Se va el caiman, se va el caiman…

File de jurnal

Grand Cayman, Cayman Islands, 14/12/2017

 

Lo que come ese caimán, es digno de admiración
Come queso y come pan, y toma tragos de ron !
Se va el caimán, se va el caimán,

                                          (se va para Barranquilla) 

 

Când eram copil, prin anii ’50, la Bucureşti, făcusem o pasiune pentru filatelie. 

Am început prin a strânge timbre de pe scrisorile sau cărţile postale primite de familia mea. In mare majoritate, din România. Mai apoi, am început să cer tuturor cunostinţelor să-mi păstreze mărcile de pe scrisorile primite.

La început, le-am clasat într-un carnet, scriind, pe fiecare foaie, numele ţării de unde proveneau. 

Foarte repede, caietul s-a umplut de timbre… şi de ţări. 

Atunci, am început să-mi bat la cap părinţii, cerându-le să-mi cumpere un adevărat clasor pentru timbre. Cum ei nu voiau să arunce banii, care şi aşa erau foarte puţini, pe fereastră, înainte de a-l cumpăra, mi-au pus o condiţie : « Vrem să vedem, mai întâi, că te ţii în mod serios de această pasiune ! Iţi vom cumpăra clasorul doar când vei avea, cel puţin, 100 timbre. » 

Drept care, am început să alerg pe la toate cunoştinţele, insistând să-mi pună de o parte timbrele de pe scrisorile primite. Insă, întretimp, am confecţionat cu un carnet, în care am lipit benzi de hârtie, un aşa-zis « clasor », în care mi-am pus timbrele adunate. Şi nu erau puţine ! 

Am început, în continuare, să alerg pe la prieteni de vârsta mea, cu « clasorul » sub braţ, ca să fac « schimb de timbre ». Aveam cu toţi cam aceleaşi timbre : « Tuva triunghiulare », Laos, seria cu elefanţi (cărora noi îi spuneam « La oase » !), enormele timbre cu fond negru, emise la moartea Evitei Peron, în Argentina, timbrele din Franţa cu castelele de pe Loara sau bijuteriile şi moda franceză…, în fine, superba serie cu peşti din… Maluku Selatan ! 

De fiecare dată, încercam să aflu pe unde se află aceste ţări stranii. Ceeace nu era deloc simplu.  Nu se inventase încă « Google » ! De aceea, circulau printre băieţii de vârsta mea tot felul de zvonuri:

 « Timbrele cu o bucată de hârtie albă dincolo de perforaţii, sunt emise… ca să fie expediate duminică ! » De unde să ne treacă prin cap că era marginea coalei !

« Tuva sau Maluku Selatan sunt ţări… care nu există ! » Au trecut zeci de ani până când am descoperit că, în această afirmaţie se găsea un sâmbure de adevăr ! Insă, nu e aici locul, nici momentul, de a intra în astfel de consideraţii. 

Intretimp, dădeam târcoale pe strada C. A. Rosetti, lângă biserica Boteanu, unde se adunau filateliştii ca să facă schimb de timbre sau chiar să le şi vândă.

La un moment dat, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus cu « catalogul » meu improvizat să fac şi eu « schimb de timbre », ca un profesionist. 

Golanii care se învârteau pe acolo, au reperat imediat un începător. Au pus mâna pe clasorul meu, l-au făcut harcea-parcea, mi-au spus că timbrele mele nu fac un ban şi mi l-au aruncat în braţe terfelogit, după ce s-au servit copios.

Cum era să mă bat eu, un pirpiriu de vreo 10 ani, cu hojmălăii ăia mari ? 

N-am uitat nici până azi lecţia primită atunci ! Şi, ani de zile mai târziu, când vindeam zeci de mii de tone de produse chimice, într-unul dintre cele mai mari grupuri petroliere mondiale, îmi spuneam, ca la zece ani : « Ai grijă cu cine faci afaceri ! »

Totuşi, aceest incident neplăcut, a avut o urmare pozitivă ! Cum am revenit acasă cam « bleojdit », părinţii mei au decis că merit un adevărat clasor de timbre.

Era un mare pas înainte ! 

Am continuat să dezvolt colecţia mea.

Insă numai făcând schimburi cu prieteni şi cunoştinţe, evitând să-mă amestec cu « mafia » profesioniştilor. Am înţeles atunci că o mafie nu poate accepta ca un neofit să-şi bage nasul în afacerile lor (deseori murdare !) şi că, chiar dacă se urăsc de moarte între ei, vor face bloc… numai ca să-l elimine pe noul-venit. Fie că ei sunt anticari, bibliofili, filatelişti, oameni de cultură şi artă… sau chiar amatori de futbol ! 

Ne amuzam însă, cu prietenii mei, să ne punem întrebarea : « Ai cap de bou » ? 

Atunci, s-a petrecut un eveniment excepţional ! 

Am plecat în concediu la Câmpulung Muscel, unde părinţii mei au închiriat o cameră într-o vilă care apartinuse unei doamne din lumea bună, văduva unui fost colonel din armata regală. Deşi nu mai locuia decât la parterul vilei, această doamnă în vârstă ne-a lăsat camera ei şi s-a instalat cu un pat în bucătărie. 

Camera noastră era un adevărat muzeu : pe toţi pereţii vedeai covoare româneşti, tablouri, icoane precum şi kilimuri, pe paturi sau pe podea.

Atunci am constatat că în patul în care dormeam eu, sub cearceaf, se găsea un snop de…crengi de pelin !  Care servea… ca să gonească puricii !

Astfel am înţeles, înfine, cuvintele cântecului :                             

                                 « Pelin beau, pelin mănânc,

                                    Noaptea pe pelin mă culc… ! » 

Doamna colonel s-a îndrăgostit de mine ! E drept că, fiind un copil cuminte (am fost bolnav vreo 10 zile !), stăteam să ascult poveştile ei de pe vremurile bune, pe când toţi ceilalţi, (care probabil că le auziseră de sute de ori !) îi întorceau spatele.

La sfârşitul sejurului, în chip de recompensă, doamna colonel mi-a oferit colecţia de timbre a răposatului ei soţ ! 

Erau acolo, lipite cu  o codiţă de celofan, timbre de pe vremea regelui Carol I, fiecare cu data emisiunii notată cu creionul sub pătrăţelul corespunzător. Insă toate aveau o particularitate : erau timbre eronat emise, prea mari, prea mici, fără dantelare, cu greşeli de culoare sau de inscripţie. O adevărată comoară ! 

Am păstrat cu sfinţenie această colecţie la care mă uitam şi o admiram în mod periodic.

Când a venit ziua plecării din ţară, în 1967, m-am întrebat ce voi face cu aceste timbre, pe care, desigur, nu aveam dreptul să le luăm cu noi. Tatăl meu a avut atunci o idee originală (ca de obicei !).

Am luat timbrele de valoare, le-am amestecat cu timbre oarecare, le-am pus în 6 plicuri şi am rugat un amic să le trimită în Franţa, pe adresa unei rude, câte un plic în fiecare zi, după plecarea noastră. 

Intr-adevăr, după câtăva vreme, au sosit vreo 4 plicuri.

Insă, când le-am deschis, am constatat cu stupoare că, înăuntru, nu se găseau decât timbrele fără valoare ! 

Am fost atât de dezgustat, încât am decis că nu voi mai face niciodată colecţie de timbre. Până azi, m-am ţinut de cuvânt ! 

                                           *   *   * 

Printre timbrele din colecţia mea de copil, se găseau şi multe care purtau, într-un colţ, chipul regilor Marii Britanii, din ultimul sfert de veac. Eram fascinat de aceste timbre, care veneau, în mare parte, din coloniile engleze. 

Apăreau acolo regii Angliei, dinainte de război, sau regina Elisabeta II, încă foarte tânără, pe un fond monocrom, dar prezentând peisaje tropicale, animale şi păsări exotice, case de pe malul mării, pe care le bănuiam multicolore… Numai elemente care te făceau să visezi şi să zbori cu gândul… peste mări şi ţări.

Printre aceste timbre, deseori apăreau cele din Cayman Islands.

Habar n-aveam, pe atunci, unde se află aceste insule ! Insă am visat dintotdeauna să le văd. 

Timp de zeci de ani, am uitat acest subiect. Insă, de câtăva vreme, insulele Cayman apar în mod repetat în presă, mai ales la rubrica financiară.

Sunt înfierate acolo, cu cea mai mare vehemenţă, « paradisurile fiscale », printre care Cayman Islands apare la loc de frunte. Ni s-a explicat, de manieră doctă, că acolo îşi au sediul mai bine de 200 bănci şi organisme financiare, care, toate, nu au ca scop decât să spolieze statele « cinstite », care au introdus impozite pentru binele populaţiilor lor. 

Imi închipuiam deci că, la Gran Cayman, capitala arhipelagului, fiecare a doua casă este o bancă ! Aşa cum poţi vedea, de ex. într-un cartier din Beirut sau pe Wall Street.

Când am debarcat însă aici, am dat peste un adevărat  sat colonial « à l’anglaise » : cu memorialul soldaţilor căzuţi în diferite războaie… europene, decorat cu ghirlande de maci ca la Londra, cu farul din secolul XIX, curtea de justiţie, statuile diferitelor personalităţi locale, în costum-cravată,  monumentele marinarilor dispăruţi în valurile oceanului… 

Şi, bineînţeles, shop-uri, shop-uri, shop-uri… pentru turiştii sosiţi în croazieră pentru numai câteva ore. Unde ţi se explică, cu un ton foarte serios, că « la noi ai cele mai ieftine preţuri din lume ». Exact cum ai auzit ieri la Costa Maya sau o să auzi poimâine, la Cozumel ! 

Ce pot face însă în cele câteva ore de care dispun, fără să mă duc pe plajele, care şi ele sunt « cele mai frumoase din lume »,… exact ca cele de ieri sau cele de mâine ? 

Studiind cu atenţie harta insulei, distribuită la oficiul de turism, descopăr existenţa unui « castel », la vreo 10 km de port. Şi, discutând cu localnicii, aflu că autobuzul 7B se îndreaptă în această direcţie.

E drept că el nu trece pe la castel, însă dacă dai şoferului 1USD în plus de cei 2,5 USD, preţul normal al biletului, el te lasă la poartă. Şi vine să te ia… când îi spui ! « It’s a tropical country ! »

Am voiajat în autobuz, singur cu şoferul, în afară de câţiva localnici care se suiau şi coborau pe drum. Am avut deci tot timpul ca să descopăr povestea « castelului blestemat » ! 

                                              *   *   * 

« Pedro St. James Castle » este un castel care « n-a văzut niciodată vreun rege sau vreun pirat », cum spunea într-un articol turistic, acum vreo 6 ani, jurnalistul Mark Stevens.

E drept că, în Caraibe, poţi întâlni deseori castele, conace sau citadele construite de piraţi sau regi locali, cum ar fi « Sam Lord’s castle », la Barbados, citadela « La Ferrière », la Cap Haitien, sau « La Popa » din Cartagena, în Colombia. 

Insă la Grand Caiman este vorba doar de conacul unei plantaţii, cum poţi vedea în multe alte locuri din zonă. Atunci, de ce « castle » ?

 

 E drept că acest edificiu este cea mai veche structură din piatră construită pe insulă.

In  1780, pe când insula număra doar 500 locuitori, un englez numit William Eden, a construit « a great mansion » foarte sofisticată, în zona numită « Pedro St. James ». Cum pe atunci nu exista în insulă niciun edificiu de această dimensiune, populaţia locală (pescuitori, marinari…) au numit-o imediat « Pedro Castle ». 

In cei 200 ani care au urmat, această casă de plantaţie tradiţională a servit, rând pe rând, ca tribunal, închisoare, sediul guvernului, camera aleşilor locali, hotel, restaurant ş. a. m. d. A supravieţuit incendiilor, uraganelor, vandalismului, reconstrucţiilor aleatorii şi, mai ales, mitului precum că ar fi o « casă vrăjită » ! 

Intre 1780 şi 1822, Pedro St. James a cunoscut trei proprietari, cărora le-a servit de locuinţă, reşedinţă oficială, tribunal sau închisoare. Şi, bine înţeles că, în toată această perioadă, acareturile funcţionau ca depozite. De aceea, în 1824, James Coe, proprietarul locului, a cerut guvernatorului Jamaicăi, insula cea mai importantă din vecinătate, să-i trimită armamentul necesar pentru a se apăra de piraţii care-l atacau cu regularitate. 

In 1831, castelul a intrat în istorie, pentru că, pe 5 decembrie, în el a avut loc adunarea care a decis constituirea primului parlament local ales în mod democratic.

Pe data de 3 mai 1835, Robert Thompson, trimis de guvernatorul din Jamaica, a convocat o reuniune în castel, care a proclamat abolirea sclavagismului în Imperiul Britanic. In acel moment, proprietarul plantaţiei, William Eden II deţinea 23 sclavi. 

In 1877, fulgerul a lovit edificiul, ucigând-o pe Mary Jane, nepoata lui Eden.

Ca urmare, s-ă răspândit vestea că acest loc e blestemat şi castelul a fost abandonat, chiar dacă familia  Eden şi-a construit o nouă reşedinţă în vecinătate.  In 1910, rămăseseră în picioare numai patru pereţi centrali.

Deşi casa a fost restaurată în 1914, de familia Hurlston, după numai 6 ani, ea a fost dinou abandonată. 

Acum apare un personaj straniu şi fantasc, care dorea să schimbe destinul locului.

Thomas Hubbell era un fost pilot, amator de vânătoare submarină şi căutător de epave ale vaselor scufundate în Caraibe. Sosit din Statele Unite, Hubbell a cumpărat, în 1954, ruina în picioare a casei, intenţionând să o transforme într-un castel imaginar, cu o bogată istorie a pirateriei. 

Drept care, a amenajat turnul existent, adăgându-i o terasă şi creneluri, scrijelind pe ziduri o dată inventată de 1631 şi povestind vizitatorilor că acest « castel » i-a aparţinut piratului « captain Henry Morgan », în secolul XVII ! 

Bine înţeles că Hubbell a mobilat castelul cu piese adunate de prin magazinele de antichităţi, ba chiar a instalat două tunuri, afirmând că ele au aparţinut faimosului pirat. Care, desigur, nu a pus niciodată piciorul în această insulă, în vremea lui, practic, fără niciun locuitor !

Tot Hubbel a construit o scară de ghips, cu un dublu acces, ca să pară mai elegantă, care dăinuieşte până azi. El primea oaspeţi la masă, îi plimba prin toată plantaţia, povestindu-le istorii cu piraţi inventate şi, uneori, îi invita să doarmă în « patul lui Henry Morgan » !  

 Numai că, în 1970, un incendiu mistuitor a distrus întregul castel şi tot mobilierul său.

Insă Hubbell nu s-a dat bătut ! A restaurat castelul şi l-a închiriat pentru a fi transformat în restaurant. El mai avea încă alte planuri măreţe.

Doar că, în 1977, Hubbell, care conducea ca un pilot de « Formula 1 », a decedat într-un accident de maşină, pe drumurile insulei. 

In 1989, restaurantul a dat faliment, aşa că edificiul a fost, încă odată, abandonat. 

In cele din urmă, întregul domeniu a fost cumpărat de guvernul insulelor Cayman, de la moştenitorii lui Hubbell, în 1991.  

Restaurat, în anii următori, de către o firmă canadiană « Commonwealth Historic Resource Management Limited », care a învestit aici 8 millioane USD în 1996, Pedro St. James Castle a devenit acum domeniul istoric reprezentativ pentru istoria agitată a locului şi a tradiţiilor insulelor Cayman. 

*  *   *

Instalat confortabil pe terasa « castelului » San Pedro, somnolez în această după-amiază de vară (localnicii ar spune « de iarnă ! »), răcorit de o uşoară briză marină.

« Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre… », cum spune Bacovia. Terasa, atât de largă, ce înconjoară edificiul, se sprijină pe coloane de piatră, marea albastră cu reflexe argintii, străluceşte sub ochii mei… mă aflu într-o adevărată « locuinţă lacustră ». Insă unde tot mobilierul, rocking-chair-ul, podelele… sunt făcute din abanos sau din alte lemne  rare, ale căror nume nici nu le cunosc !

 Pe sol, trec, mişcându-se cu încetinitorul, iguane verzi. Caut peste tot, doar-doar voi descoperi o iguană…albastră. Se pare că iguanele albastre sunt specialitatea locului, o raritate protejată prin lege, pe când cele verzi au năpădit toată insula şi le poţi vâna cum vrei. Drept care, localnicii nu se jenează şi le mănâncă fierte, cu un sos iute ! 

Mă gândesc la o lume, nu de mult apusă, în care un aventurier, fără scrupule, îşi mai putea crea un castel, un regat, un stat… într-un colţ de lume, « en dehors des chemins battus ». Am cunoscut astfel de personaje de roman prin America Latină, în Orientul mijlociu, ba chiar şi în Extremul Orient.

Astăzi, totul e sub control. Şi, ca să poţi profita de unu’ singur de terasa unei plantaţii din Caraibe …trbuie să găseşti un autobus ne-turistic ! 

De curiozitate, împing uşa unui mic local de lemn, aflat lângă « castel ».

Inăuntru, într-o expoziţie cu fotografii şi obiecte eteroclite, sunt trecute în revistă « specialităţile » insulei. 

Chiar la intrare, descopăr un zid întreg decorat cu timbre din Cayman Islands.

Sunt chiar cele pe care le aveam în « clasorul » meu de la Bucureşti, la 10 ani !

Recunosc plajele, broaştele ţestoase, palmierii… care mă fascinau atunci. 

Astfel am aflat că, în anii ’40, 70% din bugetul insulelor Cayman provenea din… vânzarea timbrelor ! 

Poate că aşa se explică miracolul sosirii lor în România ! 

 *   *   * 

Sunt convins că nu citiţi cu destulă asiduitate « Cayman News », ziarul ce apare zilnic la Grand Cayman !

Dacă l-aţi citi regulat, aţi fi aflat pe 14 iunie 2017, că după un an de stare vegetativă, a decedat Thomas Rupert Hubbell. Rănit într-un accident de maşină, pe 30 iunie 2016, Thomas Rupert, în vârstă de 44 ani, era fiul lui Thomas Hubbell, fostul proprietar al lui « Pedro St. James Castle ». 

Mai îndrăzneşte cineva să afirme că acest castel nu e blestemat ?

 

                                                         Adrian Irvin ROZEI

                                                  Grand Cayman, decembrie 2017

 

* Discutând cu un şofer de taxi din insulă, am aflat că, pe când era proprietarul unui restaurant la Grand Cayman, acum câţiva ani, avea două ospătăriţe sosite din România.

Ba chiar că, imigranţii de origină română fiind foarte rari, beneficiază de un drept de sejur de 18 luni, faţă de alte naţionalităţi, care primesc o autorizaţie de numai 12 luni. 

Aviz amatorilor de palmieri şi castele blestemate ! 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *