Amintiri cu Costin Cazaban

Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.

In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.

Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!

La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.

După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.

Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !

De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească. Continue reading

Am împlinit 50 ani!

Bucureşti, 10/09/1967

Ora 8h00

Am petrecut ultima noapte în România –sau, cel puţin, aşa îmi imaginam pe atunci!- în casa vărului meu, Costin Cazaban. Nu mai aveam nici casă, nici mobile, vândusem sau împrăştiasem  tot ce mai rămăsese nevândut pe la prieteni. In schimb, după 16 ani de aşteptare, aveam hârtia mult dorită : « Certificat de călătorie pentru persoane fără cetăţenie ».

In dimineaţa de 10 septembrie, părinţii mei, care locuiseră în ultima noapte la un prieten ce avea maşină, au venit să mă ia şi am plecat la aeroportul Băneasa.

Când am sosit la aeroport, am avut surpriza de a constata că ne aşteptau 28 persoane, toţi prieteni, pentru că, în afară de Costin Cazaban, nu mai aveam nicio rudă în ţară.

Toţi cei prezenţi aduseseră buchete de flori pentru mama mea. Buchete pe care a trebuit să le ia înapoi : n-aveam voie să luăm nici măcar o floare !

Printre cei veniţi să ne conducă se afla şi tatăl unei prietene din anii de liceu. Ne conoscusem la coada pentru cumpărarea unui frigider. El i-a spus tatălui meu : Continue reading

De unde sare iepurele!

In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad.  Continue reading

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading

Villers en ‘Beauté’

À peine rentré depuis quelques heures d’un voyage d’un mois à travers l’Europe, j’ai été invité par mon ancien collègue de lycée Matei Cazacu au « Festival pour l’amour de la Beauté » qui se tenait dans la crypte de l’église Saint Sulpice, là où les Roumains célèbrent leurs offices chaque semaine.

La conférence de Matei à été brillante, comme d’habitude, mais la grande surprise à été de découvrir qu’elle était suivi par  un concert-duo ‘Poésie et violon’.

La violoniste était Diana Cazaban, l’épouse de mon cousin Costin Cazaban, mais le poète m’était inconnu.

Poète français, Michel Delaunay chante tout aussi bien la Normandie que les rives du Danube.

Je ne résiste pas au plaisir de vous envoyer son poème sur Villers-sur-Mer, ainsi que celui inspiré par les traditions et paysages roumains.

Le binôme ‘poésie-violon’ était du meilleur effet, le choix des pièces joués illustrant à merveille les vers des différents auteurs, classiques et contemporains.

C’est une idée à reprendre, aussi bien dans un contexte normand que…roumain!

 Adrian Irvin ROZEI

 Paris, juin 2017

Vom scrie şi noi o carte !*

In 2014, scriam într-un text intitulat « După 50 ani… » :

« Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucureşti din luna mai a fost sărbătorirea celor 50 ani de la bacalaureat.

Pregătirea a început încă de pe 15/02 şi s-a derulat pe trei continente. Pentru că, în afara foştilor colegi, încă în România, am încercat să-i regăsim pe cei dispersaţi… în lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, măritate fiind, şi-au schimbat, uneori de două sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, în funcţie de consonanţele obişnuite ţărilor unde trăiesc azi.

Totuşi, pentru “SH 50”, cum am denumit întâlnirea celor dela “Spiru Haret”, am reuşit să dăm peste 54 colegi, dintre care mai bine de jumătate se află azi în afara  României (USA, Canada, Franţa, Germania, Elveţia, Israel, Spania, UK… ba chiar şi Australia!)

Au participat efectiv 40 colegi, unii dintre ei insoţiţi de soţii sau soţiile lor. Astfel am totalizat aproape 60 participanţi.

Desigur că o astfel de participare masivă, pentru colegi care uneori nu s-au mai întâlnit de jumătate de secol, presupunea o organizare logistică excepţională. Şi nu numai o simplă întâlnire la o masă, cu câţiva mici şi o halbă de bere!

In practică, întâlnirea a durat un week-end: în prima zi, dela orele 12 a.m. la 12 p.m., într-un complex rezidenţial din apropierea lacului Săftica, iar a doua zi, la invitaţia unuia dintre foştii noştri colegi, în casa lui de pe malul lacului Snagov. »

Această întâlnire, un moment de excepţie, ar fi putut rămâne o frumoasă amintire, fără alte consecinţe, dacă Matei Cazacu, fostul nostru coleg de şcoală, nu ne-ar fi trimis după câtăva vreme un mesaj care spunea : « Vom scrie şi noi o carte ! »

El ne propunea să descriem, fiecare după amintirile sale, cum am trăit viaţa noastră de elevi, desigur punând accentul pe anii petrecuţi la « Spiru Haret ».

La început, am fost foarte circumspect. Cum vom putea povesti atâtea aventuri, momente de bucurie şi de tristeţe, anecdote, evocări… care să intereseze chiar şi pe cei care n-au fost colegi cu noi ? Pentru că noi am decis să scriem o carte pentru marele public, nu numai pentru câţiva foşti colegi de acum jumătate de secol. Continue reading