हाथी मेरे साथी sau… prietenii mei, elefanţii

File de jurnal
La Bastide Vieille, 12/04/2018

Haathi Mere Saathi

Rajesh Khanna & Tanuja

Când aveam vreo zece ani, la Bucureşti, toţi prietenii mei doreau să aibă un câine sau o pisică. Eu doream să am… un elefant !

Vis absurd de copil naiv : locuiam cu părinţii mei într-o garsonieră, dormeam în aceeaşi cameră cu ei, ce ne mai lipsea…era un elefant !

Ca să mă consolez, am început să colecţionez timbre tailandeze, unde apăreau, deseori, elefanţi la lucru, în savană sau chiar… pe străzile oraşelor.

Asta n-a durat multă vreme !

Am uitat această « pasiune » timp de vreo 15 ani. Până când, pe la mijlocul anilor ’70, am început să merg, în fiecare an, în vacanţă în Tailanda. Am repetat aceste vacanţe, an de an, între 1975 şi 1982. Pentru că, pe atunci, Bangkok era « hub-ul » charterelor venind din Europa, cu preţurile cele mai scăzute. Drept care, pentru a vizita ţările din Extremul Orient, începeam şi terminam, de fiecare dată, cu Tailanda.

 Desigur că, profitam pe atunci să văd « prietenii mei, elefanţii »… în acţiune !

Am asistat, deseori, la spectacole cu elefanţi, în plină junglă. Acolo, pe nişte bătături amenajate în amfiteatru, ni se arătau tot ce pot/ştiu să facă elefanţii, după ce au fost bine dresaţi. Pentru că, în Tailanda, elefanţii au o funcţie economică esenţială : ei transportă trunchiuri de copac, materiale de construcţie, servesc ca…buldozere la ţară, participă la vânători în pădure şi sunt chiar animale de paradă pentru puternicii zilei.

Continue reading

Fericirea cerească, gloria pământească…*

pl103.jpgAflat la no. 13, Boulevard des Italiens, restaurantul numit “Café Riche” era în a doua jumătate a secolului XIX, unul dintre cele mai reputate localuri pariziene în care se întâlnea la masă protipendada epocii. După cum spune un ghid de la cumpăna secolelor XIX si XX: “Printre restaurantele de prim ordin nu pot fi omise câteva cafenele, care se conformează în parte titlului lor, dar care în fond sunt mai ales restaurante si servesc “a la carte” dejunuri si dineuri care fac concurentă prin calitatea serviciului, celebritătilor culinare ale Parisului.” Si mentionează: Café Durand, Café Riche, Cafe Anglais si alte trei sau patru asa zise “cafenele”.

De fapt “Café Riche”, din cauza pozitiei sale speciale, juca si un rol particular în lumea artistică a vremii. Aflat la o aruncătură de băt de Opera din Paris, celebra Salle Garnier, construită între 1862 si 1874, “Café Riche” era locul de întâlnire al clientelei oamenilor cu stare, compusă din marea burghezie, politicienii si artistii acelei epoci.

În jurul anului 1875, la una din mesele acestui faimos restaurant, puteai întâlni în fiecare zi, la ora prânzului, un bărbat brun, cu o barbă si mustatză bogată, dar cu o calvitie pronuntată, cu ochii usor închisi, care dădeau privirii sale un aer un pic visător. Îmbrăcat cu haine sobre de culoare închisă, dar purtând o largă lavalieră neagră, acest domn părea, mai degrabă, un om de stiintă sau un filozof, dacât un artist sau, cel putin, un amator de artă.

Continue reading