In vino veritas

Noe, beat, pe fatada Palatului Dogilor din Venetia, priveste ingaduitor pe autorul articoluluiDoamna Ionescu, o bătrânică venită la Bucureşti din judeţul Vrancea pe la mijlocul anilor ’50, era una din figurile reprezentative ale cartierului în care locuiam acum patruzeci de ani. Mergând din casă în casă, colportând ultimele veşti şi profitând de ocazie pentru a scorni altele noi, era totdeauna invitată să ia loc în sufragerie şi, după cum toate cunoştinţele ei ştiau că-i face plăcere, i se oferea câte un păhărel de vin.

Numai că, într’o zi, urcând scările care duceau la apartamentul unui vecin, a alunecat, s-a rostogolit pe trepte, şi-a rupt câteva coaste şi, după câteva zile de suferinţă la pat, a trecut într’o lume mai dreaptă. Familia a organizat funerariile după cum se cuvenea şi noi toţi, vecinii din cartier, ne-am adunat ca s’o conducem pe ultimul drum.

Mare mi-a fost uimirea când, ajunşi cu tot alaiul în colţul străzii, fiul Dnei. Ionescu a cerut birjarului, care mâna caii dricului, să se oprească în faţa restaurantului unde bătrânica îşi avea tabieturile. A intrat în grabă şi a reieşit cu o sticlă de Cotnari în mână. Pe urmă, cu lacrimi în ochi, după ce a stropit cu vin sicriul, a golit sticla pe asfalt, spunând: “Să fie de sufletul mortului!”, în timp ce toţi cei prezenţi se închinau.

Continue reading