Cancion arrabalena…/ Clavada en mi pecho…*

Roma, 7 mai 2003

 

Fernando  Arrabal  este  un  adevărat  monument  al literaturii  contemporane. Piesele  lui au  fost  prezentate pe  toate  meridianele  lumii, fiind  unul  dintre  cei  mai  jucaţi  autori  de azi. Tot  atât de  numeroase  sunt  activităţile  sale ca dramaturg,  scriitor,  poet  şi  cineast ; premiile  internaţionale  care  i-au  fost  decernate  de-a  lungul  anilor,  ca  şi  traducerile operelor  sale,  sunt  nenumărate. În plus, Arrabal  este  cunoscut  pentru  dragostea  pe  care  o  poartă  şahului,  regele jocurilor  de  inteligenţă, despre  care  vorbeşte  cu  orişice  ocazie. 

Pentru  Fernando  Arrabal  noi,  cei  care  venim  de  dincolo  de  ceeace  se  chema  cândva  « Cortina  de  fier »,  avem  o  admiraţie  şi  un  respect  deosebit,  pentru  că,  timp  de  ani  de  zile, atunci  când  era  la  modă  printre  intelectualii  occidentali  să  premărească sau  cel  putin  să  privească  cu  îngăduinţă « realizările  regimului  socialist »  din  ţările  de  Est,  el  a  combătut  fără  răgaz  această gigantică impostură  a  secolului  XX. 

Prezenţa  anunţată  a  lui  Fernando  Arrabal  era  deci  un  motiv  suplimentar  pentru  a  fi  încântat  de  invitaţia  prietenului  meu Serge  Assier  pentru  a  asista  la  dezbaterile  colocviului  organizat  de  « Universitatea  de  studii  Roma Tre », departamentul  de Literatură  Comparată,  care  a  avut  loc între  5  şi  7  mai. 

Titlul  colocviului  fiind « Bianco  e  nero,  nero  su  bianco », « Între  fotografie  şi  scriere », scopul  dezbaterilor  era să  pună  în  lumină  relaţiile  între  fotografie  şi  literatură. Cu  această  ocazie,  în  marginea  dezbaterilor,  erau  prezentate  trei  expoziţii  de  fotografii  în   raport  imediat  cu  tema colocviului. Continue reading

Vivere pericolosamente… la Bogotà !  

File de jurnal

Bogotà, 14/04/2016

 

Nu știu de ce, dar am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru orașul Bogotà !

Poate și pentru că Bogotà a fost primul oraș din America de Sud unde am pus piciorul pe acest continent, în 1975, cu ocazia primului meu voiaj de afaceri în Lumea Nouă.

Pe atunci, nu existau zboruri directe de la Paris la Bogotà. După o escală la Madrid de câteva ore, când am căutat pe panoul de afișaj zborul meu, am remarcat că, după indicativul companiei de navigație aeriană, era menționat : « Sudamerica ». Cu alte cuvinte, nu un oraș, nu o țară… ci numele unui continent ! Subînțeles : « Voi ce îmbarcați, lăsați orice prejudecată ! »

Intr-adevăr, la Bogotà am descoperit o lume diferită de cea pe care mi-o imaginasem după lecturile mele precedente. Poate și pentru că Bogotà este, cum aveam să descopăr în anii următori cu ocazia altor voiaje pe acest continent, o sinteză a lumii sudamericane.

In acest oraș poți întâlni vestigii coloniale ca la Lima, o arhitectură contemporană originală, ca la Mexico, o viață culturală intensă, ca la Buenos Aires, o climă de vârf de munte, ca la Quito, o populație multicoloră, ca la Rio… Probabil că, în mare parte, acest mozaic se datorează și faptului că « Republica de Colombia » este singura țară sud-americană cu un litoral la oceanul Pacific și altul la oceanul Atlantic, prin marea Caraibelor. Deasemenea, singura cu trei lanțuri andine, ceeace te obligă, dacă vrei s-o parcurgi din est în vest, la un continuu « sus/jos », care se traduce printr-o permanentă schimbare de climat, ce dă naștere unei vegetații de o raritate fără egal, deci a unei infinități de fructe și legume, rar întâlnite în alte colțuri ale lumii.

Varietatea stilurilor arhitecturale este uimitoare...

Varietatea stilurilor arhitecturale este uimitoare…

In anii următori am revenit de două sau trei ori pe an în Colombia*, țară pe care am străbătut-o din nord în sud, de la Isla San Andres din Caraibe, la Leticia, în inima  Amazoniei, și din est în vest, de la deșertul din Guajira, lângă frontiera cu Venezuela, la portul Buenaventura, pe malul Pacificului.  Continue reading

„El arte de la elegancia” de… Maria Fernanda (I)

Orișice persoană care urmărea programele televiziunii argentiniene până la sfârşitul anilor ’80, şi pe care o întrebi dacă îşi mai aminteşte de emisiunea “El arte de la elegancia de Jean Cartier” îţi va răspunde imediat: “Bine înţeles!” şi îţi va descrie cu lux de amănunte eleganţa animatorului, frumuseţea prezentatoarei, fetele superbe care participau, varietatea decorurilor etc. Şi toţi îţi vor spune că Jean Cartier avea şarmul cântăreţilor francezi, iar Maria Fernanda clasa inegalată a vedetelor italiene.

Pentru că această emisiune, prezentată în fiecare săptămână, timp de ani de zile, a fost nu numai una dintre primele încercări de a îmbina defileul de modă cu muzica, dansurile şi costumele cele mai variate, dar şi cel mai lung program din istoria televiziunii argentiniene, care a durat începând din anii ’50 până la sfârşitul anilor ’80.

Puţini sunt însă cei care ştiu că sub numele de Jean Cartier şi Maria Fernanda Cartier, creatorii, organizatorii si prezentatorii acestei emisiuni, precum şi a multor alte programe de animaţie culturală din Buenos Aires în decada ‘60-70, se ascundea o fermecătoare pereche născută şi educată pe malurile Dâmboviţei, în România dintre cele două războaie mondiale. Adevăratele lor nume erau Alexandru (Piu) Mironescu şi Fernanda Fasce.

Am avut enorma şansă de a putea discuta îndelung cu Maria Fernanda la Buenos Aires şi iată povestea excepţională a acestei aventuri umane fără egal.

Continue reading