… sau « visul unei nopţi de iarnă »

File de jurnal

Paris, 1/02/2018

Se pare că ieri a avut loc, pe jumătate din globul terestru, un fenomen astronomic excepţional : « luna albastră sângerie ».

Acest nume straniu corespunde unui eveniment rar, care nu se repetă decât odată la câteva zeci de ani. Atunci are loc o eclipsă de lună plină, dar satelitul Pământului, când reapare pe cer, are o culoare sângerie, datorată distanţei reduse faţă de Terra.

Toate astea, le aflii din ziare sau de la televizor. Pentru că, la Paris, plouă cu nemiluita de vreo 10 zile. Deci, chiar dacă « fenomenul excepţional » s-ar fi petrecut în zona noastră, tot n-am fi văzut nimic !

Numai că azi, cerul s-a înseninat, luna plină a apărut pe boltă şi străzile s-au uscat, în fine !

Am decis, deci, să ies din casă, unde mucegăiesc de-o săptămână.

Am ales, profitând de temperatura neobişnuit de clementă pentru luna februarie (13°C!) să fac un tur prin Cartierul Latin.

Cred că nu sunt singurul care a avut acestă idee !

La ora 19h, străzile sunt pline cu plimbăreţi, aşezaţi deja la terasele (încălzite !) din restaurante, baruri, cafenele…  

 Dar, mai întâi, am decis să încep… cu un film!

 Timp de o lună, între 17.01 şi 20.02. 2018, două săli de cinema « d’art et d’essai » din Cartierul latin prezintă un ciclu « Forever Billy Wilder ». 

Am văzut acum două zile « Ariane » (titlul original “ Love in the afternoon”), duminică voi vedea “Sabrina”, dar astăzi e prevăzut “Avanti!”.

Desigur că am mai văzut acest film, la vremea lui, şi încă odată la T.V.

Insă filme ca acesta poţi vedea şi revedea de zeci de ori! De fiecare dată descoperi detalii uitate sau inedite care sunt…unice !

Precum scena când, un funcţionar al Departamentului de Stat, ajungând deasupra insulei Ischia în helicopter, îi spune pilotului :

« S-ar zice că e o insulă grecească ! »

“Nu!” –răspunde acesta. “Grecia e la stânga! »

« Nici vorbă ! Câtă vreme voi  fi eu la Departamentul de Stat, Grecia va rămâne la dreapta ! »

Să ne amintim că « Avanti ! » a fost turnat în 1972, pe vremea regimului coloneilor. 

Ieşind din sala de cinema, aveam chef să mănânc într-un restaurant italian, nişte spaghetti, ca cel ce păzea terenul de aterizare din insula Ischia, şi care voia să-i interzică diplomatului american să coboare cu helicopterul… pentru că e ora prânzului ! 

Insă, la primul colţ de stradă, am dat peste un graffiti al unui artist pe care-l urmăresc de vreo 30 ani.

Am descoperit desenele semnate « Miss.Tic» pe zidurile Parisului în anii ’80. Am fost amuzat de spiritul lor sarcastic, de jocurile de cuvinte subtile, de grafismul clasic, dar cu referinţe la lumea publicităţilor moderne.

Multă vreme, nici nu se ştia exact cine este această artistă, ba chiar, la începutul anilor 2000, ea a fost condamnată, în urma unui proces răsunător, la o amendă de 4500 Euro, pentru « deteriorarea unor bunuri prin semne, inscripţii sau desene ».

Intretimp, văzusem câteva din operele ei « street art » pe zidurile din… Bogota!

Pe când fotografiam acest desen, o tânără asiatică m-a întrebat de ce mă interesează. I-am explicat şi aşa am intrat în vorbă.

Ea mi-a spus că este chineză, dar că nu vorbeşte decât… vietnameza şi că e sosită la studii la Paris.

Insă, imediat, mi-a propus să intru în galeria lor, unde tocmai avea loc un vernisaj.

Aşa am descoperit tablourile lui Wu Jung-Psung, pictate pe mătase, şi având ca temă “Lotus du temps. Paris mélodique”.

Ele au în comun floarea de lotus, reprezentată printr-un simbol stilizat, aducând, mai degrabà, cu silueta unei balerine.

Vorbind cu artistul (prin intermediul unui traducător), am aflat că el vine din Taiwan. I-am povestit cele două vizite pe care le-am făcut acolo, despre experienţele mele la Taipeh, despre Cheile Taroko şi traversarea insulei în tren, despre portul Kaoshiung… Drept care, am fost invitat la cocktailul vernisajului.

Acum, nu mai muream de foame, aşa că puteam continua liniştit căutarea unui restaurant italian.

Pe rue de Buci, am dat peste alte “opere street art”, dar care nu aveau, nici pe departe, calitatea celor semnate “Miss. Tic”. Erau totuşi un îndemn la visare şi îmi stârneau curiozitatea. E şi aceasta o funcţie necesară!

 

După alte câteva zeci de metri, am auzit sunetele unui binecunoscut refren de jazz « New Orleans ». Cum doar acum 6 săptămâni eram acolo, m-am apropiat cu multă curiozitate.

Aşa am descoperit grupul “Ze Bumble Boys” şi am aflat că ei sunt prezenţi în acest loc câteva zile pe săptămână.

Cum nu puteam rămâne până la sfârşitul concertului –era deja ora 23 şi riscam să nu mai găsesc niciun restaurant italian deschis !- am cumpărat discul lor. Nu era o investiţie exorbitantă: numai 10 Euro!

Astfel, îi voi putea asculta liniştit, acasă!

Desigur că puteam să cinez, – mai degrabă «să supez », având în vedere ora destul de avansată !- la terasa de pe trotuarul din faţa orchestrei de jazz. Insă, toate mesele erau ocupate. Şi nici nu aveau… spaghetti !

Drept care, am intrat într-un restaurant (italian) din apropiere.

Deşi pe perete era afişată, la loc de cinste, o fotografie a patronului cu Jacques Chirac… prefer să uit această masă !

Pe la ora 24h 20, am luat metroul spre casă.

M-aş fi oprit un moment să beau un pahar, într-unul din barurile de pe rue de Buci sau pe Bd. Saint-Germain, însă chiar şi terasele erau pline ochi.

Iar luna plină se ascunsese deja printre nori.

Mă temeam că va reîncepe ploaia !

Adrian Irvin ROZEI

Paris, februarie 2018

–

Service après vente

Paris, 4/02/2018

După cum era prevăzut, azi m-am dus să vizionez al treilea film de Billy Wilder…în numai o săptămână.

In mod straniu, nu cel mai reputat –« Sabrina »- a fost cel care mi-a plăcut cel mai mult ! Insă, despre acest subiect, voi reveni. 

Poate că aş fi rămas cu un gust dulce/amar la sfârşitul serii, dacă nu m-aş fi dus să mănânc, iar, într-un restaurant italian din cartier. 

Spre marea mea surpriză, am dat aici peste Laurent Gerra. 

Gerra este “la vedette qui monte” în lumea umorului francez !

Un excelent imitator, Laurent şi-a sărbătorit aniversarea celor 50 ani în luna decembrie a anului trecut. Cu această ocazie, el a iniţiat un turneu prin toată Franţa, nu numai în marile săli de spectacole, cum ar fi «l’Olympia », între 26 şi 31 decembrie, dar şi în localuri mai intime, ca « Théâtre des Deux Ânes » sau « Don Camilo », unde a jucat la începutul carierei lui..

Am avut ocazia de a-l vedea pe scenă, în luna decembrie, în cadrul unui festival al celor mai iubiţi umorişti de către publicului francez, în recent inaugurata sală « La Seine musicale », chiar peste drum de locuinţa mea. 

Am schimbat câteva cuvinte cu Laurent Gerra, care dorea să ştie cum se face că mă găseam în acest local. Pe care el îl consideră ca « une bonne adresse »!

I-am explicat că am urmărit ciclul « Billy Wilder », în sala alăturată. Laurent, care este pasionat de filmele vechi, m-a întrebat:  « Vous êtes cinéphile ? »

 Era o ocazie neaşteptată de a-i prezenta traiectoria mea. I-am promis că îi voi trimite cartea mea franco/română, la adresa pe care mi-a indicat-o. 

La care voi adăuga şi textul acestui articol. Care va fi, probabil, primul lui comentariu artistic… în limba românà ! 

Pot considera că nu mi-am pierdut seara !