Un minut de nostalgie!

Acest text a fost publicat în revista « 3 R – Rădăcini/ Racines/Radici » nr. 13 – 15, datat Ianuarie – martie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranță » din Bucureşti.

Napoli, 22/11/2018
File de jurnal

Nenumăraţi sunt vizitatorii ce sosesc la Napoli, în ultimii ani, cu convingerea fermă că în oraşul partenopean nu poţi petrece un singur moment fără să te ciocneşti cu turişti debarcaţi din Suedia sau din China !

E drept că într-un oraş care e traversat în fiecare an de sute de mii de vizitatori, nu e simplu să găseşti un loc unde adevărata viaţă a oraşului să mai fi dăinuit ! Această afirmaţie e valabilă, cu siguranţă, dacă rămâi în perimetrul indicat de ghidurile turistice la capitolul « vizite inconturnabile la Napoli ». Insă, dacă ai curajul şi, mai ales, voinţa de a părăsi « les chemins battus », poţi descoperi locuri uimitoare, puţin cunoscute de vizitatorul grăbit.

De exemplu, dacă dai colţul, la numai câţiva metri de Piazza del Plebiscito, acolo unde se află Palatul regal şi Teatro San Carlo, te trezeşti pe o stradă, s-ar zice, cu un nume predestinat :  Via Solitaria. Incă un pas şi iată că apare « Via Monte de Dio » ! Aici, ambianţa generală e total diferită de cea din « Cartierul spaniol », unde restaurantele turistice, magazinele de confecţii sau bijuterii la modă se ţin lanţ.

De-a lungul străzii Monte de Dio, nu întâlneşti decât palate impunătoare, cu faţade severe, din piatră înegrită de trecerea timpului. De cele mai multe ori, porţi grele de lemn interzic accesul în curţi interioare, unde ai putea vedea grădini  tropicale, cu palmieri şi tufişuri înalte, care ascund locatarilor activităţile vecinilor şi protejează intimitatea fiecărui ocupant al diferitelor apartamente.

Insă, la no. 14, poţi vedea, intrând şi ieşind, nenumăraţi tineri, veseli, activi, surâzători. Sunt vizitatorii sosiţi la « Instituto Italiano per gli Studi Filosofici », un centru cultural activ, recunoscut pe plan mondial, care organizează, în mod periodic, conferinţe, întâlniri, dezbateri pe teme filosofice. Şi care dispune de o imensă bibliotecă cu volume adunate, timp de jumătate de secol, de Gerardo Marotta (Napoli, 1927 – Napoli, 2017), celebru avocat, scriitor, filosof italian, creatorul acestui institut în 1975. Marotta a fost distins, de-a lungul carierei sale  cu nenumărate premii sau doctorate onorifice, printre care şi cel al Universtăţii din Bucureşti, în anul 2000.

Continue reading

Al Caffè con Totò !

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », editată de « Asociaţia Italienilor din România » RO.AS.IT., no. 85 -86 datat ianuarie-martie 2019.

File de jurnal
Napoli, 24/11/2018

  

Dacă aş întreba în jurul meu cine a fost « Antonio Griffo Focas Flavio Angelo Ducas Comneno Porfirogenito Gagliardi De Curtis di Bisanzio » sunt sigur că interlocutorii mei m-ar privi lung şi s-ar întreba dacă nu m-a pocnit vreo dambla ! Iar admiratorii teatrului şi filmului italian, din prima jumătate a secolului XX, ar fi şi mai uimiţi. Mai ales…  dacă sunt napolitani ! 

Ne amintim cu toţii de un personaj remarcabil al scenei italiene a acelor vremuri : actorul Totò. Insă rari sunt cei ce cunosc adevăratul său nume, care era cel mai sus menţionat. E drept că Totò şi-a început existenţa, pe 15 februarie 1998, la Napoli, cu numele de Antonio Clemente. Nimic mai banal ! 

Însă, fiind fiul ilegitim al marchizului Giuseppe De Curtis – şi al Annei Clemente -, odată ce tatăl său s-a căsătorit, la începutul anilor ’20, cu mama lui şi şi-a recunoscut fiul, Totò a luat numele de familie al părintelui său. 

Câţiva ani mai târziu, în 1933, Antonio De Curtis este adoptat de marchizul Francesco Maria Gagliardi Focas, şi iată că astfel, un « bambino » nevoiaş din Napoli, devine : Antonio Griffo Focas Flavio Angelo Ducas Comneno Porfirogenito Gagliardi De Curtis di Bisanzio, principe, comte palatin, duc de Macédoine, exarque de Ravenne, chevalier du Saint-Empire. Nimica toată ! Continue reading

„Vedi Napoli e puoi… San Carlo!”

Vedi Napoli, e puoi muori!”

De nenumărate ori, înainte de a vizita pentru prima oară cetatea vezuviană, m’am întrebat ce poate fi atât de formidabil în acest oraş ca să merite să-ţi sfârşeşti viaţa după ce l-ai văzut! Cu atât mai mult cu cât este “de bon ton” printre vizitatorii Peninsulei Italiene să se plângă, de cum ai pronunţat cuvântul “Napoli”: “Vai, ce oraş murdar! Vai, ce circulaţie nebună! Vai, peste tot sunt numai hoţi!”

Sala Teatrului 'San Carlo'Poate influenţat de manieră inconştientă de aceste comentarii negative, poate şi pentru că Napoli este un oraş-poartă al călătoriei (câţi imigranţi n’au plecat de aici spre ţărmurile africane sau americane!) sau poate pentru că fascinaţia insulelor vecine era prea puternică, de vreo douăzeci de ani n’am făcut decât să traversez oraşul, ori dela gară spre port, ori viceversa, fără să mă opresc nici măcar o oră.

De data asta, însă, am decis să rămân la Napoli pentru un week-end de trei zile. Trei zile de sărbătoare (25 aprilie, Ziua naţională a Italiei), în care, în principiu, oraşul ar trebui să fie dezertat de locuitori, plecaţi la plajă, cu ocazia primului week-end estival al anului.

Eroare totală! Oraşul e plin ochi, circulaţia este şi mai dificilă, terasele restaurantelor şi cafenelelor afişează “complet”, până la două dimineaţa! E momentul ideal pentru napolitani, mai ales “teen-agers”, de a ieşi la plimbare, de a discuta pe străzi, în pieţe, pe trotuare, în grup, vorbind de cele mai multe ori în acelaşi timp, cu un prieten la faţa locului şi cu altul prin telefonul portabil (dacă n’o fi acelaşi, pentru că vecinul are şi el un “telefonino” agăţat de ureche!).

În plus, odată cu sosirea primăverii activităţile culturale se înmulţesc. Între altele, Teatrul San Carlo oferă, în cadrul manifestărilor numite «Maggio dei monumenti 2003», o serie de concerte-vizită în zilele week-end-urilor din luna mai (care începe la Napoli pe 25 aprilie!)

Continue reading