Sophisticated young lady

dadanynancycunard.jpgPentru ca să intri sau, mai bine zis, să rămâi în Istorie, nu ajunge să ai o personalitate exceptională, un caracter puternic, o cultură inegalabilă sau chiar o frumusete remarcabilă. Cel mai important este să găsesti pe cineva care să vorbească despre tine, să te picteze sau să te sculpteze. În fond, nimeni nu stie prea bine cine a fost Mona Lisa sau Simonetta Vespucci, însă chipul si numele lor sunt cunoscute de orisice amator de artă.

Chiar si în epoca noastră, atâtea feţe ne sunt familiare numai pentru că au inspirat un mare artist. Doar că, uneori, mai ales datorită evolutiei artei contemporane înspre abstractizare, numele înscris pe plăcuţă nu mai aminteste deloc chipul modelului.

* * *

Nancy Cunard s’a născut la 1896 si era singurul copil al lui Sir Bache Cunard si a sotiei lui americane Maud Alice Burke. Sir Bache Cunard era proprietarul liniei de navigatie “CUNARD Lines”, una din bijuteriile marinei nord-atlantice, care mai există si astăzi, la mai bine de 160 de ani după constituirea ei.

Iată cum descria Jules Verne, la publicarea celebrului său roman “Douăzeci de mii de leghe sub mări”, în 1870, succesele acestei linii de navigatie:


“Nimeni nu ignoră numele celebrului armator englez Cunard. Acest industrias inteligent a fondat, în 1840, un serviciu postal între Liverpool si Halifax cu trei vapoare de lemn, cu zbaturi… Astfel deci, în 1867, Compania poseda douăsprezece vase, din care opt cu zbaturi si sase cu elice… Nicio societate de navigatie transoceanică n’a fost condusă cu mai multă îndemânare; nicio întreprindere n’a fost încoronată cu mai mult succes. De douăzecisisase de ani vasele Cunard au traversat de două mii de ori Atlanticul si niciodată un voiaj n’a fost anulat, niciodată nu a sosit în întârziere, niciodată un om, o scrisoare sau un vapor nu s’au pierdut. De aceea pasagerii aleg si azi, în ciuda puternicei concurente pe care i-o face Franta, linia Cunard mai degrabă decât oricare alta, după cum reiese dintr’un document oficial din ultimii ani.”

Născută într’o lume unde banii curgeau gârlă, Nancy a avut ocazia să cunoască de timpuriu, în casa părintilor ei, scriitori sau muzicieni si tot felul de artisti sau oameni politici.

Amicul intim al mamei ei, George Moore, s’a ocupat în special de educatia tinerei fete, dezvoltând aptitudinile ei pentru poezie si literatură. Când Nancy avea vârsta de 14 ani, mama ei, separată de Sir Bache, s’a instalat în Europa. Asa că tânăra elevă si-a urmat studiile la Londra, Paris si în Germania, unde a făcut cunostintă cu diferiti scriitori de limbă engleză, printre care cel mai cunoscut era Ezra Pound.

Tot acest grup de intelectuali “avansati” petreceau nopti întregi în cafenelele pariziene, discutând politică si literatură, într’un spirit menit să şocheze burghezia traditionalistă. În această epocă, în anii 1915-1916, Nancy Cunard a publicat câteva poeme, fără a lăsa însă o amintire exceptională.

Spre marea surprindere a prietenilor ei, în 1916, Nancy se căsătoreste cu Sydney Fairbairn, un personaj destul de conventional si în nici un caz în stilul ce părea să aibă preferinta tinerei zvăpăiate. De altfel, căsătoria lor nu durează decât douăzeci de luni, însă divortul oficial nu a fost pronuntat decât în 1925.

În 1920, Nancy se instalează la Paris si devine un fel de muză a poetilor «à la mode», în special dadaisti si suprarealisti. Profitând de mijloacele importante de care dispunea, Nancy era mecena poetilor de avangardă, după cum Peggy Guggenheim sponsoriza artistii plastici moderni.

Tot atunci, Nancy publică primele ei volume de versuri: “Outlaws” în 1921, “Sublunary” în 1923 si “Parallax” în 1925.

Nancy, care era de o frumusete stranie si fascinantă, exersa, în acea perioadă, o puternică influentă asupra tuturor bărbatilor care o înconjurau si cărora nu putea, sau mai bine zis, nu dorea să le reziste.

Ar fi mult prea dificil să citezi toate legăturile masculine sau feminine pe care le-a avut Nancy Cunard în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Trebuie să spunem că, după cum remarcă Gerard-Julien Salvy în cartea sa “Un carnet vénitien”: “Nancy era foarte bogată si fără un ban. Foarte frumoasă, cu ochii “bleu émeraude”, foarte subtire, foarte înaltă si foarte drogată, cu enorme si nenumărate brătări de fildes la încheieturile mâinilor, care’i ajungeau până la coate, ea adora whiskyul, jazzul, tutunul blond, “porte-cigarette”-ele lungi, literatura si vecinătatea negrilor sau a homosexualilor. Îi înnebunea pe bărbati si pe unele femei.”

În 1923, într’o seară, într’un bar din cartierul Montparnasse, Nancy Cunard face cunostintă cu Man Ray si Tristan Tzara. Imediat cei trei artisti devin inseparabili.

Bineînteles că fiecare aparitie a frumoasei Nancy stârneste emotie în cercul “spectatorilor”. După cum o descrie Marcel Jouhandeau, “o căpcăună slabă si de o frumusete sălbatică, bolnăvicioasă”. Era exact genul de aparitie care convenea poetului dadaist si fotografului suprarealist, care jucau si ei, în permanentă, roluri de compozitie.

În plus, mai aveau în comun si idei de stânga sau, cum se spune azi,“gauche-caviar”!

Vorbind de caviar, receptia dată de Nancy pentru inaugurarea apartamentului ei din “Île Saint-Louis”, cu vedere spre Sena si Catedrala Notre-Dame, a rămas de pomină.

În apartamentul plin de cărti si mobile de preţ, aduse din Anglia, Nancy a atârnat pe pereti picturile artistilor contemporani, care tocmai se lansau: De Chirico, Tanguy, Picabia. Lista celor prezenti era tot atât de impresionantă: Man Ray, Tristan Tzara, Fargue, Marie Laurencin, André Derain, Marc Almon, Jean Cocteau si multi altii.

Trio Brancusi.jpg

În decembrie 1923, Nancy tine să’l sărbătorească pe vechiul ei mentor, scriitorul irlandez George Moore, dând o receptie la restaurantul “La Rotonde” din Montparnasse. O nouă listă impresionantă de participanti, sinonimă cu stelele artei moderne din prima jumătate a secolului XX: Brancusi, o nepoată a lui Oscar Wilde, Mary Reynolds, Marcel Duchamp, nelipsitii frati siamezi Man Ray si Tristan Tzara etc.

Între timp relatia Nancy Cunard-Tristan Tzara a devenit atât de intimă, încât toti prietenii consideră că ei formează un cuplu modern, liber si independent. De altfel, Tristan Tzara îi dă lectii de franceză frumoasei Nancy, iar Man Ray realizează diferite portrete, fie cu Lady Cunard, fie cu Tristan si Nancy.

Una dintre fotografii, reprezentându’l pe Tristan Tzara în genunchi, sărutând mâna lui Nancy, costumată cu o veche pălărie “haut de forme” si mascată, a fost făcută în culoarul hotelului particular al contelui de Beaumont, în 1924, cu ocazia unui celebru bal costumat, si a fost în continuare reprodusă de nenumărate ori.

De altfel, Tristan Tzara, vrăjit de personajul “Nancy Cunard”, o anuntă că’i va dedica viitoarea lui piesă de teatru si, împreună, decid că titlul va fi “Mouchoir de nuages”.

* * *

Printre nenumăratii “prieteni intimi” pe care i-a avut Nancy în timpul sejurului la Paris se numără si alti scriitori, cum ar fi Drieu La Rochelle, însă cel a cărui viată a fost marcată de relatia cu frumoasa americană este Louis Aragon.

Ei s’au cunoscut probabil în februarie 1926, într’unul dintre restaurantele la modă frecventate de boema artistică a anilor ’20:“Le Bœuf sur le Toit”, sau “Zell’i”, sau “Bricktop’s”.

Louis Aragon, fără un ban în buzunar, gata să se înscrie în Partidul Comunist, ca atâtia alti artisti de avangardă din acea perioadă, era fascinat de restaurantele si hotelurile luxoase unde îl invita Nancy.

Chiar de la început, legătura lor a fost un permanent conflict, pe care’l plimbau cu delectare prin toate colturile Europei.

În noiembrie 1927, ca si cum ar fi decis, în mod simbolic, să rupă orisice legătură cu trecutul, Aragon arde la Madrid, în prezenta iubitei Nancy Cunard, manuscrisul intitulat “La défense de l’infini” ( nu înainte de a se asigura –spun gurile rele- că Nancy a păstrat o copie !)

În iulie 1928, Nancy si Louis pleacă la Venetia, unde frumoasa americană avea obiceiul să petreacă în fiecare an câteva săptămâni. Tot aici se găseau si câteva vedete ale “high-life”-ului englez: Emerald Cunard, sir Thomas Beecham, Randolph Churchill, Diana Guiness etc.

Aragon era fericit, pentru că, în fine, câstigase 25 000 franci din vânzarea unui tablou de Braque, pe care îl cumpărase cu numai 250 franci! Doar că cecul atât de asteptat nu mai sosea ! Si, în plus, Nancy făcuse cunostintă cu pianistul negru de la Hotelul Luna, un oarecare Harry Crowder, de care, bine înteles, se îndrăgostise imediat.

Aragon, disperat, a amenintat-o pe Nancy că se va sinucide pe loc, însă aceasta i-a răspuns ceva în genul: “Fă-o imediat !” Si a adăugat: “As fi foarte întristată dacă ai avea curajul să o faci!”

Drept care Aragon a înghitit un pumn de barbiturice, nu prea multe, pentru că făcuse studii de medicină, însă destule pentru a se trezi în dimineata următoare ca dintr’un vis urât. O sinucidere de midinetă!

Din fericire, după numai două luni, pe 6 noiembrie, o întâlneste pe Elsa Triolet, sora poetei ruse Lili Brik, prietena lui Vladimir Maiakovski, care imediat acceptă să trăiască cu el. Cunoastem, în continuare, soarta cuplului far al poeziei franceze, preamărit de hagiografia comunistă în anii ‘50-’70!

Numai că Elsa i-a interzis naivului Louis s’o mai vadă pe Nancy, ba chiar si să asiste la înmormântare, după moartea acesteia survenită în conditii dramatice, 37 de ani mai târziu. Asa că, după multi ani, când Nancy încerca să’l întâlnească pe Louis Aragon, devenit mare personalitate a lumii artistice, se pare că trebuia să intre în biroul lui urcând pe ascunse, pe scara de serviciu!

Acelasi Aragon care, cu o oarecare nuantă de regret, spunea cândva: “În viata mea a existat o femeie foarte frumoasă, cu care am trăit câtiva ani si cu care, în realitate, nu eram făcut să trăiesc.”

Iar, cu altă ocazie, vorbind tot despre Nancy, adăuga: “Elle n’aimait que ce qui passe et j’étais la couleur du temps.”*

* * *

Întâlnirea cu Harry Crowder va fi o răscruce în viata lui Nancy Cunard. Pe de o parte, timp de câtiva ani, ea va lucra la un studiu care trebuia să devină o piatră fundamentală în istoria populatiei de culoare din America.

Luând contact cu numeroase personalităti americane sau europene, albi sau negri, ea a reunit documente pe care le-a publicat pe cont propriu, în 1934, sub titlul “Negro”.

În nuvela “Negrul si Milady”, ea anuntă: “Am un prieten negru, un prieten intim”, afirmatie prin care dorea să’si socheze mama si lumea aristocratică din care provenea. Tot ce a obtinut a fost numai de a fi dezmostenită.

În 1936, în timpul războiului civil din Spania, Nancy Cunard se găsea la Barcelona, decisă să ajute cu toate fortele ei partidele de stânga si Republica Spaniolă. Volodia Teitelboim, prietenul de o viată al poetului Pablo Neruda si presedinte de onoare al Partidului Comunist din Chile, descrie în cartea sa de memorii, recent apărută, atmosfera acelei epoci, pe care a cunoscut’o personal.

“În vara si toamna anului 1936, în primul său voiaj în Spania din timpul Războiului Civil, Nancy Cunard a făcut două prietenii care urmau să dureze îndelung. Una cu Angel Goded, portarul Hotelului Majestic din Barcelona. Si alta cu Pablo Neruda, pe care l-a întâlnit la Madrid.”

George Orwel descrie de asemeni ambianta acelei epoci de răsturnare a valorilor traditionale, într’o tară atât de conservatoare ca Spania. Si comentează că Nancy Cunard, a cărei “…excentricitate perversă, amalgamul generalizat îi excita gustul pentru relatiile cu gondolieri, băieti de hotel sau soferi de taxi”, se simtea ca pestele în apă.

Era normal ca Nancy să prefere pe consulul chilian, Pablo Neruda, mai degrabă decât pe cel al regelui Angliei !

Asa se face că Nancy si Pablo au redactat împreună revista “Poetii lumii apără poporul spaniol”, în care s’au publicat poeme în engleză, franceză si spaniolă. Nancy a făcut apel la prietenii ei dela Londra si Paris, precum Aragon sau Tzara, iar Neruda la cei de limbă spaniolă, ca Federico Garcia Lorca si Rafael Alberti. Fondurile strânse multumită acestei publicatii urmau să fie transferate fortelor republicane. Nancy a publicat la Reauville, în casa ei din Normandia, cinci numere din această revistă, care a servit drept model altor scriitori angajati, din alte colturi ale lumii.

Între timp, Aldous Huxley, tot un îndrăgostit deceptionat de Nancy Cunard, a descris’o sub numele de Lucia Tantamount în romanul său “Contrapunct”, iar în altă nuvelă, “Cerc vicios”, ea apare sub numele de Myra Viveash.

brancusi08.jpgVolodia Teitelboim, care a cunoscut’o pe Nancy Cunard în ianuarie 1940, după căderea Republicii Spaniole, cu ocazia vizitei pe care aceasta a făcut-o în Chile, povesteste că eroina noastră ajunsese la Santiago după un voiaj pe mare, care a durat cinci săptămâni, însotită de un tânăr toreador spaniol. Imediat după sosire, l-a înlocuit cu un poet chilian, fără dinti si betiv, care o bătea, noapte de noapte. Asa că, a doua zi trebuia să apară în public cu niste ochelari de soare enormi. Ceeace nu a împiedicat-o să rămână în Chile mai bine de un an si jumătate, după care a plecat pe un vapor, împreună cu Neruda si sotia sa, până în Mexic.

După 1960, când Nancy a fost expulzată din Spania, momentele de exaltare si deprimare se succedau din ce în ce mai des. Orice motiv era bun ca să se certe cu politia.

Între timp, era din ce în ce mai marcată de obsesia persecutiei politice, însotită de crize de etilism. Un medic, care a consultat’o, diagnostica: “Perturbări fizice, agravate de consumul de alcol” si afirma că trebuie pusă sub tutelă.

Închisă în spitalul Saint Clemens din Londra, Nancy trimite mesaje înflăcărate tuturor personalitătilor pe care le cunostea, inclusiv lui Nikita Hrusciov, pentru a obtine eliberarea. Bineînteles că diferitii scriitori contactati, între care Georges Sadoul si Louis Aragon, îi luau apărarea, considerând că era propria ei victimă, dar si cea a “războiului rece”.

În ultimul an de viată, nu mai cântărea decât 26 de kilograme si, după spusele contemporanilor, cu brătările ei africane, părea o supravietuitoare din Biafra. Între timp, vorbea fără încetare, tratând pe toti cei care i se opuneau drept “fascisti”.

Locuind într’un hotel de cea mai proastă calitate din Paris, Nancy se adresa trecătorilor, întrebându-i: “Îl cunoasteti pe Pablo Neruda? Credeti că va obtine Premiul Nobel de literatură în anul acesta?”

Apoi îi ruga pe cei care o cunosteau, să se intereseze dacă Samuel Becket este la Paris, ca să vină s’o vadă. “Transmiteti-i mesajul următor: această femeie tocmai a sărbătorit azi 69 ani si a intrat în al saptezecilea an”.

În ziua următoare dispăruse din hotel. Iar după trei zile, pe 16 martie 1965, murea la Hôpital Cochin, într’o sală comună, cea care fusese “imaginea eretică a Angliei intelectuale între cele două războaie mondiale”.

A doua zi, cotidianul “Evening Star” anunta: “Un adio dureros pentru regina anilor ‘20!”, iar Georges Sadoul scria în revista “Les Lettres Françaises”: “A fost mai mult decât o figură excentrică din “les années folles”. În jurul umbrei lăsate de ea, plutesc blues-ul si spirituals-ul afro-american, baladele Spaniei republicane si imnurile imorale ale poeziei franceze moderne.”

După cum spune Volodia Teitelboim, “nepoata celui care a creat compania de navigatie “CUNARD Lines” s’a scufundat ca vaporul “Titanic”. Desi decadenta personală era manifestă, drapelul a rămas sus pe catarg până în ultimul moment!”

* * *

Si totusi o imagine idealizată a celei care a fost Nancy Cunard în epoca ei de glorie va rămâne peste veacuri, datorită lui Constantin Brâncusi.

Trei statui, trei busturi, din lemn, ghips si bronz, realizate de sculptorul român între 1923 si 1927, o reprezintă pe Nancy Cunard redusă la un profil dominat de un coc cârliontat. Imaginea este atât de “sugerată”, încât unii critici de artă afirmă că de fapt este reprezentat…. pieptul si capul modelului, probabil din cauza cârliontilor caracteristici care încadrau figura personajului.

Despre legătura între Brâncusi si Nancy Cunard nu se cunosc prea multe detalii, în afara faptului că s’au cunoscut prin intermediul lui Tristan Tzara, în 1923.

Tzara adora să vină în atelierul lui Brâncusi, unde regăsea anumite amintiri din copilărie. După cum scria el însusi: «S’a vorbit prea des despre bucătăria lui Brâncusi, despre felurile de mâncare savuroase pe care le gătea el însusi în prezenta invitatilor săi, în cuptorul românesc care se afla în atelierul lui. Secretul gustului admirabil al acestor mâncăruri rezidă în simplicitatea lor… Trebuie spus de asemeni că sculpturile lui Brâncusi, cu sănătatea care se degajează din perfectiunea lor, care nu este nici veselă, nici tristă, sunt foarte apetisante.”

Asa că nu este greu să ne-o închipuim pe Nancy Cunard, culmea sofisticării anilor ‘20, în atelierul din Impasse Ronsin, savurând cine stie ce mâncare românească, gătită de Brâncusi. Cu atât mai mult cu cât “sfântul din Montparnasse” avea si el oarecari slăbiciuni pentru Eliane, altă milionară americană!

În orice caz, toate cele trei statui, care o reprezintă pe Nancy Cunard, se găsesc în Statele Unite, cea din bronz la Muzeul Guggenheim, la New York, cea de ghips într’o colectie particulară, iar cea din lemn în Muzeul Nelson-Atkins, din Kansas-City.

Varianta din lemn, intitulată “Sophisticated Young Lady”, intrată în posesia muzeului multumită donatiei făcute de compania Hallmark Cards, a fost asigurată recent pentru suma de 12 milioane de dolari!

E poate numai o întoarcere postumă la origini pentru cea care, născută “with a silver spoon in the mouth”, a murit în sala comună a unui spital parizian!

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2003


* “Nu’i plăcea decât tot ce este trecător si eu eram culoarea vremii!”

Legende foto:
foto 1: Nancy Cunard si celebrele ei bratari, fotografiata de Man Ray
foto 2: Trei prieteni celebri si jumatate: Marcel Duchamp, Brancusi, Tristan Tzara si Man Ray (care fotografia)
foto 3: “Sophisticated Young Lady” vazuta de Brancusi

SERVICE APRES VENTE (adaos)

În ianuarie 2006, Jean-Paul Enthoven publica o culegere de portrete ale unor personalităţi feminine, cu titlul “La Dernière Femme”, printre care se număra şi Nancy Cunard.

Iată cum este descrisă în acest volum întâlnirea între Louis Aragon şi Nancy Cunard: “În marele “Bazar nègre” din Montparnasse-ul artistic, Nancy Cunard purta, ca o emblemă, zeci de brăţări de fildeş care o strângeau până la coate. Aceste brăţări, ea se obişnuise să le cumpere prin dockurile din Londra, de la marinari seducători în escală şi, mulţumită obiectivelor fotografice ale lui Man Ray sau Cecil Beaton, ele s’au integrat repede în tânăra legendă a moştenitoarei liniilor Cunard.

Într’o seară, la “Coupole”, Louis Aragon –care, pentru a’şi imita prietenul Drieu la Rochelle, decisese să seducă o femeie bogată – a fost intrigat de aceste cătuşe…

“-Le purtaţi şi noaptea?
-Nu…
-Atunci cum le scoateţi?
-Deseori strig după ajutor, mai ales la ora când servitorii s’au culcat deja, şi aş avea nevoie de cineva lângă mine…”

El îşi propuse deci serviciile frumoasei necunoscute, care, dintr’o privire, a considerat că acest tânăr poet, amator de cătuşe, era o pradă convenabilă pentru debuturile ei pariziene. Aragon şi -a cerut salariul şi l-a obţinut. A fost, de o parte şi de alta, un contract fără nicio înşelăciune: orice sclav cere un stăpân şi şi’l găseşte.

Nancy devine astfel, înainte de Elsa, Stalin şi Maurice Thorez, primul despot care a avut ideea de a exploata, în poetul fără ocupaţie, o pasiune fără egal pentru înjosire şi supunere.”

* * *

Pe data de 13 martie 2003, când acest articol, scris deja de aproape două luni, îsi astepta rândul pentru a fi publicat, “Le FIGARO littéraire” anunta în prima pagină a suplementului săptămânal “cărti si dezbateri culturale”: “Le paradoxe d’Aragon”. Alături de o fotografie a poetului din anii ‘20, era pusă cu litere de o şchioapă întrebarea: “Cum a devenit comunist acest suprarealist?”

Pe o pagină întreagă, Michel Déon, membru al Academiei franceze, si Pierre Daix, celebru dszident, care a părăsit Partidul Comunist în anii ‘70, analizează parcursul ideologic al celui mai celebru om de litere francez angajat sub steagurile comunismului.

La întrebarea titlu a articolului, Pierre Daix răspunde: “El spera să ‘schimbe viata’ într’un mod absolut. După suprarealism, el a terminat prin a vedea în comunism solutia pe care o căuta.” Si analizează, în continuare, toate mizeriile pe care i le-a făcut “iubitul său Partid”, dar pe care Aragon le-a înghitit fără să crâcnească.

Niciunul dintre autori nu’si imaginează însă că, poate, dacă, în seara acelei zile de vară din 1928, Nancy nu l’ar fi trimis la moarte, marele poet n’ar fi întâlnit-o pe Elsa Triolet si ar fi fost mai putin înfeudat ordinelor venite dela Moscova.

Numai că într’un studiu stiintific, sau care are cel putin această pretentie, nu se poate mentiona un principiu pe care simplul bun simt popular îl desemnează în Franta cu expresia: “Cherchez la femme!”.

One thought on “Sophisticated young lady

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *