Todo passa y todo queda…

La Bastide Vieille, 29/10/2018                                                                   

Todo pasa y todo queda,
pero lo nuestro es pasar…*

                      Cantares (Antonio Machado – Joan Manuel Serrat)

                               

In 2015, scriam :

« Am mai reîntâlnit discurile de P.V.C. negru în anii ’80.

Atunci mă ocupam de vânzarea materiilor plastice, în cadrul industriei chimice aparţinând principalului grup petrolier din Franţa. Printre multe alte varietăţi de materii plastice, se afla şi un mic produs, o « specialitate » care în termen de volum nu reprezenta mare lucru… numai vreo 400 sau 500 T pe an. Insă în termen de profit era remarcabil ! De 5 sau 10 ori mai mult decât ceeace numeam noi « commodities ».

Era vorba de P.V.C.-ul utilizat pentru fabricarea discurilor « negre ».

Desigur că în aceste condiţii alergam cu limba scoasă după orişice fabricant de discuri, în lume. In zonele mele, am reuşit să « cuceresc », mulţumită caltăţii excelente a produsului nostru, doi fabricanţi de discuri : în Ecuador şi în Israel.

Vizita la ei era întotdeauna o plăcere ! Deşi cantităţile erau de numai 20 sau 30 T pe an, adică mai nimic !

Insă acolo, în plus de discuţiile despre ultimile vedete locale, despre care eu, trăind în Franţa, nici nu auzisem, marea bucurie sosea la sfârşitul reuniunii : atunci, de fiecare dată, clienţii mei îmi propuneau să mă duc în magazia lor şi să-mi aleg discurile care-mi plăceau.

In Ecuador era mai simplu. Insă în Israel nici nu înţelegeam ce scrie pe disc! Aşa că trebuia să fac apel la interlocutorii mei, ca să mă sfătuiască! Astfel, m-am căptuşit cu o colecţie de interpreţi locali care, de multe ori, au dispărut în uitare. Insă tot atunci am primit şi discurile unor interpreţi de renume internaţional, cum a fost primul meu « Pavarotti » cu « Mamma ».

Făcând un rapid studiu de piaţă, am constatat că cea mai mare parte din consumul de P.V.C. pentru discuri din lume era controlat de CBS, care avea filiale peste tot.

Am decis deci să mă duc direct la sediul central, la New York, şi să încerc să-i conving să cumpere de la mine. Sau, cel puţin, să ne omologheze pentru filialele lor din zonele de care mă ocupam.

Mai făcusem operaţia aceasta cu « Tupperware », în USA, în 1981. Unde, în afară de omologarea pentru întreaga Americă Latină, am « câştigat » şi un sejur de 5 zile la « DisneyWorld » în Florida, în cel mai elegant hotel din parcul recent deschis.

La întoarcerea la birou cu hârtia oficială, care în plus servea şi colegilor mei din Europa, a fost un astfel de succes, încât nimeni nu s-a mai uitat câtă vreme am pierdut la Orlando cu un singur client !

Numai că la CBS n-a mai fost aceeaşi poveste !

Când interlocutorul meu mi-a spus că ei consumă, numai în Statele Unite, 9000 T de P.V.C. pentru discuri în fiecare an, ochii mei au început să clipească rapid… ca cei ai Unchiului Picsou din desenele lui Walt Disney ! Vedeam deja comenzile importante, vizitele repetate în USA, sutele de discuri oferite de clienţi ! C’est l’Amérique !

După care a urmat duşul rece ! Capacitatea de producţie instalată în USA, pentru această specialitate era…de 20 000 T ! Deci foarte puţine şanse să le pot face concurenţă ! Insă interlocutorul meu m-a liniştit : « Până în doi ani, nu veţi mai vinde nici un gram ! Această « specialitate » va dispare ; va fi înlocuită cu casetele audio cu bandă ! »

Cel puţin, eram avertizat !

Insă ce fac cu cele 400 sau 500 de discuri « negre » pe care le am ? Dintre care unele, precum cele din România sau din America Latină, conţin piese sau interpretări pe care nu le voi mai regăsi niciodată pe casete !

Drept care, prudent, m-am dus în colţul străzii şi am cumpărat un « tourne-disque » cu doi bani jum’ate. Nimeni nu mai cumpăra astfel de « vechituri »!

Trebuie să mărturisesc că « tourne-discul » doarme şi azi într-un dulap, nedeschis, alături de sutele de discuri negre ! Deşi sunt la pensie de opt ani, încă n-am avut timpul necesar să le ascult ! Cu siguranţă c-o să-l am… mâine !

Insă, oh ! miracol, ce-am descoperit acum câţiva ani ? Discurile « negre » au început să reapară în comerţ ! După ce am trecut prin etapele : casete audio, CD şi câteva altele mai efemere !

Numai că, în ultima vreme, deşi se mai vând CD-uri, nu mai poţi găsi « walkman »-ul cu care să le asculţi ! Şi în magazinele de spoecialitate mi s-a făcut o teorie întreagă, pe care nu merită s-o repet, despre MP 3, I-pod, computer, USB, transfer de muzică, durată de viaţă a înregistrărilor etc., etc.

Ei uită, însă, că eu am amintirea discului « negru » şi ştiu din experienţă proprie, câtă încredere poţi să ai în teoriile « specialiştilor » în acest domeniu ! »

*   *   *

Când, în fine, acum vreo 10 luni, am găsit timpul necesar pentru a asculta (reasculta !) vechile mele discuri « P.V.C. negru », am scos « pick-up », care dormea în fundul unui dulap de vreo 30 ani, l-am branşat, el a făcut « Pac ! » şi a dat ortu’ popii !

Iată-mă, iar, în situaţia precedentă !

Mi-am propus să cumpăr un nou « tourne-disque ».

Numai că, întretimp, acest obiect a devenit « vintage », o « specialitate », un element de « standing » care trebuie pus în salon, la vederea tuturor vizitatorilor, pentru că el defineşte « un om de calitate » ! Inutil să explic luuuuuungile discursuri despre « fineţea sunetului », « melodicitatea lui, incomparabilă cu cea a CD-ului », precum şi multe alte teorii demagogice ale vânzătorilor din magazinele specializate în « électroménager ». Tot acest cinema este făcut doar ca să justifice de ce trebuie să plăteşti un simplu « électrophone » între 200 şi 300 Euro !

Când, cel puţin pentru mine, e vorba doar să-mi pot asculta « nostalgia », cu melodii sau imagini de pe poşetele de acum… zeci de ani, fără să arunc banii pe geam şi fără să ocup un spaţiu preţios cu difuzoare, « mese învârtitoare », amplificatoare etc., enorme şi  inutile. Deocamdată, nu locuiesc într-un stadion, nici nu vreau să mă lansez într-o activitate de DJ, făcându-i concurenţă lui David Guetta ! 

Am tot amânat achiziţionarea acestui obiect-fantezie, timp de câteva luni.

Insă azi, trecând prin faţa unui magazin de muzică din Paris, am remarcat o coadă « lungă şi stufoasă ».

« Ce se dă aici ? », am întrebat, după bunul obicei, înscăunat acum câteva zeci de ani, pe alte meleaguri !

« Cum, nu ştii ? Azi s-a pus în vânzare discul postum al lui Johnny Hallyday ! Toţi « fanii » lui fac coadă încă de la ora 12h00 noaptea, ca să-l cumpere ! »

« De ce e aşa o mare grabă ? Nu vor fi destule discuri pentru toţi ? (Din greşală era să spun « pentru tonţi ! »)

« Nu ! Opera lui Johnny va fi, peste câteva zile, « disc de diamant » cu sute de mii de exemplare vândute ! Fiecare « fan » vrea să fie PRIMUL care l-a achiziţionat ! »

« N-am înţeles bine ! Discul se va transforma din plastic… în diamant ? »

Inţelegând, în fine, că nu sunt un tip serios şi că-l iau peste picior, interlocutorul meu m-a abandonat în stradă şi s-a dus să facă şi el coadă la « Johnny ».

Iar eu, m-am repezit la vânzătorul de aparate electrice de ocazie, din colţul străzii. Am subînţeles că, în următoarele săptămâni, mi se va umfla capu’ la TV, la radio, pe stradă, poate chiar şi la supermarket,… cu ultimile şi chiar antepenultimile melodii ale idolului naţional francez.

Singura mea şansă de salvare era… achiziţionarea unui « pick-up », cu care voi putea, în fine, asculta « vechiturile » mele !   

Am avut mult noroc ! Am găsit un « tourne-disque », cu ampificatoare, cu « placă învârtitoare » şi tot dichisul, care poate fi ascuns sub o masă joasă şi pe care l-am plătit numai… 80 Euro ! Deşi, după bonul de garanţie furnizat, el a fost achiziţionat doar acum… 3 luni, pentru suma de 99,90 Euro !  Ce nu i-o fi plăcut la el cumpărătorului iniţial? Mister !

Acum, pot să-mi satisfac visul refulat de 30 ani !

Reluând colecţia mea, cu cele vreo 400 discuri « negre » din P.V.C., la care nu mă mai uitasem în tot acest luuuung laps de timp, am redescoperit perle, ale căror existenţă o uitasem de multă vreme, precum :

  • « Los Machucambos » (grupul care a lansat muzica latino-americană, în Franţa anilor ’50, şi pe al cărui creator, Rafael Gayoso, l-am cunoscut bine, în anii ’70),
  • « Les Frères Jacques » (văzuţi pe scenă şi la TV de nenumărate ori, în anii ’60-’80),
  • Jean Claude Pascal (câştigătorul « Grand Prix Eurovision 1961 », pe care l-am ratat la Bucureşti… din lipsă de fonduri !),
  • Marina Voica, cu primele ei succese în spaniolă, italiană, rusă… din anii ’60,
  • « La Bande à Basile » (cu antrenanta muzică din Antilele franceze a anilor ’80), 
  • Vicente Fernandez (« El Rey ») sau Julio Iglesias (« Desde America »), achiziţionate în Mexic, acum vreo 40 ani, 
  • Daniel Guichard (« Le gitan ») sau Barbara Streisand (« Woman in love »), tot de prin anii ’80,
  • « Canzone Italiana –Roma », cu succesele eterne italiene, înregistrate tot cam acum vreo ’40 ani. 

Imi mai rămân zeci, poate sute, de discuri de redescoperit ! 

Insă, mai mult decât orice, am fost emoţionat, până la lacrimi, când am dat peste… primul meu disc latino-american !

Achiziţionat în România, pe la începutul anilor ’60, el a costat 12 Lei, şi se intitulează « Hola Amigos ! ». 

Venea, cu siguranţă din Cuba,  guvernată de puţin timp de către « barbudosii » lui Fidel Castro, pentru că, deşi, pe poşeta exterioară, este înscris « RCA Victor », pe eticheta interioară se poate citi « Industria cubana (nacionalizada) ».

Astfel, am descoperit, pe atunci : « Frenesi », « Besame mucho », « Amor », « Maria Lao », « Quizas,… », « Tres palabras », « Tres gardenias », precum şi atâtea alte « standarde » latino-americane, mulţumită grupului « Ames Brothers » cu o orchestră sub conducerea lui Juan Esquivel. 

Cum îmi puteam imagina, pe când aveam doar 14 sau 15 ani, că vor urma… aproape 100 de vizite în America Latină, timp de 50 de ani !  Insă simţind, de manieră subconştientă, importanţa lor (cel puţin pentru mine !), am ţinut să iau acest disc, la plecarea din România în 1967. El mai poartă, încă, eticheta cu no. 27, din lista discurilor expediate prin poştă, pe care trebuia s-o prezentăm la vamă ! 

Au urmat alte discuri « negre » ELECTRECORD, aduse sau trimise de prieteni, în anii ’70. Printre care găsesc, tot atât de bine, Ioana Radu, Ion Voicu sau… Maria Lătăreţu ! 

Voi descoperi, cu siguranţă, în « comoara » mea, bine păstrată la întuneric, discuri de Luciano Pavarotti sau Caruso, Joan Manuel Serrat sau Toni Dallara, interpretări ce pot fi găsite, cu uşurinţă,  în mediatecile de azi. Insă unde poţi găsi « Les Luthiers » sau Susana Rinaldi, (Argentina anilor ’70), Giannis Parios, Sfakianakis sau Protopsalti (Grecia), Vico Torriani (Austria) şi Caterina Valente (Italia), Renée Lebas sau Johnny Hess (Franţa), Çelik  (Turcia), Farid El Attrache (Egipt) sau Fayrouz (Liban), muzica din anii ’70, precum şi atâtea alte discuri din Ecuator, Haiti, Peru, USA şi… mai ştiu eu de unde ? 

Asta e comoara, adunată timp de jumătate de secol, pe care admiratorii « ultimului disc » ieşit pe piaţă vor să mă convingă s-o dau la gunoi, pentru că, în ochii lor sunt numai « vechituri » ? 

Desigur că ei vor răspunde : « Nu eşti la zi ! Ţie nu-ţi place ce e nou ! Trăieşti doar din nostalgie ! »

Astfel de afirmaţii mă fac să râd cu poftă !

In timp ce ei făceau coadă la « ultimul » (măcar de-ar fi ultimul !) disc cădelniţat la T.V., eu reveneam special din Dubai, cu o zi mai devreme, în 2015, ca să-l văd pe o scenă din Paris, pe Romeo Santos. Il descoperisem în Republica Dominicană, cu ocazia unei croaziere, cu câteva luni mai înainte. 

Romeo e o vedetă mondială, pe atunci de numai 24 ani. In sala cu 3600 persoane, erau practic numai latino-americani şi, probabil, eu eram… cel mai în vârstă spectator !

L-am revăzut, tot la Paris în 2018, într-o sală, plină-ochi, de 6000 locuri ! 

La fel cu « Il Volo », un grup cu trei tineri italieni în jur de 25 ani, câştigători la « San Remo », pe care îi admir de vreo 3 ani, fără să fi reuşit (încă !) să-i văd pe scenă. Pentru că, la Paris, ei n-au cântat decât o dată, într-o după-amiază, la « Olympia ». Deşi turneele lor în USA, Italia, Latino-America, Spania… fac « săli pline » de ani de zile !

 Ce să mai spun despre o Maria Nazionale sau un Raphael (spaniolul, nu francezul cu acelaşi nume !), total necunoscuţi în ţara lui Johnny Hallyday ! 

Atunci, am început să mă întreb : « Cine are interes să ne bage pe gât, cu sila, nulităţi ale muzicii, gen Christophe Willem sau Vincent Niclo (ca să spun lucrurilor pe nume !), în loc de vedete confirmate, de azi sau de ieri ? » 

Intrebare retorică !

Ajunge să vezi cine face bani din prestaţiile mai sus menţionate. 

Eu însă, încă odată cu o comportare « atipică », mă mulţumesc cu discurile acumulate sau cu vedetele descoperite prin lumea mare.

In aşteptarea momentului când vor scoate pe piaţă o « noutate » : casetele audio, compact discul CD sau caseta video, pe care de ani de zile încearcă să ne convingă… să le dăm la gunoi, dacă le mai avem ! 

Altfel, cum ar putea să le vândă, dinou, cu preţuri de jăcmăneală, prezentându-le ca pe… « un progres tehnologic » !**

 

                                                   Adrian Irvin ROZEI

                                              La Bastide Vieille, 29/10/2018

 

 * „Totul trece şi totul rămâne,
   Insă ce ne defineşte e trecerea…” 

**Printre discurile negre propuse la un preţ promoţional, în magazinele de specialitate, am remarcat numai noutăţi! De exemplu: Françoise Hardy sau Richard Anthony, AC DC sau Nina Simone…

Iată deja un motiv suficient pentru a-i elimina (fizic !) pe cei de vârsta a treia. 

Mai ales dacă (încă !) nu şi-au pierdut memoria !

One thought on “Todo passa y todo queda…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *