Tot ce-i desenat afară…

                                     …înăuntru’i viu și natural !

 

Jurnal de bord

Când ai parcurs în 21 zile mai bine de 30 000 Km, trecând prin 6 țări, 4 subcontinente și 7 fusuri  orare, amintirile acumulate pot face subiectul unui volum destul de măricel. La care s-ar putea  adăuga un album destul de gros cuprinzând măcar o parte din cele 2200 fotografii luate în cursul călătoriei.

Nu am de gând să mă lansez într-o astfel de operație complicată, cu atât mai mult cu cât eforturile și timpul necesar pentru  realizarea acestor opuscule mi-ar interzice efectuarea  altor călătorii. Și, după cum spune o veche zicală, « călătorului îi șade bine cu drumul ! »

Totuși, poate că merită să pun pe hârtie măcar un crâmpei din  amintirile lăsate de acest voiaj. Insă, cum să le aleg ? Pe subiecte ? Pe țări ? După forța  lor impactantă ? Iar mă găsesc în fața unor « alegeri dificile » ! 

Atunci, am decis să descriu numai un singur moment din fiecare țară unde am pus piciorul în aceste trei săptămâni. Chiar dacă într-unele am petrecut numai câteva ore, iar în altele mai bine de o săptămână.

Aud deja niște voci din public ce vor trata acest mod de a proceda drept « superficial ». Nu contează ! N-am intenția să fac  nici un studiu sociologic, nici o teză de etnografie comparată, ci doar să las amprenta unor momente agreabile. Pentru că, după cum spune alt proverb, « nu aduce anu’ ce aduce ceasu’ ! »

– 

Atena, 5/12/2016

« Nodul lui Herakles » la Lalaounis

Sunt mulți ani de când urmăresc cu  interes și admirație realizările acestui bijutier care, în ciuda capodoperelor create de el și purtate de nenumărate personaje celebre ale ultimilor  60 ani, nu are faima unor « Cartier », « Bulgari » sau « Mellerio ».

Poate și pentru că piesele lui au deseori un caracter « etnic », fiind inspirate de lumea antichității elene, a formelor orientale, a culturilor balcanice. 

După cum spune chiar și broșura lor de prezentare : « noi menținem în viață și reînoim o tradiție veche de 4000 ani din arta Greciei ».

Mai mult ! O altă branșe a artei bijutierului grec pune în valoare, sub forma unor « obiecte de artă », natura încă sălbatică a Greciei de azi. Este vorba de o înbinare a tehnicii meșteșugarului cu valoarea  materialelor prețioase, sub supravegherea botanistului, totul ghidat de admirația pentru o natură sublimată de gustul pentru frumos.

Profitând de scurtul meu pasaj la Atena, m-am dus să vizitez muzeul « ilias LALAoUNIS ».  Este vorba, de fapt, despre primul atelier al celebrului bijutier, astăzi transformat parțial în muzeu, parțial în bibliotecă sau administrație, ba chiar și în casă de locuit a familiei. 

Varietatea formelor, a stilurilor, a culorilor, a originilor pieselor expuse ar necesita un volum important pentru a fi analizate.

Pe mine mă interesau, mai ales, variantele unui model clasic elenistic – simbolul prieteniei- așa numitul « Nod al lui Herakles », care-mi amintește nașterea fiilor mei.

Insă, cu această ocazie, am descoperit, într-una din vitrinele muzeului, coperta unui exemplar din « Point de vue – Images du Monde » din 1992. Sub fotografia prințesei Sophie de Habsburg, care poartă în ureche un inel « Lalaounis » în forma stilizată a unei bijuterii antice grecești, se poate citi : 

«BUCAREST

 Retour triomphal du Roi de Roumanie » 

 –

București, 9/12/2016

La Ateneul Român

 

Azi a avut loc la Ateneu un concert care, pentru mine, a avut o importanță excepțională. S-a  cântat, în plus de operele unor Rossini și Rimski-Korsakov, « Concertul de vioară de Radu Paladi ».

Cu soția lui Radu Paladi, distinsa profesoară de pian, muzicologă și scriitoare, Marta Paladi, mă unesc vechi legături de rudenie care, după o întrerupere de mai bine de 40 ani, au devenit azi o permanență. Pe nepoata ei, Alexandra Paladi, tânără violonistă  de talent, am ascultat-o și am  cunoscut-o la Paris, în luna noiembrie, într-un concert prezentat la Hôtel des Invalides. 

Deși l-am întâlnit pe Radu Paladi de câteva ori, în ultimii lui ani de viață, era prima dată când aveam ocazia de a asculta una din piesele lui în concert. 

Și nu am regretat ! Dincolo de interpretarea briliantă a lui Florin Paul, piesa m-a impresionat prin îmbinarea unui modernism de bună calitate cu forme tradiționale, de influență folclorică.

După concert, Marta a invitat pe muzicieni la un dineu informal. Am avut atunci ocazia de a discuta cu oameni de artă cu o vastă cultură muzicală, beneficiind de experiențe de viață în Germania, Olanda, Spania, România.

Ieșind de la Ateneu, în drum spre restaurant, am avut plăcerea de a prezenta câtorva dintre ei, hotelul Athenée Palace, unul dintre locurile mele « de suflet » din București.

O seară cu adevărat europeană !

 –

Munchen, 10/12/2016

In aeroport

N-am petrecut decât o oră jum’ate în aeroportul din Munchen, în tranzit între București și Havana.

Operațiile de transfer petrecându-se foarte repede, îmi mai rămânea o jumătate de oră până la îmbarcare.

Profitând de tableta mea, voiam să-mi  consult mailurile primite. In mod straniu, n-am reușit să mă conectez. Și nimeni din personalul aeroportului n-a izbutit să rezolve această problemă elementară. Două ore mai devreme, în aeroportul Otopeni, n-am avut nevoie nici de « cod secret », nici de intervenția unui « specialist ». Și tableta funcționa perfect. La fel ca la Tirana sau Atena. 

La Munchen mi s-a spus că mă aflu într-un « spațiu securizat » !

Securitate, securitate ! Câte crime s-au comis și se mai comit în numele tău !

 –

Montego Bay, 16/12/2016

Trisha sau SEM ?

 

In Jamaica, n-am petrecut decât vreo 12 ore. Cum fusesem deja la Falmouth acum un an, am decis să-mi organizez un tur rapid, independent de ceilalți turiști de pe vas.

Am ales o vizită în două plantații istorice, transformate în muzeu : « Rose Hall Great House » și « Greenwood Great House ».

Coborât în port, am început discuțiile cu diferite « autorități » pentru organizarea vizitelor. Era vorba să găsesc un taxi care să mă ducă la cele două plantații, să mă aștepte în timpul vizitei și să mă readucă la vapor. 

Toți s-au uitat la mine ca la o minune ! « N-am mai făcut așa ceva ! Va fi scump ! Cel puțin 150 USD ! »

N-aveam nicio idee despre prețurile practicate de taxiurile din Jamaica, pentru că la Falmouth… am mers cu piciorul. Era  însă o excelentă indicație. Dac-au spus 150, înseamnă că trebuie să plătesc 50 USD ! Doar nu sunt american !

Am părăsit incinta portului, am intrat în « viața adevărată », am găsit un taxi, am negociat și…am plecat cu 60 USD. Intr-o limuzină cu aer condiționat, cu muzică stereo și… cu ferestre fumurii.

Imediat, am renunțat la aerul condiționat, spre fericirea șoferului, care astfel făcea economii suplimentare. La ora 8 dimineața erau numai 24°C. Preferam să admir peisajele tropicale necenzurate de ferestrele închise la culoare. 

Am vizitat cele doua proprietăți fost producătoare de zahăr din sec. XVII sau XVIII.
Primit foarte bine și, mai ales, cu simțul umorului.

Cu Trisha, ghidul meu particular la « Rose Hall », am petrecut o ora de neuitat. Mi-a povestit istorii cu stafii, cu crime pasionale, cu « Miss USA » devenite castelane, cu donjoane în care putrezesc cadavre uitate de 200 ani.

Poate că n-o fi totul adevarat! Ce importanță are?

Era povestit cu atat șarm și cu un accent creol cuceritor, încât sunt gata să le iau de bune!

Si non e vero, e ben contato!

Trisha mi-a precizat că patul din fotografie se află în singura cameră în care nimeni n-a fost asasinat. I-am răspuns deci că putem să-l folosim !

La « Greenwood » e altă ambianță !

Aici tot mobilierul e autentic și de origină, nu ca la « Rose Hall » unde conacul, complet distrus de nu mai rămâneau decât zidurile, a fost refăcut  și mobilat în anii ’70.

Insă proprietara actuală, o cotoroanță instalată în spatele cassei, îți răspunde monosilabic.

Spre surprinderea mea, chiar la intrare, un perete întreg e decorat cu opt schițe de SEM. Caricaturistul francez ( 1863 –1934 ) s-a distins mai ales prin desene prezentând lumea curselor.

Insă la « Greenwood » crochiurile reprezintă dansatori și muzicieni de « Charleston » din anii ’30, cu legendele redactate în engleză.

Cum au ajuns aceste desene în Jamaica ? Proprietara nu știe  nimic ! Ea le-a găsit aici la cumpărarea casei, acum vreo 40 ani.

Cum SEM a lucrat mult în Anglia, în ultima perioadă a existenței sale, probabil că fostul proprietar le-a adus de la Londra.

 –

Santiago de Cuba, 17/12/2016

Chevrolet albastru sau Oldsmobile roșu ?

 

When the ugly girl is invited to dance,
the orchestra goes to pee…!

De o săptămână nu am reușit să ma hotărăsc sa fac o plimbare cu una dintre acele mașini colorate din anii ’50 care circulă peste tot in insulă.

Azi e ultima ocazie: luni ajung la Havana și …s-a terminat plăcerea!

Am negociat îndelung cu un intermediar, care aleargă după clienți în piața centrală a orașului Santiago, și am obținut un preț special: 5 USD în loc de 10, ca să mă ducă până în port, de unde vaporul pleacă peste 30 min.

Am ales cea mai frumoasa mașină, un Chevrolet Impala albastru din 1951.

Șoferul, foarte mândru, mi-a explicat că motorul e autentic : «  Nu ca la celelalte mașini ! ».

M-am urcat în spate, șoferul a învârtit cheia de contact, motorul a făcut « pfff- pfff » și… s-a oprit!

Intermediarul m-a liniștit : « Plecăm imediat !». Șoferul a băgat capul sub capotă și… dupa vreo 10 minute, a ieșit spunând: « In aceste condiții, eu nu plec! »

Insă vaporul meu pleca…peste 15 min!

Nu conteaza! Intermediarul a alergat prin piață și a revenit cu… un Oldsmobile roșu!

Așa am ajuns în port… pe ultima sută de metri!

Atunci, intermediarul m-a rugat: « Nu- mi poți aduce de pe vas vreun săpun sau o sticlă de șampon? »

I- am explicat că e prea tarziu. S-a mulțumit și cu un bacșiș de 2 USD!

Chers cubains!

– 

Havana, 19/12/2016

« El Caballero de Paris »*

 

Trecătorii din Havana anilor ’50 puteau întâlni prin oraș un personaj ciudat.

Imbrăcat cu o imensă capă neagră, cu o adevărată cască de păr cârlionțat și o bărbuță ascuțită, purtând într-o  mână câteva cărți și în cealaltă o pană de scriitor public din Evul Mediu, straniul personaj, îndrăgit de locuitorii Havanei, se autoproclamase « cavaler de Paris ». Un personaj fictiv, de legendă, tot atât de boem ca și cel care-l  întrupa.

In realitate,  José María López Lledín  (1899–1985)  suferise un șoc psihologic în urma unei arestări de prin anii ’20, care-l făcuse s-o ia razna pe arătură.

Când regimul castrist a sosit la putere, ordinul de a-l hrăni gratis pe « cavalerul » nostru a fost transmis tuturor restaurantelor din oraș. 

După decesul său, Jose Maria a fost, de altfel, înmormântat în biserica San Agustin de lângă Plazza Vieja și o statuie i-a fost ridicată chiar în fața  edificiului baroc din secolul XVI.

Tradiția spune că dacă mângâi barba statuii, vei avea noroc toată viața ! Ceeace m-am grăbit să fac, la fel ca și alți nenumărați turiști. Localnicii sunt deja mai  blazați și așteaptă măsuri concrete din partea autorităților!

Nu departe de această statuie, un alt monument reprezintă un călugăr strângând lângă el un băiețel… gol pușcă !

La început, mi-am închipuit că e o referință la scandalurile pedofile ce scutură Biserica catolică de câtăva vreme. Mai apoi, am descoperit, mulțumită plăcii alăturate, că monumentul este dedicat lui Fray Junípero Serra, iar că băiețelul îl reprezintă simbolic pe Juaneño, copilul indian pe care călugărul îl apără de atrocitățile comise în secolului XVIII. 

In general, credeam că numai operele non-figurative au nevoie de o explicație, ca să le poți înțelege mesajul. Acum văd că mă înșelam !  

– 

New-York, 21/12/2016.

« I can give a little» pe High Line.

 

High Line Park este o superbă  realizare  a primăriei orașului New York.

Inspirându-se după celebra  « Promenade plantée »  inaugurată la Paris în 1993, autoritățile locale au inaugurat, în tranșe succesive începând din 2009, un parc în înălțime, amenajat pe fosta linie de tren aerian care deservea, începând din anii ’20, depozitele din zona sud-vest a Manhattan-ului.

Dezafectată în anii ’60, linia amenajată în « zonă verde », a dat un nou avânt întregului cartier pe care-l traversează. In plus de cei mai bine de 5 milioane de vizitatori anuali, această realizare a atras nenumărați investisori, care au construit blocuri de locuințe, birouri, muzee în cel mai modern stil contemporan. Muzeul « Whitney Museum of American Art », opera arhitectului Renzo  Piano, este cel mai bun exemplu de pol de atracție al noului cartier « Meatpack ».

“Operele de artă americană de azi, în interiorul muzeului (Doamna citind o scrisoare) și în exterior (Somnanbul), îi lasă pe vizitatori cu gura căscată!”

In acest moment, un edificiu construit după planurile arhitectei Zahia Hadad, în spiritul celui pe care ea l-a realizat la Montpellier, este în curs de finalizare.

O plimbare pe High Line, într-o zi cu soare, este nu numai o plăcere sportivă, culturală sau botanică. Pentru că zona a fost amenajată cu plante tradiționale « sălbatice », cu piste de marș, cu opere de artă contemporane americane… Ea poate fi și  o ocazie de a întâlni viața new-yorkezilor așa cum ei și-ar dori-o, dacă ar putea să scape de  « terorismul » atotputernicei circulații  automobile.

Intr-un colț al căii pietonale, de curând inaugurată, mă aștepta o surpriză !

Am remarcat o pereche de americani ce se  plimbau pe podețul de lemn. Deodată, domnul a scos din buzunar o cutiuță, a pus un  genunchi pe sol și i-a oferit doamnei un inel. Am înțeles, remarcând reacția, mai mult de cât surprinsă a fetei, că inelul era însoțit de o cerere  în căsătorie !

Au urmat îmbrățișările de rigoare, lacrimile de bucurie, privirile admirative ale trecătorilor spre inelul decorat cu o piatră pe care mi-o imaginez de preț.

Nimeni însă nu a dat atenție panoului publicitar din spatele scenei înduioșătoare pe care o trăiam în direct. El spunea :

« I can give a little… » și, alături, « I can get a lot ».

Oare tânărul logodnic a ales acest  loc pentru a-și declara iubirea gândindu-se la acest mesaj ?

Cu atât mai mult cu cât, între propozițiile citate, două tinere sunt pe cale de a se îmbrățișa cu foc !

 

                                     Adrian Irvin ROZEI

                                      Paris, ianuarie 2017

 

*E drept c-am promis numai un « moment » pentru fiecare țară.

Am hotărât deci, în mod arbitrar, că Santiago e o țară diferită de Havana.

După cum spun cubanezii : « Santiago, tierra soberana » !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *