De mult, pe când eram copil, am citit o nuvelă, al cărei autor nu mi’l mai amintesc, istorisind aventurile unui muritor ajuns în rai, care se prezenta în faţa Sf. Petru pentru a intra în Impărăţia Cerurilor. Analizând cu atenţie comportarea sa în timpul vieţii pe pământ, Sf. Petru a decis că, având în vedere nenumăratele fapte bune îndeplinite, muritorul nostru merită un tratament de favoare, drept care i-a propus să’şi aleagă locul în care doreşte să’şi petreacă restul de veşnicie. Mai mult decât atât: Sf. Petru i-a acordat privilegiul de a vizita întregul Paradis, însoţit fiind de un sfânt minor, pentru ca alegerea să se facă în cunoştinţă de cauză.
Aşa se face că, vizitând toate colţurile Impărăţiei Cereşti, cei doi călători s’au trezit, la un moment dat, în secţia rezervată muzicienilor, care tocmai se aflau în „adunare generală” în jurul unei mese bogat aşternute, unde discutau despre problemele lor. Spre marea surprindere a vizitatorului neofit, în capul mesei, la locul de cinste, nu se afla nici Beethoven, nici Mozart, ci o figură total necunoscută. Când muritorul l-a întrebat pe sfântul însoţitor ce a făcut pe pământ acest personaj, i s’a răspuns că a fost cizmar într’un mic sat din Europa. Foarte mirat, vizitatorul nostru neavertizat de obiceiurile din Lumea celor Drepţi, a vrut să ştie cum se face că acest neprofesionist se află în fruntea bucatelor la masa muzicienilor. Răspunsul a venit imediat: „Aici, în rai, locuitorii nu sunt clasaţi după ce au făcut pe pământ, ci după potenţialităţile lor. Probabil că acest cizmar avea calităţile necesare pentru a crea de două ori mai bine decât Mozart sau Beethoven, însă condiţiile în care a trăit, conjuncturile epocii, poate chiar şi caracterul lui personal, l’au împiedicat să realizeze în mod concret operele pe care ar fi putut să le producă în virtutea talentului cu care era înzestrat.”
De nenumărate ori, în ultimii ani, când mă gândeam la Marcel, îmi venea în minte această anecdotă, citită în copilărie. Astăzi, când Marcel ne-a părăsit într’un mod straniu şi neaşteptat, sunt convins mai mult ca oricând că, dacă organizarea raiului reproduce principiul amintit mai înainte, Marcel se găseşte undeva în capul mesei, dacă nu cea a arhitecţilor, cum ar dori el, cu siguranţă cea a artiştilor plastici, cel puţin alături de un Picasso. Pentru că rare ori mi-a fost dat să văd un artist care până la sfârşitul vieţii, la aproape o sută de ani, să-şi modifice stilul, preocupările artistice sau tehnice la fiecare doi sau trei ani şi să realizeze opere atât de impactante la fiecare schimbare.
Martin Pinchis s’a născut în 1907 în Romania, la Galaţi, în familia unui inginer constructor de renume. De fapt, dintr’un motiv neexplicat mie, nimeni nu i-a spus nici odată în familie Martin, ci Marcel. Mult mai târziu, pe când studia arhitectura, colegii l-au poreclit „Pégase”, probabile datorită fanteziei înaripate care îl caracreriza. Tatăl lui, inspector general la C.F.R., a realizat, între alte lucrări, planurile după care s’a construit podul de cale ferată peste Prut, la Reni.
În perioada şcolii la Galaţi nu se poate spune că Marcel a fost un elev prea asiduitor. Mai mult, era chiar ţapul ispăşitor al profesorului de franceză, Iftodiu, care’şi făcea o plăcere din a’l trânti la examene. Câţiva ani mai târziu, întors din Franţa după studiile treminate la „Beaux-Arts” în Paris, Marcel care vorbea acum o franceză impecabilă, aproape fără accent, şi-a luat revanşa. Întâlnindu’l pe Iftodiu pe stradă, i s’a adresat în franceză. Jenat probabil de de nivelul francezei lui de provincie, profesorul dela liceul Vasile Alecsandri din Galaţi a refuzat să’i răspundă în limba lui Molière, continuând să bâiguie ceva în româneşte.
La sfârşitul studiilor de arhitectură din Franţa, Marcel s’a prezentat la un concurs internaţional unde a câştigat un premiu, care consta într’o bursă de studii timp de un an la Londra.
Nu ştim prea bine ce a făcut Marcel după întoarcerea în ţară, la începutul anilor ’30. Însă numele lui apare cu ocazia concursului pentru realizarea primăriei oraşului Bucureşti. În 1935, un concurs a fost lansat pentru construcţia acestui edificiu public de prestigiu. Din juriu făceau parte şi doi arhitecţi francezi, Emile Magrot şi Jean Guilbert, care trebuiau să asigure tot atât imparţialitatea alegerii, cât şi nivelul european al competiţiei. După nenumărate avataruri şi nemulţumit de calitatea proiectelor prezentate, juriul a selecţionat numai zece candidaţi cărora li s’a cerut să prezinte o nouă variantă a lucrărilor. Unul dintre cei zece invitaţi era Martin Pinchis. Până la urmă proiectul câştigător, care a şi fost realizat, s’a dovedit a fi cel conceput de Petre Antonescu. Din păcate, proiectele prezentate nu s’au păstrat, însă specialiştii, luând în consideraţie numele participanţilor, consideră că s’au înfruntat trei curente: modernismul, stilul naţional şi neo-clasicismul. Cunoscând evoluţia ulterioară a concepţiilor artistice promovate de Marcel, ne putem imagina că proiectul lui făcea parte din prima categorie.
Din păcate nu avem prea multe informaţii despre activitatea lui Marcel în cele două decenii care au urmat. De altfel, perioada războiului şi a instaurării comunismului nu se preta la realizări de prestigiu sau activităţi de răsunet.
La începutul anilor ’60, când încă nu hotărâsem exact ce cale profesională voi urma, mă bătea gândul să devin arhitect. Mă atrăgea în această meserie, cel puţin aşa cum o vedeam eu la 14 sau 15 ani, dublul caracter tehnic şi artistic. Cum însă eram absolut nul la desen, m’am hotărât să’i cer sfatul lui Marcel de care mă legau relaţii familiare şi pe care’l cunoşteam din copilărie.
Când m’am dus la el acasă, într’o duminică după amiază, -locuia în blocul „Macul Roşu”, pe Calea Victoriei, imobil proiectat de soţia lui, Margareta, tot arhitectă şi ea- am avut un şoc emoţional. Peste tot prin casă se găseau desene de arhitectură, machete din ghips sau plastilină, însă care nu reprezentau case sau proiecte, cum vedeai pe la alţi arhitecţi sau în vitrinele Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”. Desenele lui Marcel prezentau o viziune artistică a oraşului viitorului, „La ville future”. Impresionat poate mai mult de aspectul artistic decât de cel tehnic, am ascultat ore în şir explicaţiile lui Marcel şi am revenit duminică după duminică, fascinat de viziunea futuristă pe care o prezenta.
Bine înţeles că nu’mi mai amintesc în detaliu, după 40 ani, explicaţiile pe care le-am primit atunci, însă, din fericire, am regăsit de curând articolele publicate de Marcel în acea vreme în două dintre cele mai prestigioase reviste internaţionale de specialitate:”Architecture d’aujourd’hui” din Paris şi „Arts & Architecture” din Los Angeles.
Istoria acestor articole este şi ea foarte specială, pentru că pe atunci era aproape imposibil unui arhitect român, aflat în spatele Cortinei de fier, să’şi facă cunoscute lucrările în lumea occidentală. Mai ales dacă nu era agreat de „nomenclatură”, ceeace era departe de a fi cazul lui Marcel. Chiar mai mult, datorită caracterului său difficil, Marcel îşi făcuse o specialitate din a intra în conflict cu superiorii sau colegii lui, ceeace îl împiedica deseori să’şi valorizeze competenţele, probabil net superioare celor ce’l înconjurau.
Îmi amintesc de un episod tragi-comic când, în urma unui conflict cu direcţia Institutului de Proiectare pentru Construcţii, cauzat tot de luările lui de poziţie artistice, Marcel a fost dat afară din întreprindere ; imediat directorul Institutului de Cercetări pentru Materialele de Construcţie l-a angajat, oferindu’i un birou unde lucra singur… pentru ca să nu aibe cu cine să se certe! A fost probabil o idee salutară, pentru că Marcel, în plus de lucrările curente, a propus realizarea unei „pene”, un monument de beton armat, compus din trei coloane de mai bine de 15 m, care străjuie o fântână arteziană, decorată cu pătrăţele de ceramică policromă şi înconjurată de trei bănci de beton în arc de cerc. Acest „monument”, care se află şi azi în curtea Institutului, bine înţeles într’o stare de jalnică de neîngrijire, este probabil singura mărturie artiscică şi arhitecturală lăsată de Marcel în România.
În 1964, Guillaume Gillet [1], reputat arhitect francez, scria într’un articol din revista „Architecture d’aujourd’hui”:
„În 1962, delegat al Franţei la un colocviu în România, îl întâlneam pe Pinchis şi îi împrumutam aceste crochiuri, publicate în acelaşi an în Architecture d’aujourd’hui. Cu un minimum de mijloace grafice şi o abilitate de desen excepţională, aceste schiţe, regrupate în articolul „Villes, visions et prévisions” par a reflecta viziunea unui oraş al viitorului. Astfel arhitecturile imaginarului au fost de multă vreme un gen poetic şi uneori profetic, deseori amestecat cu decoraţia murală, pictată sau sculptată, uneori solitară şi concentrată în „aqua-forte” , acuarelă sau desen.
Egiptul, Grecia, Roma, Bizanţul, arta din Evul Mediu la Renaştere, sunt pline de exemple ale acestei expresii pe o temă monumentală. Ieri Breughel, Bibiena Brangwin, Tony Garnier, Sant’Elia ; astăzi Louis Khan după Wright au adus marca lor la celălalt panou al dipticului. Sunt încântat de a regăsi astăzi, alături de Mario Galvani, rudă apropiată cu Ledoux, alături de Mathis şi François Lehel, care au preluat mai mult sau mai puţin ştafeta, numele prietenului meu Pinchis Martin. El îşi termina acum 30 ani studiile, elev la „Atelier Expert à l’Ecole des Beaux-Arts” din Paris şi a perfecţionat în România sa natală marele talent care promitea deja şi care şi-a ţinut promisiunile, dublu şi triplu talent de pictor, arhitect şi poet, pe scurt un mare dar de vizionar.”
Tot în „Architecture d’aujourd’hui”, Alexandre Persitz scria pe atunci:
“Desenele lui Pinchis urmăresc „Imaginea oraşului”, spaţii şi masse în intercomunicare. Prin aceastase înserează cu mult ‘à propos’ în preocupările noastre actuale. Însă mai departe, fiecare desen păstrează valoarea intrinsecă a unei opere de artă. Marele talent al lui M . Pinchis ar trebui să’i permită să atace suprafeţe cu mult mai mari. Ar trebui, în pictură pură, să obţină efecte surprinzătoare şi pe teme încă mai puţin practicate, care se pretează de manieră admirabilă la freşti monumentale ; o expoziţie cu aceste desene s’ar impune.”
Cam greu de realizat însă, când trăieşti într’o ţară unde orişice contact cu lumea liberă este privit cu suspiciune!
În 1965, după o vizită în România care’i dăduse ocazia să’l întâlnească, Richard Neutra [2], alt celebru arhitect din Statele Unite, îi cere lui Marcel să realizeze coperta unui număr din revista „Arts & Architectures”, a cărei redactor fusese numit. În acelaşi număr din luna ianuarie ’65 Marcel publică articolul „Cities insight and foresight”, alături de care se află desenele realizate în România de către Richard J. Neutra.
După cum comentează specialiştii dela FRAC [3], 40 ani mai târziu:
„Desenele citadine ale lui Pinchis se disting prin extraordinara lor vigoare expresivă, accentul asupra mişcării, prinsă în momentul însuşi al percepţiei sale. El dezvoltă în 1967 noţiunea de „astro-urbanizm” şi participă, prin luările lui de poziţie, la habitatul prospectiv, la concepţiile urbanistice ale „oraşelor spaţiale” tridimensionale alături de Yona Friedmann, Bernard şi Albert.”
Toate aceste reprezentări vizionare, în acea vreme mai mult artistice decât tehnic realizabile, plecau dela un argument statistic şi dela o serie de constatări privind evoluţia demografică mondială, care erau justificate în articolele lui Marcel.
Astfel, emiţând ipoteza că în anul 2000 planeta Terra va fi locuită de 6 sau 7 miliarde de umanoizi, Marcel constată că va trebui să se construiască în 40 ani cca. 1000 milioane de locuinţe, corespunzând la 20 sau 30 000 noi oraşe, dintre care vreo 17 000 cu 100 000 locuitori. Cum spaţiul disponibil pe pământ este limitat, apare evident că noile oraşe vor fi construite după principii diferite de cele actuale. Asta înseamnă acceptarea unei noi „ierarhii a valorilor urbane” industriale, de comunicaţie şi de odihnă. De unde posibilitatea construcţiei unui oraş locuit de 20 milioane de persoane care să ocupe un pătrat cu o latură de numai 5 km. Şi
Marcel imaginează un astfel de oraş sub forma unui cremşnit în care foile inferioare vor fi ocupate de industrie, cele intermediare de constucţii educative şi cele superioare de locuinţe. Ca urmare el prevede separarea oraşelor prin enorme zone verzi frecventate intens în cele trei zile de repaus săptămânal, devenit regulă generală. Marcel critica, pe atunci, de manieră virulentă principiul străvechi al agriculturii bazate pe cultura extensivă, -omul şi pogonul – preferându’i separarea netă între locul de muncă, locuinţa şi spaţiul prevăzut pentru odihnă. Mai târziu, Marcel a imaginat şi crearea unor staţiuni spaţiale, adevărate oraşe zburătoate, compuse din aceleaşi straturi segregate.
Este inutil să epilogăm astăzi despre fiascoul acestor teorii care, după 40 ani, se dovedesc a face parte mai degrabă din domeniul ştiinţifico-fantasticului, decât al lumii reale. Însă pentru a înţelege spiritul epocii, trebuie să ne amintim că pe atunci omenirea trăia excitarea provocată de primele zboruri circumterestre şi mai tot omul se vedea deja trăind pe Lună! De altfel, nenumăraţi arhitecţi de renume mondial s’au înşelat de o manieră tot atât de spectaculoasă privind evoluţia urbanismului viitor, lăsându-ne în plus „opere” magistrale de care astăzi nu ştim cum să ne debarasăm. Este cazul unui Le Corbusier sau Walter Gropius, din perioada postbelică.
În această ordine de idei, Marcel a fost unul din actorii unei polemici internaţionale provocată de construcţia imobilului PANAM, proiectat de Walter Gropius. Chiar şi astăzi, după aproape o jumătate de secol de existenţă „METLIFE building”, cunoscut încă sub numele de „PANAM building”, este probabil unul dintre zgârie norii pe care „cea mai mare parte dintre new-york-ezi ar dori să’l vadă demolat”. La începutul anilor ’60, Walter Gropius şi Pietro Belluschi, doi dintre cei mai reputaţi arhitecţi ai epocii, au proiectat, după o idee nerealizată a lui Le Corbusier şi asemănător cu imobilul Pirelli din Milano conceput de Gio Ponti şi Pier Luigi Nervi, un zgârie-nori ecran de 246 m înălţime, compus din 390 700 m2 de birouri, călare peste Park Ave., una din principalele artere new-yorkeze. Imobilul, fără nicio formă arhitecturală particulară, prezintă inconvenientul de a bloca perspectiva arterei şi, prin massa lui opacă, de a arunca o umbră dezagreabilă peste cartierul înconjurător. Mai mult, pentru a’şi valoriza „creaţia artistică”, Walter Gropius a propus demolarea imobilului „Grand Central Station”, care urma să fie înlocuit de un parc.
Astăzi, când Central Station, operă reprezentativă a arhitecturii dela 1900, a fost restaurată şi pusă în valoare, ne dăm seama, mai mult ca oricând, că imobilul PANAM este o enormă eroare arhitecturală motivată exclusiv de argumente mercantile. La polemica stârnită după inaugurarea imobilului PANAM în 1963 Walter Gropius s’a justificat afirmând că proprietarii, având două terenuri de o parte şi de alta a bulevardului, spaţiul disponibil trebuia utilizat la maximum. Marcel a răspuns atunci trimiţând un proiect de imobil care se compunea din două turnuri, de o parte şi de alta a bulevardului, reunite printr’un imobil de sticlă transparent, care lăsa să treacă lumina soarelui. Astfel, suprafaţa cerută era asigurată, evitându’se însă un ecran opac care defigurează oraşul. Spre marea surpriză a tuturor, Walter Gropius i-a răspuns lui Marcel, felicitându’l pentru soluţia propusă.
Din păcate însă, scrisoarea trimisă dela New-York a sosit la Bucureşti pe adresa Uniunii Arhitecţilor. Ruşine şi scandal! „Cum şi-a permis un arhitect obscur să atace lucrarea faimosului Gropius ? Ce lumină va arunca această intervenţie asupra muncii arhitecţilor români ?” În plus, orişice contact cu lumea occidentală trebuia să treacă, în mod obligatoriu, prin Uniunea Arhitecţilor (ceeace, bine înţeles că Marcel nu făcuse). De unde necesitatea imperioasă de a convoca o adunare generală de blam, unde Marcel, rebel ca de obicei, s’a bucurat să le răspundă, făcându’i cu ou şi cu oţet. Drept care a fost licenţiat dela Institutul de Construcţii, cum am văzut mai sus.
Tot atunci, Marcel a conceput un proiect de sistematizare şi valorizare a Pieţii Roşii din Moscova, care urma să fie decorată în diferite tonuri ale culorii a cărui nume o poartă.
După plecarea mea din România, în 1967, n’am mai avut contacte cu Marcel timp de câţiva ani, până când ne-am regăsit la Paris. Marcel plecase din România şi, după un sejur de un an în Israel, ajunsese în Franţa în 1971.
Să începi o carieră de arhitect în occident la mai bine de 60 ani este un challange aproape imposibil! Cu atât mai mult cu cât la această vârstă e greu să ai caracterul sumis pe care’l impun magnaţii acestei arte, care controlează piaţa contractelor.
După câteva încercări puţin reuşite, Marcel a ales o soluţie diferită pentru a obţine ceva comenzi şi a’şi asigura existenţa: calea politică.
Înţelegând că puterea gaullistă, prin Jacques Chirac şi prietenii lui aflaţi la conducerea primăriei din Paris, controlau obţinerea comenzilor în oraş, Marcel s’a înscris în partidul R.P.R., ceeace i-a permis să supravieţuiască în aceste condiţii dificile. Nu fără destule bătăi de cap, pentru că lucrările executate pentru administraţie erau plătite cam cu doi ani întârziere, timp în care, pentru a supravieţui, trebuia să facă împrumuturi la bancă.
Cu toate acestea, Marcel găsea timpul necesar ca să creeze!
Aşa se face că, începând dela vârsta de 80 ani, el s’a dedicat din ce în ce mai mult activităţii picturale, de cele mai multe ori plecând însă dela o temă arhitecturală. Rând pe rând, Marcel a atacat nenumărate teme şi subiecte, pe care le schimba la fiecare doi sau trei ani. S’a ocupat de măşti africane, de lumea pestriţă a suburbiilor pariziene, de viziunea coloristică a imaginii personalităţilor politice sau artistice, de aspectele turistice ale Parisului şi multe altele.
În 1989, pe când edificiul impunător „Arche de La Défense” era încă în construcţie, Marcel îşi instala şevaletul pe esplanada din faţa construcţiei şi o picta… ca şi cum ar fi fost terminată! Astfel turiştii japonezi puteau pleca din Paris cu o amintire din viitor. Această idee originală a facut subiectul unui articol publicat în ziarul „Le Figaro Défense”.
La 84 ani, Marcel şi-a cumpărat primul computer şi nu după multă vreme, lucra cu trei ordinatoare în reţea, ieea căutată fiind de a’şi pune lucrările pe Internet pentru a le face cunoscute şi, eventual, a le putea vinde. Tot în acest scop, Marcel s’a lansat în acelaşi timp în practica macrofotografiei, pentru a’şi putea vulgariza machetele.
În 2002, Marcel lucra la realizarea unor machete care urmau să ilustreze un brevet legat de utilizarea foilor pliate de plastic pentru proiectarea unor construcţii uşoare, demontabile, necesare în domeniile sportive şi de distracţie. Bine înţeles că, de-a lungul anilor, Marcel a depus nenumărate brevete în domeniul arhitecturii şi a materialelor de construcţie, dintre care unele n’au fost aplicate decât la zeci de ani după crearea lor.
În 2003, Marcel a fost invitat de către Centrul Pompidou să participe la o expoziţie care amintea arhitectura experimentală a anilor 1950-2000. Cu această ocazie, a fost publicată o carte în care au fost reproduse şi câteva din desenele lui din anii ’60.
În 2005, câteva din creaţiile lui Marcel au fost expuse la Mori Art Muzeum din Japonia.
Proiectul de care se ocupa în 2005, era executarea unor machete în trei dimensiuni cu o bază de mai bine de 1 mp, reprezentând complexe arhitectonice de locuinţe care, într’un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ar putea fi construite în vulcanii din planeta Marte.
Acum câţiva ani, Marcel spunea: „Am 94 ani şi mi-am propus să’mi continui activitatea până ce voi trece de o sută de ani”.
Numai că, pe 15 aprilie 2005, Marcel şi-a părăsit domiciliul şi n’a mai apărut acasă. Toate căutările s’au dovedit fără succes.
După vreo două săptămâni, ambasada Franţei din Austria a informat familia că Marcel a fost găsit în gara din Viena, practic fără cunoştinţă şi, după numai câteva zile, ne-a părăsit pentru paradisul arhitecţilor.
Probabil că nimeni nu va şti niciodată ce căuta Marcel, singur, la aproape o sută de ani, în gara dela Viena. Nenumăraţi sunt cei care cred însă că, simţind sosirea ultimilor ore din viaţă, cel care se prezenta deseori în public cu titlul „romanian architect”, voia să’şi termine existenţa pe meleagurile unde văzuse lumina zilei.
În octombrie 2005, la bine cunoscuta casă de licitaţie Hôtel Drouot din Paris, erau dispersate în vânzare publică mai bine de 175 de obiecte (picturi, desene, machete, articole…) care aparţinuseră atelierului „Martin Pinchis and associates”. Asistam cu inima strânsă la împrăştierea acestor mărturii ale unei vieţi de artist şi visător.
Însă plecând din sală, îmi spuneam că, fără îndoială, Marcel ar fi fost fericit să asiste la vânzarea aceasta. Nu numai că operele lui au apărut câteva luni pe Internet în perioada de pregătire a licitaţiei, însă acum, prin intermediul celor care le-au cumpărat, ele îşi încep o nouă viaţă. Cu atât mai mult cu cât imaginile futuriste create de Marcel au trezit un ecou în inimile amatorilor de frumos. Era, în ultimă instanţă, un mesaj de speranţă. După cum spunea Jacques Rougerie, alt arhitect al spaţiului cosmic: „Quand l’humanité n’aura plus d’utopies pendant un demi-siécle, je crois que ce sera l’asphixie!” [4]
Adrian Irvin Rozei, Paris, octombrie 2005
—–
Note:
[1]. Guillaume Gillet (1912-1987):arhitect şef la „Batiments civils et palais nationaux”, arhitect oficial a numeroase oraşe din Franţa şi Liban, profesor la „Ecole des beaux-arts” din Paris
[2]. Richard J. Neutra (1892-1970):conceptor a nenumărate construcţii în sudul Statelor Unite, caracteristice pentru stilul „californian”
[3]. FRAC: Fondation Régional pour l’Art Contemporain organizatorul expoziţiei Archilab 2003 cu subiectul „Arhitectura experimentală 1950-2000”
[4]. „Când omenirea nu va mai avea utopii timp de’o jumătate de veac, cred că va urma asfixierea!” Jacques Rougerie dezvoltă de ani de zile un proiect de construcţie al unui centru submarin de antrenament al astronauţilor în vederea instalării unei baze permanente pe planeta Marte.
un articol superb!