Tinerețe fără bătrănețe…

Interviu cu Mariana Jacob

mariana-jacob.jpgA fi medic specialist în geriatrie nu e o meserie uşoară. Nu numai că trebuie să cunoşti regulile artei medicale şi, în egală măsură, specialitatea ta, dar, în plus de sensul psihologic acut de care trebuie să dispui în relaţia cu pacientul (pentru că interpretarea rezultatului unui tratament este foarte subiectiv), trebuie să fii tu însuţi o publicitate vie a efectului aşteptat.

În această specialitate, unde pacienţii se apropie mai degrabă de vârsta a treia, dacă n-au depăşit-o de mult, trebuie să ştii să navighezi la limita între “posibilitate” şi “dorinţă”, cu atât mai mult cu cât mare parte dintre cei care o practică sunt gata, contra “unei pălării de bani” să-ţi vândă chiar şi luna.

În cazul Marianei Jacob, pe care am avut şansa s-o cunosc la Rio de Janeiro, toate aceste consideraţii sunt îndeplinite şi sprijinite de o simplicitate şi o manieră directă de a te aborda, uimitoare pentru o persoană care trăieşte de zeci de ani în contact permanent cu mai marii lumii noastre.

În acelaşi timp, seriozitatea şi temeinicia activităţii ei ştiinţifice sunt confirmate de nenumărate distincţii primite de-a lungul carierei. Ajunge sa amintim:

  • titlul de cetăţean de onoare al oraşului Rio de Janeiro şi al statului Rio de Janeiro, în 1995,
  • medalia pentru merite “Pedro Ernesto” decernată de Camera Municipală din Rio de Janeiro, în 1995,
  • titlul de “una din cele zece femei ale anului” în 1993, decernat de Consiliul naţional al femeilor din Brazilia,
  • alegerea de către American Biographical Institute pentru a primi titlul de “Woman of the year 1998”,
  • titlul de “International Woman of the year 2001” decernat de International Biograpical Center din Cambridge,
  • titlul de Doctor Honoris causa al Universităţii din Oradea în 2001,
  • titlul de “Cetăţean de onoare” al oraşului Tg. Jiu în 2001.

Mariana Jacob a publicat articole de specialitate în domeniul geriatriei în Ungaria, Italia, România, Portugalia şi a tradus cărţi din acelaşi domeniu editate în limba franceză. Participările ei la congrese internaţionale, însoţite de prezentări ştiinţifice, sunt nenumărate, între care cele din Rio de Janeiro, Bucureşti, Acapulco, Ancona, Yokohama, Bombay, Berlin, Helsinki etc.

Mariana a animat şi participat la programme de televiziune şi de radio, asigurând, în acelaşi timp, cronici periodice în presa braziliană.

Iată, în continuare reproducerea dialogului pe care l-am purtat cu distinsa doctoriţă la Rio de Janeiro, şi reluat, mai apoi, la Paris.

A.I.R. : Să luam lucrurile dela început : unde sunteţi născută şi cum aţi ales această specialitate?

M.J. : Eu m-am născut la Tîrgu Jiu, unde mama şi tata erau profesori.

Am stat vreo 5 ani şi pe urmă ne-am mutat de acolo. Tata era profesor de matematică şi mama era profesoară de franceză, latină şi italiană.

Ne-am mutat la Giurgiu, unde locuiau bunicii din partea mamei. După ce am terminat liceul în Giurgiu, m-am mutat la Bucureşti, ca să fac facultatea. Intrarea în facultatea de medicină era prin concurs şi am reuşit să intru, cu toate că întreaga familie era contra, pentru că era singura facultate unde se intra cu examen, chiar dacă terminai liceul cu media 10. Orice altă facultate te primea fără examen şi eu terminasem liceul cu nota 10. Însă eu am insistat pentru că din totdeauna îmi plăceau “défi”-urile, îmi place să înving într-o situaţie mai dificilă.

Am intrat la facultate printre primii şi am urmat medicina geriatrică. Erau 11 candidaţi pe un loc; am intrat 700 şi am terminat 200! Asta se întâmpla în anii 1952-1956.

La sfârşitul facultăţii eram obligaţi să ne alegem locul unde trebuia să lucrăm, în ordinea mediei. Cei care aveau copii treceau înaintea celor cu note mari. Drept care mi-am ales un loc într-un oraş aproape de Alexandria, unde făceam naveta, odată pe săptămână. Eram într-un oraş numit Poroschia, unde era un spital. Îmi era groază să intru într-un sat prăpădit unde nu exista nici o infrastructură. Spitalul avea totuşi o infrastructură oarecare. Am făcut psihiatrie la acest spital. Nici nu puteţi să vă închipuiţi ce bine mi-a făcut această întâmplare de a intra într-un spital psihiartic pentru că am cunoscut sufletul, suferinţa umană, am înţeles cum trebuie ascultat bolnavul, să ai timp, să nu fii rapid, să nu fii impacient, să-l laşi să vorbească şi să cunoşti toată nebunia umană, care este foarte apropiată de normalul uman. Acei trei ani obligatorii în acest spital, cu toată naveta pe care o făceam, mi-au făcut o minte şi un cap foarte filozofic în legătură cu medicina.

După aceea, am dat un concurs ca să intru în Bucureşti, ca medic secundar stagiar. După care, printr-un alt concurs, am intrat ca medic la spitalul No.9, Spitalul Central, care era specializat în psihiatrie. Am lucrat în serviciul de dezalcoolizare. Tot aşa, am înţeles conflictele omeneşti, pentru că nu eram specialist psihiatru. Pe urmă am dat examen de intrare la Institutul Parhon, unde am lucrat în diferite servicii de endocrinologie.

La un moment dat, Prof. Ana Aslan, de la Institutul Internaţional de Geriatrie, care reunea pe atunci “geriatrie şi gerontologie” a scos la concurs un loc pentru un endocrinolog.

Eu, fără să fac parte din Partidul Comunist sau să am vreo legătură cu politica, am tentat să intru acolo, pentru că, din fire, nu-mi plăcea să am mulţi şefi care să mă comande. În toate institutele trebuia să-l întrebi pe şef dacă să dai sau să nu dai! Eu aveam iniţiativă proprie, voiam să fiu “eu” şi nu puteai să fii tu, dacă nu-l întrebai pe şef!

Am intrat la Dna. Aslan. La început am lucrat câtva timp la ambulatoriu şi, cum vorbeam multe limbi străine, m-au luat şi m-au mutat, după câteva luni, la “Serviciul străini”. Aici am lucrat foarte mult timp şi am cunoscut foarte multe personalităţi între care şi pe Onassis, pe care, cunoscându-l, mi-am dat seama că era foarte bolnav şi a venit la Dna. Aslan într-un moment de disperare, când era foarte târziu pentru boala pe care o avea, cam vreo doi ani înainte de a muri.

Eu aveam în cadrul acestui serviciu câteva saloane ale mele şi Dna. Aslan era şefa serviciului. Noi, asistenţii, făceam prima parte a interviului şi raportam totul Dnei. profesoare.

Au venit acolo multe persoane cunoscute : Dolorès Ibarruri, Bernardo Bertolucci, Alberto Moravia, … Erau persoane foarte interesante. Eu, însă, nu pot să încalc secretul medical…

A.I.R. : Important pentru noi nu este să cunoaştem dosarul lor medical, ci legăturile şi contactele umane pe care le-aţi avut cu ei.

M.J. : Ah! Asta, da!

A.I.R. : S-a spus că Peron a fost în România…

M.J. : A fost! Îmi vin aşa, ca nişte fulgere prin cap cu cine am avut contacte directe.

Peron a fost şi s-a tratat în România. A venit cu Isabelita, care n-a făcut tratament, ci numai l-a însoţit.

A venit şi Juscelino Kubitschek (preşedintele Braziliei n.n.) cu Dna. Sara, de mai multe ori şi când Dna. Aslan a venit aici, eu deja mă mutasem în Brazilia, ea l-a rugat să mă ajute să-mi revalidez diploma. Eu am avut dificultăţi pentru că venisem de dincolo de Cortina de fier şi în perioada aceea era la putere dictatura de dreapta. Dna. Aslan, când a fost invitată de soţul meu, a venit aici de mai multe ori.

A.I.R. : Cum s-a făcut introducerea Anei Aslan în America Latină? După căte ştiu, ea a avut mai multe clinici, între care în Mexic, Uruguay…

M.J. : Aceste clinici nu au fost făcute cu aprobarea ei, ci de către şarlatani, de către “ilegalişti” după cum le spuneam noi în România. Au pus numele ei, pe urmă au fost procese, ambasadorii s-au apucat să facă scandal, pe urmă au abandonat pentru că ar fi costat prea mulţi bani şi nu aveau de unde să plătească avocaţii şi, încetul cu încetul, s-au diluat.

E adevărat că Dna. Aslan a voiajat în toată lumea latino-americană şi a fost foarte bine primită între altele, de preşedintele Mexicului, de care s-a ocupat şi l-a tratat personal (prin 1978).

A.I.R. : Când o personalitate ca Şahul Persiei se trata în România, câtă vreme rămânea?

M.J. : Două săptămâni, însă venea de mai multe ori. A venit şi cu sora lui, şi cu alte rude, a venit şi Farah Diba, cu care am rămas, într-un fel, în relaţii.

Farah Diba este foarte protejată. Eu sunt de 28 ani medicul preşedintelui FIFA, Joao Havelange, care mă invită la toate competiţiile internaţionale de futbol. În 1998, când am fost la Paris, erau şi manifestaţii culturale, între care şi concertul celor trei tenori. Cu această ocazie am întâlnit-o şi pe Dna. Farah Diba. M-am dus şi m-am prezentat; m-a recunoscut imediat, deşi erau foarte mulţi ani dela moartea Şahului. Am discutat despre trecut şi ea a lăcrimat. După aceea ne-am mai întâlnit într-un loc foarte discret şi foarte complicat; ea are o afecţiune pentru mine din cauza soţului ei, pe care eu l-am îngrijit până aproape când a murit.

A.I.R. : Clinicile de geriatrie din America Latină au vreo legătură ştiinţifică relaţionată cu lucrările Anei Aslan?

M.J. : Nu, sunt foarte mari şarlatani!

Eu am luptat în Brazilia ca să susţin şi să respect numele geriatriei româneşti şi numele Dnei. Prof. Ana Aslan! Nu vă puteţi închipui cât am luptat în ţara asta cu tot felul de şarlatani care încă există şi au clinică purtând numele “Ana Aslann”, cu doi “n”, când ea niciodata nu s-a iscălit aşa…

Aici e foarte uşor să înşeli lumea, pentru că se fac procese care durează zeci de ani, fiind susţinuţi de oameni politici pe care îi plătesc, şi câştigă…

Populaţia crede în tot felul de minciuni şi când îşi dau seama, chiar dacă şarlatanul pleacă, întâi i-a jăcmănit bine de bani!

Dna. Prof. a intrat în toată lumea, nu numai în America Latină. A fost primită peste tot, la societăţile de medicină şi geriatrie din Rio de Janeiro, de către preşedintele Braziliei, a dat interviuri la televiziune… Am avut onoarea s-o primesc la cabinetul meu şi să organizez un cocktail cu pacienţii pe care-i aveam ; câtorva i-am prezentat-o.

În Argentina, ea a aprobat fabricarea GEROVITAL-ului, însă n-a deschis nici o clinică, ci doar a oferit ca tehnicieni români să vină să-i înveţe cum se fabrică. În restul ţărilor sunt falsuri : în Uruguay, în Paraguay, ca şi în China, unde totul se fabrică la jumătate de preţ.

mariana-jacob-paris.jpg
Mariana Jacob cu autorul si sotia acestuia, într-un restaurant românesc din Paris

A.I.R. : Dvs. cum aţi ajuns în Brazilia?

M.J. : La un moment dat, pe vremea lui Ceauşescu, a existat o breşe. Franţa a oferit României posibilitatea unui concurs de medici, însă nominal, ca să nu fie aleşi pe motive politice sau să fie trimis altul în locul celui care a câştigat. Eu m-am prezentat la concursul ăsta, însă am avut probleme, pentru că nu eram măritată. Aveam, totuşi, familia acolo. M-au lăsat, pentru că, dacă nu, pierdeau locul. Am avut o bursă şi am studiat la Paris, de două ori, trei ani. Am stat, deci, şase ani la Paris ca să fac doctoratul în două spitale, St. Jacques şi St. Antoine, între ’60 şi ’64.

După aceea, m-am întors în ţară, pentru că n-am avut curaj să fiu o aventurieră, fără să am pe nimeni şi să nu mă mai pot întoarce, dacă mi-e dor de ţară sau de familia mea, mama, tata şi fratele meu. Sau să mă întorc şi să mă bage la puşcărie.

M-am întors şi am intrat din nou la Institutul Parhon.

La un moment dat, am cunoscut la institutul Dnei. Aslan un brazilian, care a venit acolo ca pacient. Eu eram nemăritată, dar n-aveam nicio dorinţă să plec de acolo. Eram bine instalată, aveam o garsonieră superbă în Piaţa Palatului, aveam maşina mea, un Renault, şi eram foarte bine cotată la Dna. Aslan, care mă invita peste tot. De exemplu, când a venit Aga Khan, m-a lăsat cu maşina pe malul mării, unde se făcea tratamentul ; acolo se vorbea franţuzeşte, m-a trimis să-i arăt Bucureştiul, Băneasa şi Palatul Brâncovenesc. Dna. Aslan mă trimetea cu tot felul de personalităţi pentru că eram singura femeie fără copii, fără bărbat, fără complicaţii. Eram ca un soldat : mă duceam la orice oră din zi sau din noapte.

În timpul ăsta, s-a internat acolo un brazilian şi a intrat în sectorul meu. El vorbea foarte multe limbi, era de origine libaneză şi a întrebat-o pe o infirmieră dacă am copii. I-a răspuns că Dna. doctor nu este căsătorită.

Atunci, într-o zi, când am intrat în camera lui, mi-a propus să luăm masa de seară împreună într-un restaurant şi să-l învăţ unde să mergem. Eu nu puteam să fac asta fără să întreb direcţia spitalului sau securitatea din spital, pentru că n-aveam voie să ies cu străini nicăieri.

Am informat şi, pe urmă, am dat informaţii despre ce am vorbit, pentru că aşa era pe timpul ăla. M-am dus cu el la Hanul lui Manuc. Acolo m-a cerut în căsătorie. I-am răspuns că nu pot să-mi las familia, nici nu eram chiar aşa de pasionată de el!

El era om de afaceri şi n-a mai stat decât 5 sau 6 zile în spital şi a plecat, însă îmi telefona în fiecare zi, din Brazilia sau de pe unde umbla şi a spus că vine din nou şi că nu mai pleacă fără mine!

A venit şi a stat degeaba, pentru că nu era posibil să te măriţi cu un străin, trebuia să treacă vreo patru ani, ca să se plictisească ori ginerele, ori mireasa.

În timpul ăsta, el s-a plimbat pe Bd. Magheru şi a văzut o fotografie a lui Ceauşescu cu verişorul lui, care era şeful Casei civile a lui Frangie, preşedintele Libanului. A luat avionul şi s-a dus la Beirut, l-a văzut şi i-a spus : “Eu vreau să mă căsătoresc cu o doctoriţă din România ; cheamă ambasadorul şi spune-i!”

Şeful Casei civile a transmis imediat actele, el s-a întors la Bucureşti, unde a fost primit de Corneliu Mănescu, ministrul de externe. Mi-a povestit prin câte controale a trecut până a ajuns la el! Ei erau puţin asemănători, fiind înalţi amândoi şi Mănescu i-a spus : “Da’ ce şmecher eşti dta.! Vrei să ai, ca regina Angliei, o doctoriţă particulară, chiar şi când voiajezi! “

Au urmat şi nişte presiuni politice din partea unei delegaţii braziliene, pe care soţul meu o cunoştea datorită meseriei lui. În cele din urmă, Ceauşescu mi-a semnat aprobarea pentru căsătorie.

M-am căsătorit în România şi pe urmă am venit în Brazilia. Am suferit puţin în Brazilia, cu toate că fusesem controlată de centrul de verificări din Germania, după cum şi soţul meu fusese verificat de securitatea braziliană.

Când am venit aici, nu puteam să fac medicină pentru că veneam de dincolo de Cortina de fier. Am ajuns cu tot felul de pile până la vice-preşedintele ţării din guvernul Geisel, care era şi pacientul Dnei. Aslan. El mi-a spus că e foarte greu să-mi dea aprobare pentru că poliţia braziliană trebuie să verifice dacă sunt, sau nu, comunistă! Şi le-am spus să verifice mai repede, pentru că, dacă stau degeaba, am să mă apuc să fac subversiune, numai ca să fac ceva! El a trecut dosarul la generalul Figueiredo, care a devenit, pe urmă, preşedintele Braziliei şi care m-a primit în audienţă şi mi-a spus că “cel mai bine pentru o persoană, ca să nu se chinuie atât, e să stea unde s-a născut! Paşaportul Dtale. este plin de vize.” Pentru că soţul meu, între ieşirea din România şi sosirea în Brazilia, mi-a organizat o lună de miere mai lungă : ne-am plimbat prin diferite ţări, am fost în Liban, unde i-am cunoscut familia, după aceea la Londra…

El era catolic maronit şi avea vreo cinci fraţi, care trăiau unii în Egipt, alţii la Damasc sau în Franţa. Un văr a fost ambasadorul Libanului şi, pe urmă, reprezentantul Ligii arabe la Paris, aşa că el mă căra peste tot, pentru că eram soţia lui.

După ce ne-am instalat în Brazilia, am început să mă lupt să-mi revalideze diploma.

După un an şi jumătate am reuşit s-o revalidez şi am deschis un cabinet, care este foarte mare şi frumos şi se găseşte până azi în Galeria Marescal, la Rio, în Copacabana. Locul e clasat “Patrimoniu naţional”, edificiile sunt clasate de oraşul Rio, nu se mişcă nimic acolo, fiind “art déco”.

Am avut un succes destul de mare cu o serie de persoane pe care le-am îngrijit, pentru că au aflat că o asistentă a Dnei. Aslan din România a sosit aici. Astfel, prin “vox populi”, au sosit actori, jurnalişti dela “Globo” şi, fără nici o propagandă, încet-încet am ajuns să am o clientelă mare şi o serie de recunoaşteri. Am făcut şi multe acţiuni de binefacere ; făceam conferinţe pentru nespecialişti şi pentru medici. Am umblat prin toată lumea la congrese medicale de geriatrie şi aici, în ţară, am asistat la congresele noastre.

Mi-am păstrat cetăţenia română, dela început, fără nici un fel de dubii. Am primit şi o serie de decoraţii, fac parte din diferite societăţi de medicină, am multe relaţii printre colegii mei medici de faimă din Rio de Janeiro şi Sao Paulo. Lucrez în continuare în cabinetul meu ; au fost perioade în care pacienţii aşteptau doi ani ca să le vină rândul! Mă gândeam, cum pot face asta, penrtu că eu n-aş putea aştepta dacă un doctor mi-ar spune să vin peste doi ani! La început eram singură, acum am nişte asistenţi, însă toată lumea vrea cu mine.

A.I.R. : Puteţi pregăti o “urmare” sau e o meserie atât de personală încât nimeni nu o poate continua?

M.J. : Toată lumea poate să o facă! Eu am două asistente; am avut şi un asistent, un doctor foarte bun, care pe urmă a plecat pentru că a simţit o atracţie pentru meseria de profesor şi a intrat pe linia didactică.

Am aceste două colege cu care lucrez, însă e foarte curioasă reacţia pacienţilor: când plec în vacanţă ei continuă să vină la cabinet, însă nu vor să fie consultaţi, dacă eu nu sunt acolo. Probabil că s-a creat o relaţie foarte strânsă şi toţi vor cu mine. Acceptă să vorbească cu ele după aceea, însă trebuie să spună că eu am văzut examenele. Eu trebuie să semnez toate actele, eu să semnez toate e-mail-ulire, totul trebuie să treacă prin mâna mea şi totuşi întreabă : “Dar, Dna. doctor Mariana a văzut examenele mele?”

Câteodată le văd ele, pentru că sunt doctoriţe, însă majoritatea trec prin mâinile mele şi, în general, le spun să facă aşa sau aşa. Dar nu pot să reuşesc singură! 40 de telefoane într-o zi de muncă e foarte greu pentru mine, pentru că persoanele întreabă, spun că se simt bine sau nu şi se crează o relaţie în afară de consultaţie. Există aici medici care, când sunt căutaţi, după prima consultaţie, nu mai răspund la nimeni. Eu, prin educaţia pe care am primit-o în România, de la părinţii mei, de la profesorii mei, n-am lăsat niciodată o scrisoare sau un telefon fără răspuns.

Însă sunt şi eu o făptură umană şi nu mai pot răspunde la 8 sau 9 seara, după 40 de telefoane. Deci, după aceste convorbiri dau asistentelor nişte mici adnotări, ca să vorbească cu ei. Prin scris, ele semnează, dar semnez şi eu. Aşa se desfăşoară activitatea mea, astăzi.

Suntem în ajunul unui eveniment plăcut, pentru că una din cărţile mele va fi publicată în Portugalia.

mariana-jacob-icoane.jpg
Icoane romanesti in casa Marianei dela Rio

A.I.R. : Câte cărţi aţi scris?

M.J. : Patru.

A.I.R. : Toate despre geriatrie?

M.J. : Da.

A.I.R. : Nu v-aţi gândit niciodată să vă scrieţi memoriile?

M.J. : Ba da. Am o carte aproape gata, cu povestiri. N-am publicat-o încă pentru că mi s-a spus că trebuie să fie 29 sau 30 şi eu n-am ajuns decât la 14. Unele sunt de ficţiune, unele sunt invenţii, unele sunt despre ce s-a întâmplat în România. Eu scriu foarte uşor şi repede, însă n-am mai avut timp în ultima vreme.

Am scris timp de un an într-un jurnal important de aici, numit “Jurnal do Brasil”, un bilet bi-lunar, despre diferite boli comune în geriatrie. La un moment dat nu mai puteam pentru că voiajam mult şi trebuia să las cinci sau şase articole gata, aşa că după un an am abandonat. Era gratuit şi nu aducea nici un “retour” material. De altfel, nici odată n-am cerut bani pentru o conferinţă! Am dat conferinţe… nici nu mai ştiu pe unde! De exemplu, am fost în Japonia, unde principele moştenitor a fost sponsorul congresului de geriatrie din Tokio. Printre prezentările făcute acolo, a mea a fost considerată ca foarte ingenioasă, pentru că am vorbit despre colonia japoneză din Brazilia, care este cea mai mare din lume. Am descris cum îmbătrânesc cei de acolo şi cei de aici, din cauza alimentaţiei şi a climei diferite. Asta l-a interesat şi pe principe, i s-a făcut un rezumat şi a primit personal câţiva medici occidentali şi din Asia. M-a felicitat pentru lucrarea pe care am făcut-o.

A.I.R. : Mi-ati arătat cartea pe care aţi scris-o despre “femeia în mileniul al treilea”. Cum vedeţi din punct de vedere feminin problema îmbătrânirii; există o diferenţă între bărbaţi şi femei?

M.J. : Da. Unele cercetări mai recente, înglobate în proiectul GENOMA, au arătat că, pe baza genelor, îmbătrânirea este diferită, nu din punct de vedere hormonal, ci pentru că are legătură cu cromozomii. Femeile au doi cromozomi XX şi bărbaţii au XY. În cromozomul Y există un cromozom letal mortal, care face să îmbătrânească omul mai repede decât femeia, ceea ce face ca femeile să trăiască în toată lumea 5 până la 7 ani mai mult decât partenerii lor de aceeaşi vârstă.

Acum lucrurile s-au schimbat, pentru că femeile au început să lucreze, să fie stressate, să fumeze, să bea şi să facă tot ce fac bărbaţii. Asta, bine înţeles că le îmbătrâneşte şi le omoară mai devreme. Însă, totuşi, din punct de vedere ştiinţific, se constată că sunt mai multe văduve în lumea întreagă, decât văduvi.

Chiar dacă se analizează comportamentul unui copil, un băieţel la şcoală de aceeaşi vârstă cu o fetiţă, el este mai puţin dezvoltat din punct de vedere general. Şi asta este datorită acestui XY.

A.I.R. : Am remarcat că aveţi o superbă colecţie de icoane. Presupun că vin din România.

M.J. : Am să vă spun ceva care o să vă surprindă! Majoritatea sunt făcute de mine, aici, în Brazilia!

Când trăiam în România, aveam un iubit care era arhitect; eu eram studentă la medicină şi el la arhitectură. El m-a învăţat să pictez icoane pe dos şi să le învechesc. Amândoi, ca şi alţi colegi, vindeam la americanii care veneau acolo şi credeau că sunt vechi, pentru că, utilizând nişte procedee speciale, le afumam. Stăteam în spate la Arhitectură, stăteam pe jos, ca “hippies”, şi vindeam la americani, care cumpărau în neştire şi credeau că icoanele sunt vechi.

Când am plecat din ţară, nu m-au lăsat să iau decât nişte covoare, făcute în Oltenia, la Tg. Jiu. Când m-am dus cu icoanele, mi-au spus că nu pot să le scot, pentru că sunt “patrimoniu naţional”. Era o comisie la Teatrul Naţional şi am avut o mândrie excepţională când mi-au spus că sunt “patrimoniu naţional”! Şi au adăugat : “Dacă le-ai făcut Dta., poţi să le faci şi acolo!” Cum am stat un an şi jumătate fără să pot practica medicina, m-am apucat să le fac. Însă nu aveam nici ingredientele exacte şi le-am făcut din amintiri.

M-am luat după nişte fotografii şi pictam într-una.

Unele le-am primit cadou dela ambasada României de aici, alta am adus-o de la Sinaia, însă majoritatea sunt făcute de mine. Eu l-am îngrijit pe protopopul bisericii ortodoxe şi el mi-a oferit una dintre icoane, care-l reprezintă pe Sf. Gheorghe şi pe care am adus-o din Grecia. Însă cele semnate M.J. sunt făcute de mine.

Am făcut o expoziţie la Rio: doctori/artişti. Puteai să fi sculptor, ţesător de covoare, desenator, pictor… Eu m-am dus cu câteva icoane. Una din ele a luat Premiul I! Nu ştiu ce le-a plăcut : poate luciul acela din spate, că are mişcare, că nu ştiu ce….!

Culoarea pe care am pus-o, i-am dat foc pe la spate cu creozot, dar nu se mai afumau ca în România, pentru că nu-i acelaşi material.

A.I.R. : L-aţi cunoscut pe Gheorghe Apostol, când era ambasador în Brazilia?

M.J. : Foarte bine şi am avut relaţii foarte apropiate.

Când l-am văzut prima dată, mi s-a făcut părul măciucă, pentru că, pe când eram elevă la şcoală, el era atârnat pe pereţi. Era epoca de teroare. Mi s-a făcut rău la ideea să mă ating de el, sau să se atingă de mine, pentru că, în capul meu, rămăsese imaginea din copilărie. Era ceva… cu Ana Pauker, cu omenirea aia, cu Gheorghiu-Dej… Dar el era normal ; era în altă situaţie acum şi am fost prieten cu Adriana, soţia lui. Era foarte simpatică, a venit la noi acasă, a spălat vasele, eram foarte intime.

Apostol, când vorbea de Brazilia, spunea că aici e… Patagonia! Însă ştiţi că Patagonia e în Argentina.

Cum eu îngrijesc foarte mulţi ambasadori, sunt cunoscută la Itamarati. (Ministerul de Externe al Braziliei, după numele palatului care-l adăposteşte n.n.)

Am fost invitată, anul trecut, la Bruxelles, să ţin o conferinţă la ambasada Braziliei, pentru strângerea legăturilor între Belgia şi Brazilia. Am vorbit în franceză ; erau invitate personalităţi dela Comunitatea europeană, era acolo şi ambasadorul Jeronimo Moscardo**, reprezentantul Braziliei în România. El mi-a adus cărţi şi albume din România. Eu plâng acolo peste cărţile din România, o nebunie curată!

La Bruxelles am locuit unsprezece zile la ambasadă ; era acolo şi ambasadorul Berzoini, reprezentantul Braziliei pe lângă Comunitatea europeană. Conferinţa pe care am ţinut-o se chema : “A învăţa să îmbătrâneşti!”

Alaltăieri, a fost făcut academician Celso Lafer, ambasadorul nostru în America şi în alte ţări, care m-a invitat la Academia Braziliană de litere, unde mă duc cu mare plăcere, pentru că am lucrat acolo. El este unchiul lui Fernando Clabin, fostul secretar al lui Jeronimo Moscardo, care s-a însurat cu o româncă şi locuieşte în România.

A.I.R. : Pacienţii Dvs. din Brazilia au vreo specificitate?

M.J. : Eu am un cabinet foarte curios. Până în ajun de Crăciun sau de Paşte e plin. Pacienţii mă cenzurează şi îmi bagă bileţele, ei nu suportă să plec, doar dacă spun că plec la vreun congres. Asta îi interesează, pentru că aduc de acolo noutăţi! Dar nu suportă să mă duc în vacanţă! Eu n-am dreptul la vacanţă, n-am dreptul să fiu bolnavă! Asta e mentalitatea celor de aici.

Am fost surprinsă că am fost căutată mai puţin de bătrâni de 80 sau 90 ani şi mai mult de persoane de 40-50 ani. Majoritatea clentelei mele este în jur de 50 ani. Aici există o nevroză de a îmbătrâni, confundă geriatria cu tinereţea, trebuie să-ţi expui corpul, confundă corpul frumos cu estetica. Orişice pată care le apare e bătrâneţe, orice impotenţă e îmbătrânire. Trebuie să fi “macho” şi activ, aşa că toată energia asta o caută în geriatrie. Am fost surprinsă de căutarea unui doctor geriatru la o vârstă tânără, ca să nu îmbătrânească, pentru că e o mare concurenţă cu persoanele tinere.

A.I.R. : Ce program aveţi imediat?

M.J. : Eu mă duc acum (în Portugalia) ca să lansez cartea aceasta, însă mult mai amplă pentru că am actualizat-o în portugheză şi au adăugat desene. Săptămâna viitoare voi fi la Lisabona. Uite, prezentarea cărţii a fost făcută de José Monteiro, care a fost de trei ori preşedintele Academiei de litere. Am avut din totdeauna o serie de persoane care au fost gentile cu mine.

Această prefaţă (la altă carte n.n.) a fost făcută de o academiciană. Mare parte din relaţiile acestea au provenit dela faptul că, având pacienţi importanţi, ei au relaţii cu alte persoane care vin “în evantai” sau în progresie geometrică.

A.I.R. : Ce legături sentimentale vă leagă de România?

M.J. : Noi am suferit foarte mult (în perioada comunismului n.n.) pentru că Octavian Goga l-a numit pe cel mai bun prieten al tatălui meu prefect al unui oraş. Regimul Goga a fost considerat pro-fascist. Pentru că tatăl meu era din acelaşi oraş cu el şi erau foarte buni prieteni, am suferit foarte mult. Goga l-a botezat pe fratele meu.

Ştii că nu pot să ascult muzică românească veche? Când începe să cânte Ioana Radu sau Maria Tănase, începe o jale şi o plângăreală! Şi “muchacha” îmi spune : “Dna. doctor! Terminaţi cu chestia asta! Nu se poate!” Pentru că plâng în hohote. Şi când mă duc în România, mă liniştesc imediat; par’că-mi dă o pilulă şi mă calmez!

***

Am continuat discuţia noastră la Rio de Janeiro încă multă vreme; pe urmă, am reluat-o la Paris, unde Mariana revine cu regularitate de câteva ori pe an, într-un restaurant românesc. Am constatat că, în ciuda tentaţiilor gastronomice şi a evidentei nostalgii a meleagurilor natale, ea ştie să-şi aplice lunga experienţă de medic geriatru în dietetica şi viaţa de toate zilele. Şi rezultatul este convingător! Mariana este imaginea perfectă a rezultatelor ce pot fi obţinute mulţumită metodelor pe care le preconizează pentru pacienţii săi!

Rio de Janeiro, decembrie 2006


Note:
* “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fară de moarte” – titlul binecunoscutului basm de Petre Ispirescu, ar putea fi deviza Marianei Jacob
**Diplomat brazilian renumit în lumea românească pentru că a făcut afirmaţia: “România este o putere culturală de prim plan, la nivel mondial.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *