Au Parc Monceau, entre la grille et les cerceaux…

File de jurnal

Paris, 22/02/2018

 

«  Être parisien, ce n’est pas être né à Paris, c’est y renaître »

Sacha Guitry

 

Intr-o lume plină de incertitudini, am cel puţin o certitudine ! Muzeul meu preferat la Paris este « Nissim de Camondo » ! 

Nu pentru că Luvrul, cu miile lui de picturi sau sculpturi, nu mi-ar place. Sau că « Musée d’Orsay », cu Sorolla sau Van Gogh, nu mă fascinează. Nici Marmottan Monet, cu impresioniştii şi Victorine de Bellio, nu m-ar pasiona, ş. a. m. d… 

Insă, când intru în holul de la « Nissim de Camondo », am impresia că proprietarii tocmai au ieşit să facă o vizită şi se vor întoarce în curând !

Asta, pentru că aici nu e vorba de « un muzeu », ci de o casă particulară, concepută şi decorată pentru a fi locuită de o familie. 

In realitate, familia Camondo a părăsit locul acum mai bine de 80 ani, când acest edificiu şi întreaga colecţie de « tapiserii, covoare, mobile şi obiecte de artă », au devenit proprietatea Muzeului de Arte decorative din Paris. 

Trista soartă a familiei Camondo, bancherii izraeliţi porecliţi « les Rothschild d’Orient », este bine cunoscută şi nu mai are nevoie să fie amintită. Continue reading

Gustă o felie de nostalgie…

File de jurnal
București, 25 /09/2016

…sau « Unde începe coada șarpelui ? »

Pe când eram elev la « Liceul Mihail Sadoveanu », la începutul anilor ’60, aveam o profesoară de « Ștințele naturii » pe care nu o înghițeam deloc.

In afară de faptul că era « încuiată » și ne pisălogea cu tot felul de detalii și teorii fără importanță, ea avea un tic enervant : la fiecare câteva minute își ridica sânul drept cu o mișcare sacadată a brațului, care-i deforma partea dreaptă a corpului, până la gură. Obsedați de acest gest care ritma discursul ei, în loc să ascultăm ce ne preda, noi așteptam următorul rictus, încercând să calculăm periodicitatea lui. Iar eu, ca să-i fac boală, după fiecare gest necontrolat, șopteam în ritm : « Cha, cha, cha ! » De altfel, nici nu-mi amintesc cum se numea, în mintea mea rămânând pentru totdeauna « Tovarășa profesor cha, cha, cha ».

Insă ea nici nu mai era conștientă de ridicolul situației și mă considera puțin nebun.

Desigur că, în aceste condiții, nu mă jenam și căutam orice ocazie de a o face de râsul clasei.

Intr-o zi, când ora de zoologie se ținea în laboratorul de « științe naturale », la ultimul etaj al liceului, am remarcat pe un dulap, printre alte vietăți împăiate, un șarpe de vreun metru jum’ate, și el tot împăiat. Continue reading