„Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”*

File de jurnal

Bucureşti, 22/10/2017

 

Singurul loc din lume în care mănânc într-un restaurant iranian  este… la Bucureşti !

Am descoperit, acum câţiva ani, la întretăierea între Bd. Dacia şi strada Aurel Vlaicu (ing. Aurel Vlaicu, după cum anunţă plăcile instalate acolo !), un restaurant numit « Daryus ».

Dacă am revenit în acest restaurant, este şi pentru că localizarea lui nu-mi este necunoscută. Mă aflu aici în « mahalaua » mea ! 

Această zonă este locul copilăriei mele. Infine, nu chiar ! Pentru că eu am locuit timp de 20 ani în « mahalaua Popa Chiţu », pe strada « Alexandru Donici » fostă « Popa Chiţu », iar aici sunt mai aproape de « mahalaua Dichiului », după numele bisericii Dichiu-Tirchileşti, aflată pe strada Icoanei.

Insă toate aceste nume au fost atât de modificate, schimbate, pitrocite, de-a lungul timpului, încât puţini sunt cei care-şi mai amintesc originea lor. 

Cine mai ştie că, acolo unde se află azi « Piaţa Spaniei », în copilăria mea « Piaţa Drobeta », se găsea, până în anii ’20,… groapa de gunoi a Capitalei !

Atunci, sub domnia regelui Ferdinand, s-a concretizat un proiect mai vechi : crearea unei legături directe între Gara de Nord şi Gara de Est. Drept care, a fost « umplută » groapa de gunoi şi extins bulevardul Dacia. Insă acest proiect măreţ nu a fost finalizat nici până astăzi ! Chiar dacă, în « epoca de Aur », bulevardul Dacia a fost prelungit dincolo de Piaţa Romană, devenind astfel « bulevardul celor două closete » ! Incepea de la cel din Piaţa Gemeni –pe atunci « Piaţa Galaţi »- şi se termina la cel de pe Calea Griviţei. Azi, amândouă aceste edificii de salubritate publică, cu o funcţie igienică evidentă, nu mai sunt decât o vagă amintire. 

Dacă însă acum mă aflu în această zonă, nu este numai pentru a regăsi amintirea celor patru ani de liceu, între 1960 şi 1964, când, elev fiind la şcoala « Mihail Sadoveanu » (azi «Liceul economic « Virgil Madgearu ») , treceam pe aici de două ori pe zi. Nici în căutarea umbrelor atâtor prieteni şi colegi care locuiau aici şi care azi se află împrăştiaţi prin toată lumea sau… într-o lume mai bună ! 

Acum câţiva ani, scormonind prin anticariatele bucureştene, am dat peste o carte tipărită în 1982.

« Bucureştiul văzut de un străin » este o culegere de desene executate de un diplomat danez, Christian d’Auchamp, în post la Bucureşti în 1981. 

Era, pe atunci, un moment critic pentru peisajul oraşului : liniştea precară dinainaintea furtunii ! Câţiva ani mai târziu, buldozerele şi târnăcoapele lui Ceauşescu urmau să schimbe radical aspectul oraşului. Iar vreo 20 ani mai târziu, într-o formă mai vicleană, urmau să apară edificii disproporţionate sau « superbe ruine », înainte de premizele unei reînvieri sub forma unor « case care nu mai plâng ». 

Diplomatul danez Christian d’Auchamp, cu siguranţă fascinat de urbea lui Bucur, s-a plimbat prin toate cartierele vechi ale oraşului şi a creionat biserici şi monumente, palate şi vile elegante, largi perspective şi edificii reprezentative. 

Printre cele 28 desene reproduse în volumul publicat de « Editura sport-turism », două treimi prezintă case anonime, colţuri de stradă, edificii fără o valoare istorică specială. Insă tocmai aceste vederi au astăzi o valoare excepţională. Pentru că ele au evoluat (sau dispăruit !) mai degrabă decât edificiile majore ale oraşului. Dacă Ateneul român sau dealul Mitropoliei nu s-au schimbat aproape deloc în 35 ani, nu se poate spune acelaşi lucru despre Calea Moşilor sau Podul Isvor ! 

Tocmai de aceea, am decis să plec în căutarea locurilor desenate de Christian d’Auchamp în 1981.

Această operaţie ar fi fost cu siguranţă imposibilă dacă autorul crochiurilor n-ar fi avut excelenta idee de a menţiona, în colţul din dreapta jos al fiecărui desen, numele străzii şi, uneori, o indicaţie privind locul unde se află edificiul creionat. Alături de care, găsim data şi iniţialele artistului. 

Am petrecut câteva după-amieze pasionante în căutarea colţurilor de Bucureşti care au stârnit interesul diplomatului danez. Insă am fost atras, mai ales, de imaginile ce reprezintă « mahalaua » mea. 

N-a fost prea greu să selecţionez, cu harta oraşului în mână, obiectivele de găsit.

Chiar pe coperta cărţii, am recunoscut imediat edificiul desemnat de autor cu numele « Bulandra House str. Polonă s/Car ». 

In această piaţă se află prima mea şcoală : grădiniţa de copii pe care am frecventat-o timp de doi ani, în 1952 şi 1953, azi sediul Alpha Bank.

Piaţa Sahia/ Calderon / Cantacuzino” în 1992. La grădiniţa din “Aplha Bank”, în 1953 (sunt penultimul din primul rând!)

Ca să nu mai vorbesc despre Teatrul Bulandra (Sala Toma Caragiu), unde l-am văzut jucând deseori pe Jules Cazaban. Ba chiar, după decesul lui, în 1963, era vorba ca această sală să-i poarte numele. 

Alături, într-o casă, azi cu obloanele trase şi în stare de paragină (Jean-Louis Calderon 33), se găsea acum vreo zece ani, un restaurant pe care-l frecventam cu asiduitate. Decoraţia lui interioară era foarte originală : un amestec de Far-West şi de bibliotecă românească a anilor ’50 ! In care operele lui Lenin se învecinau cu un superb « scopitone » Wurlitzer (probabil o copie !), sosit direct din America aceleiaşi perioade. 

Cât despre faimoasa speluncă, purtând numele neoficial « La 7 craci ! »**…câte beţii n-am tras acolo, în anii ’60 ! 

                                            *   *   *

« Vila Maria Ioanidi »***, de pe bulevardul Dacia, era un obiectiv şi mai uşor de găsit.

Cunosc acest colţ de Bucureşti din anii ’60, când am aterizat la liceul « Mihail Sadoveanu ». Atunci a avut loc aici un episod amuzant. 

Era pe la sfârşitul anului 1960, când Katanga, bogată provincie din sudul Congoului ex-belgian, recent decolonizat, tocmai îşi proclamase independenţa.**** 

Primul ministru congolez era Patrice Lumumba, iar provincia secesionistă era condusă de Moise Ciombe, pe care autorităţile comuniste îl considerau ca pe o marionetă a « imperialiştilor belgieni ».

In acea vreme, aveam « şcoală după-masă », adică între orele 14 şi 18, în unele zile chiar până la 19h30.

Intr-o seară, în plin curs, am auzit un vacarm neobişnuit pe Bd. Dacia. Abandonând pupitrele, toată clasa s-a repezit la fereastră. 

Am văzut atunci defilând prin faţa noastră o coloană de manifestanţi urlând sloganuri anti-belgiene. In primele rânduri, erau numai manifestanţi din ţările africane, probabil studenţi « invitaţi » de autorităţile române. 

Am înţeles imediat că acest cortegiu se dirija spre ambasada belgiană, care se află şi azi chiar peste drum de « Vila Maria Ioanidi ». Intâmplător, cunoşteam bine pe câţiva dintre membrii acestei ambasade, care în acea vreme reprezenta şi Olanda la Bucureşti. Drept care, tatăl meu a avut ocazia de a intra în contact cu ambasadorul sau consulul Belgiei, prin care aveam veşti de la verişoara mea din Haga. 

In furia lor, bine organizată, studenţii africani nu s-au oprit în faţa gardului, ci l-au sărit, au intrat în grădina ambasadei, au călcat florile în piciore, ba chiar au şi spart geamurile clădirii.

După câteva zile, am aflat, de manieră neoficială, că diplomaţii belgieni, baricadaţi în ambasadă, au filmat întreaga scenă. După care, au trimis filmul guvernului român, însoţit de nota de plată cam pipărată, pentru repararea stricăciunilor. Şi, desigur, o notă de protest a guvernului belgian pentru încălcarea prin forţă a spaţiului în regim de extra-teritorialitate. 

Din această zi, autorităţile comuniste de la Bucureşti n-au mai lăsat în prima linie studenţii străini, cu ocazia manifestaţiilor « spontane anti-imperialiste » ! 

                                                   *   *   * 

Al treilea obiectiv era cu mult mai dificil de identificat. 

Două case banale, o poartă, o firmă purtând inscripţia « PÎINE » şi… numele străzii : « Mihail Eminescu ». 

 

Am întrebat nenumărate persoane din cartier dacă nu cunosc aceste case. Toate mi-au răspuns că au fost demolate de multă vreme.

Insă, încăpăţânat cum sunt, am luat casele una câte una, de la începutul străzii « Mihail Eminescu » (după ortografia comunistă rusificată !). Şi, într-adevăr, la intersecţia ei cu str. Aurel Vlaicu, am dat de edificiile căutate.

Aproape neschimbate ! O antenă T.V. mai puţin, o poartă revopsită… până şi firma « PÎINE » e tot acolo ! Un adevărat obiect de muzeu ! Pentru că, o firmă identică, aflată la la intersecţia între străzile Vasile Lascăr şi Viitorului, a dispărut, nu de mult. 

Acestui « centru de desfacere a produselor de panificaţie » (denumirea pompoasă a vremii !), noi îi spuneam « La Niculina ». Acolo, după ce făcusem o oră sau două de coadă, când, în sfârşit, sosea camionul mult aşteptat cu pâine, se forma în mod spontan un şir indian şi, ca să se descarce mai repede, pâinile (negre !) treceau din mână în mână. Dacă cumva una cădea pe jos în noroi sau în zăpadă, o ştergeam frumos cu mâneca hainei ! 

Văzându-mă fotografiind cu abnegaţie casa unde locuia, s-a apropiat de mine o doamnă în vârstă şi m-a întrebat ce caut. I-am arătat desenul din 1981 şi ea mi-a spus povestea magazinului de pâine. 

Casa a fost revendicată, magazinul şi-a tras obloanele, iar proprietarul, care locuieşte de zeci de ani în Elveţia, acum la pensie, are intenţia să revină în ţară, s-o amenajeze şi să locuiască în ea.

Tot această doamnă mi-a spus că, peste drum, acolo unde se găseşte azi o măgăoaie informă cu vreo 8 etaje, se afla « Piaţa Tunari ». Deşi numele ei îmi spune ceva, mărturisesc că nu mi-o mai amintesc. 

Mai apoi, Dna. M-a întrebat : « Ce-o să-ţi aducă ţie toate poveştile astea ? »

Intrebarea ei m-a pus pe gânduri ! 

                                                   *   *   *

Ultimul obiectiv din cercetarea mea a fost şi cel mai surprinzător !                                                   

Indicaţia lui Christian d’Auchamp spunea : « Str. Galaţi s/ COMANIŢA » 

Fiecare locuitor din « mahalaua mea » îşi aminteşte că str. Vasile Lascăr s-a numit, timp de vreo 30 ani, în perioada comunistă, str. Galaţi, după care, în anii ’90, a revenit la vechiul ei nume. Mă rog ! Nu chiar aşa, pentru că adevăratul ei nume, acum un secol, era « str. Teilor » ! 

Insă « str. Comăniţa » îmi era complet necunoscută, ca nume.

Nu însă şi ca geografie ! Pentru că ea delimitează spre nord grădina bisericii Dichiu-Tirchileşti. Şi, după cum aveam să descopăr mai apoi, numele ei istoric este « str. Dichiu ». 

 

Nici acest colţ de oraş nu mi-e străin. 

In 1959, când Bucureştiul a împlinit 500 ani de atestare documentară, Muzeul de istorie al Capitalei a lansat un concurs printre elevii şcololor din urbea noastră, cu tema : « Să ne cunoaştem oraşul ! ». 

Am participat şi eu cu o lucrare intitulată : « Monumentele raionului 1 Mai ».

A fost o excelentă ocazie de a mă documenta prin biblioteci şi a vizita monumentele selecţionate. Printre ele, se afla şi biserica Dichiu-Tirchileşti. 

Spre marea mea surprindere, am câştigat premiul II pe oraş, iar colegul meu de clasă, din liceul « Spiru Haret », Matei Cazacu, devenit mai târziu un eminent istoric europen, a luat premiul I !

Matei afirmă că am avut amândoi premiul II. Cu dosarele noastre pătate, nu puteam pretinde, nici unu’ nici altu’, la premiul I !

Nu ştiu exact care-i adevărul, pentru că nici până azi nu m-am dus să-mi ridic premiul ! 

Insă, acum, căutam cu disperare vreo asemănare între desenul lui Christian d’Auchamp din 1981 şi încrucişarea de străzi unde mă aflam.

La prima vedere, nimic ! Nici cel mai mic punct comun ! 

Atunci, soarta mi-a trimis un mesager, sub forma unui domn care locuieşte de 40 ani pe strada Comăniţa.

Aşa am aflat că, dacă imobilul cu verandă a fost restaurat, puţin amenajat la mansardă şi i s-a adăugat un zid în locul gardului de atunci, cel cu un pod semi-circular şi marchiză… încă mai există, sub o formă diferită ! Numai că, după decesul vechiului proprietar, moştenitorii săi au decis supraetajarea şi « modernizarea » faţadei. Insă amplasarea porţii de acces şi a ferestrelor n-a fost deloc modificată. 

Pentru istorie, se pare că Traian Băsescu, în perioada scurtă în care preşidenţia îi era contestată, ar fi locuit în această casă, la noul etaj. 

Numai noua staţie de benzină dintre cele două edificii se potriveşte… ca nuca-n perete ! 

                                           *   *   * 

Toată această cursă după vestigiile trecutului mi-a provocat o foame de lup ! 

Drept care, am rămas în cartier, pe bulevardul Dacia, chiar alături de ambasada Belgiei, la restaurantul iranian « Daryus ».

De pe terasa lui superioară, poţi admira superbele construcţii ale « lotizării Ioanid » de la 1900, savurând o salată « humus-tahina » şi câteva coaste de berbecuţ la grătar (faimosul « şaşlic » oriental !). Terminând cu o specialitate iraniană : îngheţata de safran ! 

Insă toate astea nu apar în desenele lui Christian d’Auchamp din 1981 !

 

                                            Adrian Irvin ROZEI

                                        Bucureşti, octombrie 2017 

 –

* Expresie tradiţională românească, lăsând să se înţeleagă că, cei care n-au avut parte de o educaţie aleasă, nu pot aprecia lucrurile rafinate. 

** Legenda afirmă că numele acesta provenea de la cele 4 ospătăriţe, dintre care una… avea un picior de lemn. Chi lo sa ? 

*** vezi : http://berindey.blogspot.fr/ Vila Maria Ioanidi 

**** Orişice asemănare cu situaţia de azi din Catalonia… nu este o pură coincidenţă ! 

***** Proprietarii acestui local sunt, cu siguranţă, iranieni. Cea mai bună dovadă este modul în care ei scriu cuvântul « restaurant » !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *