nu pară gol, artiştii coborau de pe scenă şi se aşezau lângă clienţi, discutând cu ei, între două melodii.

Intr-o astfel de seară, am descoperit-o pe Elisa Lorena.

Tânără (cred că avea doar 20 ani), frumoasă, cu gesturi dramatice, potrivite unui tangou,  cu o ţinută foarte elegantă şi un păr lung şi negru, Elisa era o adevărată stea, în mijlocul unei lumi cam feştelite.

Elisa Lorena la “Cumparsita”

Am fost fascinat, din primul moment, de interpretările ei : moderne, originale, cu o strălucire în ochi care te făcea să iei de bune tot ceeace cânta. Chiar dacă cunoşteai limitele genului… de ani de zile.

Am avut mult noroc !

Elisa s-a aşezat lângă mine, chiar de la începutul spectacolului.

Era foarte deschisă şi cuceritoare.

Chiar dacă nu e uşor să vorbeşti cu cineva… între două melodii, am aflat câteva lucruri despre cariera ei, care tocmai debuta. Mai lua încă lecţii de canto, după vreo 5 ani de pregătire, ceeace reprezenta un efort financiar pentru familia ei, locuind într-un cartier muncitoresc. Debutase la « Sur », tot un tango-bar, chiar mai popular decât « La Cumparsita ».

M-a întrebat dacă dansez tangoul. Eu am bâiguit ceva neclar. Mi-a spus :

« Nu te jena ! Nici eu nu sunt o mare dansatoare ! Putem dansa împreună şi o să te învăţ. »

Desigur că eu i-am povestit… de unde vin. Simplul cuvânt « Paris », o făcea să viseze, ca şi pe toţi argentinienii. Desigur că « Franţa » era pentru ea sinonim cu « Carlos Gardel ». Am încercat să-i explic ce-i aia « Lorena » ! Nu o prea pasiona !

Ceeace povestesc, în câteva rânduri, s-a întins pe timp de vreo doi ani… cu interludii de câte 6 luni.

Imi amintesc că i-am adus un mic cadou de la Paris, precum şi discul lui Serge Gainsbourg « Elisa », în varianta mea preferată, cu Zizi Jeanmaire. O văzusem, cu mulţi ani înainte, interpretând-o într-un recital, pe scena de la « Casino de Paris ».

Câteva versuri din melodia lui Serge Gainsbourg îmi reveneau în minte, de câte ori o întâlneam :

 «  Elisa, Elisa
Elisa les autres on s’en fout,
Elisa, Elisa
Elisa rien que toi, moi, nous

Tes vingt ans, mes quarante
Si tu crois que cela
Me tourmente
Ah non vraiment Lisa ! »*

Intretimp, « ma Lisa » făcuse un pas înainte !

Acum, devenise vedeta feminină a spectacolului de revistă de la « La Ventana ».

« La Ventana » este şi azi unul din cabaretele far al oraşului Buenos Aires.

Aici am văzut cea mai fantastică orchestră de bandeonişti din viaţa mea.

Erau vreo 20 pe scenă, în trei rânduri, şi toţi aveau… mai mult de 70 ani !

Insă, când se puneau pe cântat… duduia sala !

Elisa interpreta câteva melodii, nu numai tangouri, dar şi standarde universale. Printre care şi faimosul « Don’t cry for me Argentina ! ».

Elisa câştigase în tehnică vocală, dar şi câteva kilograme !

Elisa Lorena si colegii ei pe scenà la “La Ventana”

La fiecare trecere prin Bs. As., mă duceam la « La Ventana », chiar dacă la casă refuzau să-mi facă o notă comună pentru cină şi spectacol. Plăteam deci vreo 30 USD din buzunarul meu. Quand on aime on ne compte pas !

O revedeam pe Elisa, după spectacol, la « Cumparsita ». Pentru că, dorind să facă un ban în plus, continua să cânte, după 12 noaptea, în vechiul tango-bar.***

Eram convins că Elisa va face o mare carieră artistică !

Intr-o zi, revenind la Buenos Aires, n-am mai găsit în ziar numele Elisei pe lista artiştilor de la « Cumparsita ». Nici de la « La Ventana » !

Mi-am închipuit că a devenit vedeta altui local. Mai « chic » !

Am căutat-o peste tot, în localurile menţionate. Nimeni nu ştia nimic !

Sau se făcea că nu ştie !

Până la urmă, m-am dus la tango-barul « Sur ».

Aici am avut mult noroc. Sau erau mai puţin mincinoşi !

Am dat peste o prietenă şi fostă colegă a Elisei, care mi-a spus :

« Elisa s-a măritat cu un italian şi a plecat în Italia. Locuieşte pe undeva, prin sud. »

Duş rece !

Nu numai pentru că nu mai aveam nicio şansă s-o revăd. Ci pentru că nu puteam înţelege cum cineva atât de dotat, după atâţia ani de muncă şi succese, poate renunţa complet la o carieră artistică, mulţumindu-se să cânte numai… pe la nunţi şi botezuri, în familie !

Asta-i lumea !

*   *   *

Timp de mai bine de 20 ani, am ascultat (rareori !) caseta pe care Elisa mi-o oferise. Prima ei înregistrare !

Din fericire, am şi o lungă înregistrare video, făcută la « La Ventana », cu Elisa pe scenă, cântând (şi) « Evita ».

Insă instalaţia video este din ce în ce mai obosită şi mă tem că, în curând, va da ortu’ popii.

Acum vreo trei luni, tot jucându-mă pe Internet, nu ştiu ce mi-a venit să scriu « Elisa Lorena ».

Miracol ! Au apărut câteva postări, printre care şi un mini-interviu cu Elisa Lorena, luat de o televiziune locală din Italia.

Am aflat astfel că Elisa locuieşte la Lamezia Terme, un oraş cu 70 000 locuitori din provincia Catanzaro, în Calabria.

Am înţeles din context că a reînceput să cânte şi că a fost invitată de autorităţile locale să participe la un spectacol din regiune.

Insă, marea surpriză a venit când am auzit-o susurând, într-un clip ce pare a fi înregistrat în Argentina : « NO ME ESPERES ESTA NOCHE».**

Oare o fi un mesaj pentru mine ?

 

                                Adrian Irvin ROZEI

                            La Bastide Vieille, august 2018

 

*«  Elisa, Elisa
Elisa ce ne pasă de ceilalţi,
Elisa, Elisa
Elisa doar tu, eu, noi

Cei douăzeci de ani ai tăi, cei patruzeci ai mei
Dacă-ţi închipui
Că asta mă preocupă
Ah, nu ! Cu adevàrat Lisa ! »

**  « Nu mă aştepta astă noapte »

*** Pregătind acest text, am descoperit că Elisa mi-a scris adresa ei personală, urmată de un autograf, pe programul de la « Ventana ». Astfel mi-am amintit că asta se petrecea la « Cumparsita », unde ea se aşezase lângă mine.

Autograful shi adresa Elisei pe programul “La Ventana”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *