Tre amori di… (III)

Elisa din Bs. As.

In 1994, am reînceput să merg în Argentina, după 5 ani de absenţă. 

Fusesem numit responsabil cu exportul pentru… jumătate din lume, într-o  întreprindere din grupul ELF, pe atunci cea mai mare societate industrială din Franţa.

Marea mea şansă era că, făcând parte dintr-o mică structură, care comercializa mai ales un alt produs decât al meu, aveam o totală libertate de acţiune. In plus, colegii mei habar n-aveau ce-i aia « America Latină », deci eu le puteam spune orice fel de snoave despre zonele mele de activitate.

 Tot ce-i interesa, era să-mi fac bugetul ! Cum, când, unde mă duceam… era treaba mea !

Pot spune că am profitat… « cu vârf şi îndesat » de această libertate.

 Argentina nu făcea parte din ţările mele importante, în ceeace priveşte vânzările de nitrat de amoniu. Asta nu m-a împiedicat să merg acolo, de două ori pe an, între 1994 şi 2007. Adică vreo 30 vizite !  La care se adaugă vreo 20, în anii precedenţi, începând cu 1975.

Buenos Aires, vechi şi nou!

 Din fericire, alte ţări –Chile, Peru…- compensau vânzările slăbuţe în Argentina.

 La un moment dat, timp de trei ani, principalul meu client peruvian era al doilea cont, în cifră de afaceri, al societăţii, deşi vânzările  globale ale departamentului meu nu reprezentau decât 15% din bugetul întreprinderii. Continue reading

E ta kayente, e ta friu !*

File de jurnal

Cartagena, 17/04/2016

 

« Frio frio como el agua del rio,

o caliente como agua de la fuente»

Juan Luis Guerra

Acum vreo treizeci de ani, mă aflam într-o zi de decembrie la Buenos Aires. Vara « bonaerense » este ceva insuportabil ! Nu atât din cauza temperaturii, care depășește rareori 35°C, cât a umidității, care poate  ajunge la 80% și a absenței celui mai redus suflu de vânt. Atunci ai sentimentul dezagreabil că înoți în propria ta transpirație.

Intr-o astfel de zi de vară, după ce întâlnisem câțiva clienți, agentul meu argentinian mi-a propus să luăm împreună masa de prânz. I-am sugerat să mergem pe « Costanera », zona ce se află de-a lungul faimosului Rio de la Plata, unde poți găsi câteva restaurante cu vederea spre fluviu. Speram că acolo, mulțumită curentului, vom simți vreo ușoară mișcare a aerului. 

Desigur că am fi putut mânca într-un local cu aer condiționat, într-o sală obscură, cu lumina aprinsă,  cum poți întâlni peste tot în lume, de la Marsilia la San Francisco și de la Rio la Mamaia. Insă eu preferam să mănânc pe terasă, cu vederea spre fluviu, chiar dacă el are o culoare cafenie, din cauza aluviunilor pe care le transportă.

Am comandat, ca de obicei, « la parillada completa », felul de mâncare tradițional argentinian, prezentat pe un gril cu cărbuni instalat pe masă,  altă sursă de căldură, pe care defilează cele mai variate soiuri de carne, de la sângerei (morcilla), momițe (chinchulines), cârnați-spirală (chorizo), uger (teta), mușchi (bife de lomo), burtă (tripa gorda), fudulii (criadilla), rinichi (riñones) și atâtea altele, al căror nume nici nu-l știu în românește. Desigur că am adăugat faimosul « asado de tira », o manieră de a decupa coastele animalului care nu putea fi întâlnită pe atunci  decât în Argentina. Și care, acolo, dădea o carne cu un gust divin, fără egal în lume !  Continue reading