Rien que des « petits pavés » !

Salvador de Bahia, 22/03/2018


Mouloudji : «  Les petits pavés »
Muzica :Paul Delmet (1862-1904)
Textul : Maurice Vaucaire (1864?-1918)***

Acum exact 50 ani, aparea pe firmamentul vieţii universitare franceze « Le mouvement du 22 mars », care va marca istoria evenimentelor din luna mai a aceluiaşi an.

Nenumăraţi vor fi istoricii, jurnaliştii, comentatorii politici… care vor analiza, comenta, studia pentru a o suta oară acest « fenomen de societate » care a marcat viaţa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Insă azi, prefer să-mi amintesc un detaliu, poate nesemnificativ, al acelui moment, pe care l-am trăit student fiind şi petrecând luna mai 1968 la Paris.

M-am plimbat atunci, prin Cartierul latin şi prin alte zone din Paris, acolo unde conflictele dintre studenţi şi poliţişti luaseră o turnură violentă. Am remarcat atunci, grămezile de « pavés » (pavele, după numele barbar care le corespunde, în româneşte!).

Nimeni n-a înţeles cum au reuşit studenţii, cu metode elementare, să « scoată » din solul străzilor, primul calup de piatră, urmat de alte zeci şi zeci. Totuşi, pavelele aruncate în capul poliţiştilor au fost o realitate şi nenumărate imagini de arhivă o pot confirma.

Rur Gay Lussac Paris

Deşi am luat atunci cateva fotografii, în care apar uneori şi aceste pavele, aş fi dorit să păstrez amintirea lor fizică. Pentru că, puţin timp după sfârşitul evenimentelor, autoritaţile pariziene s-au grăbit să acopere solul străzilor din cartier cu o capă de gudron. Nu cumva, în cazul unei alte răzmeriţe, să le treacă prin gând altor răsculaţi să continue operaţia începută de studenţii din mai ‘68!

După caţiva ani, am remarcat pe biroul unui amic, un calup de granit, care-mi amintea… ceva. Când l-am întrebat ce reprezintă « presse-papier »-ul lui, mi-a răspuns ca este un autentic « pavé », recuperat în Cartierul latin, în mai ‘68. Pentru mine, era deja prea tarziu! Totul fusese deja asfaltat!

Intamplarea a făcut însă, acum cateva săptămâni, să am nevoie de o tonă de prundiş, în casa noastră din Languedoc. Se va vedea, mai departe, pentru ce!

M-am dus atunci la principalul negociant în produse de piatră din regiune.

Aici, pe câteva hectare, poţi găsi nenumărate variante de prundiş, cu o singură culoare sau pestriţe, din tot atâtea calităţi diferite, cu granulometrii variate, de granit, marmoră, nisip aglomerat sau piatră de râu.

Insă, tot acolo, poţi întâlni bolovani decorativi de câteva tone, lame de ardezie, utilizate la confecţionarea acoperişurilor de munte sau a castelelor elegante, bolovani de râu, rotunjiţi de ape, timp de mii de ani, său plăci de travertin, pentru decorarea teraselor la modă. In fine…tot ce « ţine de această branşă », cum spune reclama modernă a magazinelor specializate.

Printre atâtea alte « specialităţi » de pietre, remarc trei grămezi enorme de pavele. Când mă uit mai îndeaproape, observ că ele sunt de trei feluri, toate din granit, însă cu nuanţe diferite… mai gri, mai roz, mai negre!

Când îl întreb pe tanărul care păzeşte locul, el îmi răspunde :

« Acum câteva luni, primăria din Béziers a decis schimbarea pavajului din Place de la Madeleine. Au fost instalate dale noi, iar acum am recuperat pavelele vechi, în scopul vânzării lor! »

Asta e o informaţie interesantă!

Place de la Madeleine este unul din locurile cele mai istorice din oraş.

« L`Eglise de la Madeleine », care se gaseşte în această piaţă, menţionată pentru prima dată în 1092, a fost refăcută în secolul XIV, după care i s-a adăugat un turn în secolul XV. Istoria locului este reprezentativă pentru întregul Languedoc: pe 15 octombrie 1167, într-o duminică, Raimond Trancavel, viconte de Béziers, a fost omorât aici de către locuitorii oraşului.

In 1209, cu ocazia atacului dat de trupele cruciaţilor veniţi din nordul Franţei pentru a-i elimina pe ereticii catari, aici a avut loc asaltul final. Cronicarul Pierre de Vaux de Cernay vorbeşte de 7000 morţi în biserica Sainte Madeleine. Cifră, cu siguranţă, exagerată (tot oraşul Béziers n-avea, pe atunci, decât 10 000 locuitori).

Insă locul a intrat în istorie, mai ales, datorită formulei atribuită lui Arnaud de Amaury, légat du Pape, abbé de Cîteaux… « Craedite eos. Novit enim Dominus qui sunt eius ». Adică… « Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai săi! »

De altfel, opt secole mai tarziu, compozitorul Vladimir Cosma va reaminti aceste momente tragice într-o cantată-oratoriu, având printre solişti pe Angela Gheorghiu, şi interpretată chiar pe locul teribilului masacru, în 2009.

In ceea ce mă priveşte, această piaţă îmi este foarte familiară pentru că aici se găseşte locuinţa care a aparţinut bunicii soţiei mele. Nu puteam rămâne deci indiferent la acest semnal al istoriei!

Am decis să achiziţionez câteva pavele provenite din acest loc de memorie.

Uşor de zis! Pentru că tânărul responsabil tocmai transpira, cu dalta în mână, bătându-se să separe ultimul ansamblu de 7 pavele, prinse în materialul care le solidariza în piaţă. După părerea lor, nimeni n-ar cumpăra un ansamblu, ci doar pavele separate, pe care le vor utiliza pentru a trasa cărări în casele lor de ţară. De unde să le treacă prin minte că un trăznit ca mine va cere tocmai un ansamblu, chezăşia originei lui şi a autenticităţii sale!

Am ales totuşi încă vreo 5 pavele independente, căutând să fie cât mai variate, ca formă şi culoare.

Tot acolo, am remarcat doi stâlpi de piatră, fiecare de un metru lungime. Este vorba, cu siguranţa, de două borne, probabil de la intrarea unui castel sau de pe un drum regional, dacă nu chiar din Place de la Madeleine. Aceste borne există şi de-a lungul Canalului du Midi, unde datează din secolul XVII sau XVIII.

Avem şi noi, la Bastide Vieille, trei borne similare. Insă ale noastre sunt cioplite într-o piatră neagră, cu siguranţă un tuf vulcanic.

Astfel de pietre nu sunt deloc rare în zona noastră. La numai 30 Km, se găseşte oraşul Agde, numit « perla neagră a Mediteranei », din cauza monumentelor construite cu piatră bazaltică. El este considerat de unii istorici ca fiind cel mai vechi oraş din Franţa, cu o vechime de 6000 ani.

In tot cazul, oraşul construit în cvasitotalitate cu o piatră « neagră, grea şi dură », conţinând 50% siliciu, este semnalat încă din sec. VI în. de Hr., ca fiind sediul unei comunităţi foceene, venită de la Massalia, numele grec al oraşului Marsilia.

Aceste roci bazaltice urmează un traseu nord-sud, coborând din Masivul central şi înecându-se în mare, la Agde. Ele apar şi în zona Clermont-l’Herault, făcând parte dintr-un complex strombolic, cu o activitate vulcanică de mai bine de 250 000 ani, care a luat sfârşit acum 750 000 ani, în Pleistocen.

In consecinţă, ele pot fi găsite, deci, cu uşurinţă în zona Clermont-l’Herault, locul în care soţia mea şi-a petrecut copilăria. Spre deosebire de La Bastide Vieille, aflată la 60 Km., în plină zonă aluvionară, unde piatra dură nu există. Aşa că, majoritatea construcţiilor locale sunt executate cu nisip aglomerat sau acumulări sedimentare, ca un fund de mare, cu scoici şi fosile, dar extrem de friabile.

In aceste condiţii, a găsi două borne sculptate în piatră, cu siguranţă acum… nişte secole, este o ocazie pe care n-o poţi ignora! Am decis deci să achiziţionez acest ansamblu « pavaje + borne ». Fără să am cea mai mică idee despre ce voi face cu ele!

In tot cazul, acum am începutul colecţiei mele de pietroaie. Le voi găsi, cu siguranţă, un loc în grădină.

Insă, mai întâi, trebuie să organizez transportul lor. Pentru că, dacă preţul lor reprezintă numai câteva zeci de Euro, transportul riscă să-mi revină… la dublu!

                                                                  * * *

Gradinile japoneze sunt una din pasiunile mele… de jumătate de secol!

In ultimul an de studii, la Şcoala de Mine din Saint-Etienne, colegii mei de an au hotărat că vom face voiajul de sfarşit de studii… în Japonia!

Am avut, chiar din primul moment, oarecari îndoieli privind capacitatea noastră de a strânge fondurile necesare unei astfel de expediţii. Insă ei, ca să mă convingă, m-au desemnat responsabil cu partea culturală a voiajului. Inţeleseseră cu cine au de a face şi cum mă pot determina să particip la organizarea lui!

M-am dus atunci, la Paris, la Consulatul Japoniei, le-am explicat problema mea şi ataşatul cultural a apărut imediat cu tot felul de broşuri, prospecte, cărticele…

Printre ele, un fascicol de numai vreo 30 pagini, mi-a atras atenţia.

Se intitula : « Introduction a la culture japonaise » (Kokusai Bunka Shinkokai). Rareori mi-a fost dat să vă o carte mai sintetică, mai concentrată, mai cuprinzătoare… despre cultura unei ţări. Care, în plus, este atat de complicată, ca cea japoneză!

Am păstrat această carte cu sfinţenie, chiar dacă voiajul nostru a avut loc, în cele din urmă, …în Marea Britanie!

Am consultat-o, de atunci, de zeci de ori, tot atat de bine când pregateam un voiaj în Japonia, când urma să asist la o « ceremonie a ceaiului », când eram invitat la un spectacol « kabuki », când am instalat în casa noastră stampe cu actori de teatru japonez şi vederi din Tokaido sau când am început mica mea colecţie de netsuke.

Insă capitolul care m-a pasionat cel mai mult era cel al grădinilor japoneze.

Desigur că am vizitat la Kyoto sau Niko cele mai celebre grădini de acest fel.

Insă am continuat, prin diferite colţuri ale lumii, să caut astfel de grădini, mai mult sau mai puţin autentice. In special, revin în mod periodic în grădina lui Albert Kahn, care se află la numai câteva sute de metri de reşedinţa mea pariziană. Insă asta e o « poveste de dragoste » care durează de jumătate de secol şi care merită o dezvoltare separata!

In tot cazul, în luna septembrie a anului trecut, când am vizitat Villa Ephrussi de Rothschild, la Cap Ferrat, în locul cel mai prestigios de pe Coasta de Azur, am fost fascinat de grădina japoneză de acolo. Mi-am spus atunci că, fără să am pretenţia de a-i face concurenţă multimilionarei Beatrice, care a comandat-o acum un secol, poate că aş putea încerca să realizez în (foarte) mic ceva asemănător.

Am vorbit cu grădinarul locului (sunt 3 grădinari de serviciu în permanenţă!) şi el mi-a dat nenumărate sfaturi judicioase.

Mai rămanea să conving şi autorităţile mele superioare! « Vaste tache! », cum spunea Generalul De Gaulle. Insă, după ce m-am angajat să realizez acest proiect numai cu resurse interne, am primit acordul aşteptat.

Am început atunci să caut materialele de care aveam nevoie.

Foarte repede am găsit în curtea casei noastre de la Clermont l`Hérault, vreo 20 bolovani de bazalt negru, acoperiţi de licheni sau muşchi naturali. I-am transportat fără dificultăţi la Bastide.

Mai complicat a fost cu stâncile care trebuia să reprezinte « insulele » (în număr impar şi dispuse asimetric, după cum cer regulile acestei arte!). Profitând însă de apariţia unor muncitori necalificaţi şi prost plătiţi, după cum soţia mea a învăţat de la Angela Merkel (vorbesc despre fiii noştri!), am transportat alţi 3 bolovani tot din zona Clermont, acolo unde ei dormeau liniştiţi din …Pleistocen!

Rămanea de cărat/instalat prundişul (o tona!) care va forma « marea » cu valurile ei greblate. Atunci a intervenit o societate din regiune, cu care vom realiza diferite lucrări, al carei patron a acceptat să-mi care pe gratis tona de prundiş… şi bornele/pavelele achiziţionate.*

Finalizarea proiectului trebuie să aibă loc la mijlocul lunii aprilie.

Tremur deja să-l văd realizat!

                                                     *   *   *

« Pavele, pavele,
Slăbiciunea mea !
Ca paveaua, ca paveaua,
Nu e nimica ! »

                                                  O nouă parodie după cântecul anilor ’60 :

                                                    « Manole, Manole, slăbiciunea mea… »,
                                                    Devenit, pe atunci :
                                                   « Fasole, fasole, slăbiciunea mea… » !

Poate că unii se vor întreba de unde vine această pasiune oarecum excesivă pentru « les petits paves ».

Aş fi tentat să răspund : din frageda mea pruncie!

Acum vreo 6 decenii, la Bucureşti, tatăl meu mi-a spus : «  Vom merge să facem o plimbare! Vei vedea ceva rar! »

M-a dus langă biserica Silvestru, nu departe de casa noastră, şi mi-a arătat pavajul străzii care înconjoară biserica şi se îndreapta spre Calea Moşilor. Numele străzii este « Oltarului ». Aici s-ar putea să fie o oarecare confuzie cu strada « Olari », menţionată de Dl. Voicu Hetel, într-un remarcabil articol de istorie bucureşteană, pe care îmi voi permite să-l citez în continuare.

Atunci am descoperit că această stradă era pavată… cu calupuri de lemn!

Cum descoperise tatăl meu această raritate. Mister!

Insă el mi-a spus că acest pavaj datează din sec. XIX şi că, dacă au existat mai multe incercări de acest fel, singurul loc unde el mai supravieţuieşte este aici.

Desigur că această descoperire m-a uimit şi marcat.

După vreo 20 ani, cand m-am întors la Bucureşti, la numai şapte ani după plecarea mea definitivă în Franţa, am revenit la biserica Silvestru, în căutarea pevelelor de lemn.

Totul fusese acoperit cu asfalt! Oare lemnele mai există dedesupt ? Sau au fost înlocuite… cu ce ?

Insă tot cam pe atunci, am descoperit şi… Hanul lui Manuc.

Mărturisesc că amintirile mele din cartierul Curtea veche, înainte de 1967, sunt destul de vagi! Imi amintesc de prăvăliile care dădeau spre edficiul « stil Baltard » al Pieţii Unirii, de alte prăvălii, cam în ruină de pe străzile cu nume de meserii (Şelari, Covaci…) şi de …Piaţa de flori! Acolo exista o enormă seră de sticlă (rotundă sau octogonală ?) în care ţigăncile vindeau flori şi coroane, vara, naturale şi iarna din hârtie creponată.

Tocmai acesta este locul care ne interesează acum!

Pentru că, deşi această seră a dispărut de mult, ea se afla chiar în faţa intrării în Hanul lui Manuc, care pe atunci tocmai fusese restaurat.

La intrarea în Han am descoperit, spre marea mea bucurie, caţiva metri pătraţi de pavaj… din lemn, exact ca cel pe care-l cunoscusem lângă biserica Silvestru!

După cum îmi amintesc, trunchiurile de copac cu un diametru de vreo 10 cm., erau aşezate în picioare şi erau deja destul de uzate. Se vedeau clar cercurile concentrice de creştere a copacului, ba chair şi crăpături, datorate probabil dilataţiei lemnului.

In 1984, cand am revenit la Bucureşti cu viitoarea mea soţie, i-am arătat acest pavaj. De altfel, pot spune că Hanul lui Manuc şi căruţa cu coviltir din curte fac parte din lucrurile care au încantat-o cel mai mult în cetatea lui Bucur. Chiar şi azi, ea îmi vorbeşte despre « le caravansérail », pentru că « Manuc » nu-i spunea mare lucru!

Insă, revenind la pavajul de lemn, cred că cel mai simplu este să-l citez pe Voicu Hetel, care spune :

« Există însă şi ceva cu totul special, trecut cu vederea de restauratori, pavajul din lemn de stejar cu care se acopereau străzile vechiului Bucureşti, pe care le poţi vedea doar aici la intrarea în han. »

Textul complet, cu nenumărate alte detalii, poate fi găsit aici.

Tot in acelaşi text, se precizează că : « In luna septembrie, (2010) Hanul lui Manuc şi-a redeschis porţile, butucii de lemn de la intrare fiind unii nou-nouţi. »

Aici nu sunt decât parţial de acord cu autorul articolului.

Insă trebuie să caut prin albumele mele cu fotografii**, unde am, cu siguranţă poze cu pavajul de lemn de la Hanul lui Manuc. Pentru că, până şi în lunga perioadă în care el era inchis pentru restaurare, treceam pe acolo şi luam câte o fotografie a solului.

De ce ? Simplu!

Mihai Oroveanu, colegul şi prietenul meu din liceu, mi-a povestit că, atunci când România a fost invitatul de onoare la Washington, la un Festival de folclor, meşteşugarii din Oaş au construit în numai cateva zile o biserică de lemn, din temelii pană la acoperiş. In faţa uimirii trecatorilor care admirau deexteritatea lor, unul dintre ei a găsit un mijloc de a valoriza tehnicitatea maramureşană : sculptau în câteva minute o ţiglă de lemn şi o vindeau… cu 1 Dollar/bucata!  

Astfel, după cele 3 sptămani de festival, toţi s-au intors cu teşchereaua doldora de bani!

Mărturisesc că mă temeam ca vreun « jmecher » să nu descopere aceste lemne istorice şi să găsească un mod de a le « valorifica »… în interesul lui.

Aşa cum s-a întâmplat cu bordurile de granit ale strazilor bucureştene!

     

                                                  Adrian Irvin ROZEI

                                                Salvador de Bahia, martie 2018

 –

*Când am scris acest text, în luna martie, la Salvador de Bahia, nu-mi puteam imagina că societatea care s-a angajat să facă lucrările la noi… nu va veni, nici în aprilie, nici în iunie ! A trebuit să căutăm altă societate. Această treabă ne-a luat… încă 4 luni, deci ansamblul « pavele + borne » a fost instalat doar în septembrie !


**Lunga perioadă de aşteptare, până l-am găsit pe cel care urma să-mi transporte pavelele şi prundişul, a avut şi o consecinţă pozitivă ! Am putut reveni la Bucureşti, şi astfel, am reuşit să fotografiez pavajul de la intrarea în Hanul lui Manuc, aşa cum se prezintă el, astăzi.

S-ar zice că pavelele actuale sunt de două tipuri, dacă judecăm după stadiul lor de uzură: vechi şi noi. Mai mult ! Câteva zeci de pavele sunt stivuite în spatele porţilor de metal ale Hanului. 

***Oare textul acestei melodii vorbeşte de pavele de piatră sau…de lemn ?

Pentru că, la Paris, pavajul de lemn acoperea la 1900, mai bine de 200.000m2 !

SERVICE APRES VENTE

 

Boulogne, 20/10/2018

Desigur că cele 7 luni trecute între scrierea şi publicarea acestui text, din motivele expuse mai sus, mi-au permis să fac « un studiu de piaţă » printre cunoştinţele din generaţia mea, care au locuit în cartierul bisericii Silvestru, acum jumătate de secol.

Nimeni nu-şi mai amintea despre « pavelele de lemn » ! Incepusem să mă întreb dacă memoria mea nu-mă înşela.

Acum vreo săptămână, am dat peste o fostă colegă de an de la Politehnică, între 1964 şi 1967, pe care o căutam… prin lumea mare, de zeci de ani.

Anca V. a locuit pe str. Spătarului foarte mulţi ani, ba chiar a şi fost elevă la şcoala Silvestru. Ea mi-a confirmat că « pavelele de lemn » nu existau acolo ! Enormă decepţie !

Insă, după câteva zile, Anca mi-a trimis textul următor:

 –

Pavajul Norris și… nepăsarea

pregătit de Ando cu HM 

Strada Coloniei, de fapt, o „străduliţă”, pentru că nu ştiu dacă are mai mult de 50 de metri, face legătura între străzile Viitorului şi Toamnei.  

Ei bine, pe această stradă au fost descoperite, în jurul anului 2000, resturi ale modelului de pavaj tip Norris – structură formată din cilindri de lemn, impregnaţi cu gudron şi petrol, aşezaţi vertical pe un pat de nisip, consolidaţi între ei cu bitum. Fusese – aflăm din Istoricul pavajelor bucureștene – una din variantele de pavare a drumurilor publice din oraşe; nu însă o alegere preferată.

Primăriile bucureștene au încercat pavaje mai trainice, odată ce materialele moderne au devenit mai accesibile și străzile, în anii de după primul Război, se civilizau în campanii susținute… cînd s-au făcut „cu rezultate bune” experimente cu pavaj de lemn pe actuala stradă Erou Ion Călin (Elena Pherechyde/Ferechide), aflată nu departe de strada noastră, a Coloniei; în toată zona s-a lucrat în anii 1933-37.

Știind dintr-o Dare de seamă a Primăriei de Galben că în 1937 pe strada Coloniei „s’au executat lucrări din nou”, se prea poate, deci, ca pavajul de lemn să fi fost pus chiar atunci.

Descoperirea pavajului, importantă pentru cunoaşterea evoluţiei capitalei, este menţionată în seria „Bucureşti – Materiale de istorie şi muzeografie”, volumul XIV din anul 2000, serie realizată şi editată de Muzeul Municipiului Bucureşti. 

… în 2004, primăria sectorului 2, de care aparţine strada Coloniei, execută aici o mare „lucrare” și după reabilitarea străzii expune două mostre refăcute „experimental” din acest vechi tip de pavaj…   

După cum se vede, eşantioanele sunt amplasate pe cele două trotuare ale străzii respective, la capătul dinspre Viitorului, fără niciun element de protecţie. De fapt, spun prostii! Cum dracului să le protejezi, acolo, aruncate pe trotuarele unei străzi ca vai de ea! Iar placa explicativă, montată undeva sus pe zidul clădirii vecine, ne arată clar genul de acţiune bifată pentru imaginea lui Onţanu. 

Mi-am zis, totuşi, fiind vorba de un element „arheologic şi edilitar” a cărui soartă este vizibil neglijată, să apelez atât la primăria de sector, cât şi la Muzeul Municipiului Bucureşti cu propunerea de a reloca cele două mostre fie la Muzeu, fie la Centrul Socio-Cultural „Calderon” (care aparţine de primăria sectorului).

Eşec pe linie, oameni buni! 

Cele două e-mail-uri trimise în octombrie şi noiembrie anul trecut, pe adresa de relaţii publice a muzeului au rămas fără răspuns. Ca fapt divers: a doua oară, am adăugat în c.c. şi adresa doamnei Lelioara Zamani, şefa Biroului „Istorie Bucureşteană”, adresă publică, afişată pe site-ul instituţiei. Dânsa mi-a răspuns imediat, întrebându-mă, în primă fază… de unde am adresa ei de mail?! După ce i-am precizat sursa, m-a asigurat că mesajul meu va ajunge negreşit la directorul general. Şi cu asta, gata! Tăcere! 

De la primăria sectorului 2 am primit chiar şi număr de înregistrare la mesaj dar, până acum, nu am primit măcar un răspuns formal, aşa cum e „obiceiul” (nu zic, cum prevede legea).

Ce scria autorul, în finalul materialului amintit de noi? „Măsurile (de conservare n.n.) trebuie gândite imediat şi cu profesionalism…” 

Deocamdată, anii trec şi peste cele două eşantioane de pavaj, odată cu ploile, zăpezile sau roţile maşinilor parcate, se aşterne praful – la fel de păgubos – al nepăsării!   

A – anul ăsta, strada Coloniei e programată să intre-n reparații. 

Placa din Strada “Coloniei”

Acest text a fost postat la numai o lună după redactarea articolului meu de mai sus.

Din aproape în aproape, am descoperit că acest tip de pavaj a existat, mai întâi, la Paris, ba chiar că ar putea fi regăsit şi astăzi ! Alte vizite în perspectivă ! 

Desigur că, atunci când voi reveni la Bucureşti, cu prima ocazie, voi alerga să văd… strada « Coloniei ».

Orişice altă sugestie, legată de acest subiect… este binevenită !

Mulţumesc cu anticipaţie !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *