Reîntâlnirea cu eroul dela ’77

Nenumăratesunt întortocherile istoriei care sunt şi vor rămâne pentru totdeauna un mister! Nu pentru că lucrurile ar avea vreo raţiune excepţională, ci pentru că de cele mai multe ori ne lipseşte un element, uneori minor al explicaţiei care ar face ca totul să devină limpede şi clar, fără nici un punct obscur şi deci uşor de înţeles. Uneori, printr’o şansă deosebită, acest element de legătură apare ca din senin, zeci de ani după ce evenimentele s’au întâmplat şi leagă verigile lanţului într’o ordine logică. Dar dacă acest « chaînon manquant » lipseşte? N’ar fi păcat sà ignorăm tot lanţul numai pentru că lipseşte un element? E clar că nu!

Şi atunci, după cum spun jucătorii de bridge, « on fait l’impasse ». Adică trecem peste elementul lipsă şi legăm restul lanţului cu un joker! Care jocker? Cel mai simplu este cel al timpului. Putem spune, şi nimeni nu va îndrăzni să ne reproşeze: din cauza zecilor de ani care au trecut, un element al lanţului a dispărut şi chiar dacă suntem convinşi că a existat, sau există undeva, nimeni din cei pe care îi cunoaştem nu şi-l mai aminteşte. De data aceasta, cer dreptul la acest jocker! Pentru că restul lanţului merită să fie amintit!

* * *

Pe când aveam vreo 9 sau 10 ani, am fost bolnav de varicelă. Nimic special, pentru că aproape toţi copiii au trecut pe acolo. Din fericire, varicela nu era o boală prea gravă. Nici nu se compara cu poliomielita, care făcea ravagii în anii ’50 sau cu febra tifoidă, care reapărea cu regularitate în fiecare vară, în acea epocă, la Bucureşti. Poate din această cauză şi mulţumită afişelor care ne explicau că trebuie să ne spălăm pe mâini înainte de a trece la masă, am rămas cu obiceiuri de higienă puţin practicate în occident. Numai ani de zile mai târziu, am aflat că febra tifoidă a dispărut din aceste ţări de mai bine de vre’o sută de ani şi astfel s’au pierdut nişte obiceiuri care nouă, veniţi dintr’o lume balcanică, la limita orientului, ni se par elementare.


Tot atunci, la sfârşitul anilor ’50, a apărut posibilitatea de a fi vaccinat contra poliomielitei, teribilă calamitate a epocii şi, în ciuda faptului că România trăia într’o oarecare izolare faţà de lumea occidentală, au apărut şi au fost larg difuzate, în acelaşi timp, vaccinurile Salk din S.U.A. şi Merieux din Franţa, care au salvat probabil un număr impresionant de copii dela o soartă dureroasă.

Însă varicela nu avea nimic de a face şi nu era nici pe departe atât de periculoasă ca poliomielita. Singura problemă era că, după o perioadà de incubaţie şi o perioadă de contagiune, rămâi cu o mulţime de bubuliţe pe tot corpul, care te mănâncă de te apucă toţi dracii şi nu ştii cum să te mai scarpini, uneori până la sânge, ca să-ţi linişteşti mâncărimile.

Aşa se face că, pe când eram la şcoala primară, la vreo 9 sau 10 ani, părinţii mei au decis să trimità « copilul » să se refacă dupà varicelă. Cea mai bună soluţie era să fie expediat vreo două săptămâni în afara Bucureştilor. Cum a fost ales oraşul Câmpulung Muscel, nu-mi mai amintesc, însă ştiu că mama mea era încântată pentru că tot acolo se ducea şi Mario Brociner, un coleg dela şcoala Clemenţa, pe strada Maria Rosetti, unde eram elev în cursul primar. Mario venea şi el cu mama lui, aşa că se întrevedea o posibilitate ca cei doi copii de aceeaşi vârstă să se joace împreună, lăsând mamele liniştite, pentru a conversa în pace. Pentru că taţii respectivi rămâneau la Bucureşti, obligaţi fiind să lucreze.

Prin ce minune nu ştiu, dar Mario Brociner reprezenta pentru mine un ideal. Probabil datorită faptului că, după cum numele lui îl indica,… era italian! Pe atunci, când orice legătură cu lumea occidentală era suspectă, să ai un coleg, mai mult, un prieten italian era teribil de valorizant. În plus, Mario vorbea italiană cu mama lui, alt element de mister complementar. Toţi factorii erau deci reuniţi pentru ca sejurul nostru la Câmpulung să se petreacă în cele mai bune condiţii posibile. Aşa părea în teorie! Pentru că în practică lucrurile s’au petrecut altfel.

Mario, Dumnezeu ştie cum, se pare că fusese înţepat de o viespe şi suferea de o urticarie uriaşă, răspândită pe tot corpul. Aşa se face că cele douà pramatii, una mâncată de varicelă şi cealaltă de urticarie, nu se puteau întâlni fără să sară unul asupra altuia şi să se bată până se rupea pielea de pe ei. Probabil că era un mod « sui generis » de a se scărpina, însă care avea consecinţe nefaste, pentru că îi lăsa rupţi până la sânge. Mamele lor, disperate de aceste acţiuni, au terminat prin a-i separa cu găleţi de apă rece şi palme nenumărate. Însă nici nu mai putea fi vorba să se întâlnească sau să iasă împreună.

Câtiva ani mai târziu, am auzit nu ştiu cum că Mario Brociner, împreună cu părinţii lui, au plecat în Italia, ceeace mi s’a părut normal, fiindcă era « italian », şi aşa a dispărut din vedere pentru câteva zeci de ani.

* * *

La sfârşitul anilor ’90, cu ocazia unei vizite la Bucureşti, am decis să mă duc la cimitirul « Filantropia ». În copilărie, de fiecare dată când mă duceam la acest cimitir, cel mai important loc de veci evreiesc din Bucureşti, nu ratam niciodată ocazia de a depune o floare pe mormântul lui Mihail Sebastian, pentru care aveam o admiraţie deosebită. Desigur că pe atunci nici nu aveam habar de existenţa « Jurnalului » care a fost o adevărată lovitură de trăznet în lumea intelectualităţii române în anul 1995. Însă piesele lui, în special « Jocul de-a vacanţa » şi « Steaua fără nume », m’au mişcat dintotdeauna până la lacrimi. Şi deşi mă duc de zeci de ani în fiecare an în Italia, până astăzi n’am pus încă piciorul la Civitavecchia, deşi visez s’ o vizitez de mai bine de 40 ani. Poate că e frica de a fi deziluzionat de un loc ce este mai mult un simbol decât o realitate obiectivă!

În orice caz, hoinărind prin acest cimitir, de cele mai multe ori cu inima ruptă de durere, privind starea deplorabilă a sutelor de morminte abandonate sau căzute în ruină din cauza cutremurelor sau neîngrijirii, am remarcat o placă de marmură pe care era înscris:

« Colonel veteran din 1877
MAURICIU BROCINER
Director al Mareşalatului şi Palatului Regal
Secretarul M.S. REGINA ELISABETA (Carmen Silva)
deced. 18 Iulie 1946 ».

Imediat mi-am adus aminte de prietenul meu din copilărie, Mario Brociner, şi mi-am spus că este imposibil să nu fie o legătură între cei doi Brociner. Cu atât mai mult cu cât Mauriciu şi Mario par a fi acelaşi nume.

Aşa am descoperit istoria excepţională a eroului naţional român Mauriciu Brociner.

* * *

Mauriciu Brociner a fost poate cel mai important exponent al minorităţii evreieşti în lupta pentru emancipare a naţiunii române din secolul XIX. De fapt, participarea evreilor în luptele duse pentru întregirea neamului şi independenţa naţională nu au debutat în 1877.

În cronologia istoricului Augustin Hieronimus Ortelius, publicată la Viena în 1615 şi, mai apoi, în 1665, se menţionează că « cei 18 000 oşteni ai marelui voievod (Mihai Viteazul) aflaţi în ziua de 16 Septembrie 1600 în împrejurimile oraşului Alba Iulia, erau vlahi, sârbi şi evrei, care trecuseră de partea voievodului ».

În timpul războiului de Independenţă din 1877 situaţia evreilor era cu totul deosebită. Neavând cetătenia română, şi fiind lipsiţi deci de drepturi politice, ei nu aveau obligaţia de a participa la război. Şi totuşi, mai bine de 1 000 voluntari au luat parte, atât ca ostaşi, cât şi ca ofiţeri.

foto 1 - vezi legendaÎn afara legendarului căpitan Valter Mărăcineanu, cel care s’a distins cu această ocazie, a fost sublocotenentul Mauriciu Brociner. În luptele dela Griviţa, pe 30 august 1877, după ce Valter Mărăcineanu a căzut la datorie, Mauriciu Brociner a preluat comanda trupei şi a continuat atacul asupra redutei otomane. El a fost cel care a ridicat steagul românesc deasupra cele de-a doua redute turceşti dela Griviţa. În semn de recunoştinţă, Mauriciu Brociner a fost decorat cu ordinul « Steaua României » în grad de Cavaler, cu ordinul « Virtutea Militară » cl. I şi cu ordinul rusesc « Stanislav cu spade ». Tot atunci el a fost trecut ca ofiţer activ în cadrul Regimentului 8 Infanterie, cu care a participat, mai târziu, la cucerirea fortificaţiilor dela Plevna.

La sfârşitul atacului, sublocotenentul Mauriciu Brociner a fost rănit. În seara zilei de 30 august, când primul ministru I. Brătianu l’a vizitat la spital, i-a spus: « Dle. sublocotenent, frumoasă inaugurare a epoleţilor. Te felicit. Faci onoare neamului dumitale. »

Cariera sublocotenentului Mauriciu Brociner nu s’a oprit aici, pentru că în anii următori el a urcat treptele ierarhiei militare, devenind mai apoi chiar şi colonel. În plus Mauriciu Brociner a fost aghiotantul reginei Elisabeta, după cum indică placa din cimitirul « Filantropia » dela Bucuresti.

Însă cariera remarcabilă a colonelului Mauriciu Brociner a avut şi un aspect etnic fără egal, pentru că el a fost primul evreu care a obtinut nationalitatea română.

Merită să menţionăm faptul că, deşi evreii nu aveau drepturi politice în România, neavând cetăţenia română, ei au participat în mod activ în războaiele pentru emanciparea neamului şi în proporţii similare cu cele ale populaţiei autohtone. Astfel, în timpul Primului Război Mondial, numărul mobilizaţilor, conform datelor Monitorului Oficial, al victimelor, ba chiar şi al celor decoraţi pentru fapte de arme, au fost vecine, dacă nu chiar identice cu cele ale populaţiei autohtone.

foto 2 - vezi legendaAm avut personal şansa de a’l cunoaşte, la începutul anilor ’60, pe inginerul Landau, care exact ca şi sublocotenentul Mauriciu Brociner, însă patruzeci de ani mai târziu, subofiţer în timpul Primului Război Mondial, a preluat conducerea unităţii sale după ce toţi ofiţerii fuseseră decimaţi de inamic, şi a condus-o la victorie.

Odatà cu succesul obţinut de români pe câmpul de luptà în 1877, s’ar fi putut imagina că drumul spre independenţa naţionalà nu va mai fi decât o simplă formalitate. Numai că acest lucru nu era chiar atât de simplu, pentru că independenţa trebuia să fie recunoscută de către marile puteri europeene, care aveau fiecare câte un bun motiv pentru a o evita.

Principalele manevre în jurul acestui subiect s’au desfăşurat în cadrul Congresului dela Berlin, care s’a ţinut între 13 iunie şi 13 iulie 1878.

În plus de problemele capitale pentru existenţa României, cum erau recunoaşterea independenţei, alipirea Dobrogei sau pierderea Basarabiei de sud, a fost ridicată cu această ocazie şi chestiunea emancipării evreilor din ţară. Această problemă, dezvoltată în spiritul ideilor care agitau întreaga Europă în acea perioadă -Franţa acordase drepturile civile evreilor din Algeria în 1870, presa internaţională discuta despre emanciparea evreilor din Bulgaria şi Serbia etc.- a devenit un factor cheie în privinţa recunoaşterii independenţei României.

În cele din urmă ea a fost concretizată prin articolele 43 şi 44 ale tratatului final, care spuneau:

« Articolul 43: Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiile expuse în cele două articole următoare:

Articolul 44: În România, deosebirea de credinţe religioase şi de confesiuni nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ce priveşte folosinţa drepturilor civile şi politice, admiterea la posturi publice, funcţii şi onoruri sau exercitarea diferitelor industrii şi profesiuni în orice localitate.

Libertatea şi practicile exterioare ale tuturor cultelor sunt asigurate tuturor supuşilor Statului român, precum şi străinilor, şi nu se va pune nici o piedică organizării ierarhice a diferitelor comunităţi şi nici raporturilor cu conducătorii lor spirituali.

Supuşii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România pe picior de egalitate perfectă, fără deosebire de religie. »

Chiar dacă problema « nationalităţii evreilor din România » nu era specificată în mod explicit, după cum doreau diferiţi participanţi la Congres, tratatul soluţiona în mod onorabil această problemă. Ceea ce nu a împiedicat, în anii ce au urmat, nenumărate şicane administrative sau comentarii răuvoitoare, precum cea a Enciclopediei Istorice 1938, care spunea:

« Şi independenţa ne este recunoscută, însă numai sub rezerva acordării de drepturi Evreilor. Aşadar, forţa internaţională evreiască ne silea să acordăm drepturi celor pe care ne silise să’i primim. »

În tot cazul, printr’un decret publicat în Monitorul Oficial al României cu numărul 255 din 1879 se decide naturalizarea unui prim grup de 883 evrei, eroi ai Războiului de Independenţă. Primul dintre ei era Mauriciu Brociner, eroul dela Griviţa.

Acest fapt, împreună cu imaginea de eroism al tânàrului militar, a avut un răsunet important în opinia publică a ţării. Astfel, se pare că despre Brociner se spunea: « E un erou, măcar că e ovrei! ». Iar în comunitatea evreiască, atunci când se vorbea de un nepriceput, se zicea: « Mit im westi nicht annemen Plevne! » (Cu el nu cucereşti Plevna!)

Cariera lui Mauriciu Brociner a continuat de-a lungul anilor de o manieră tot atât de strălucitoare. În anii următori el a ajuns chiar până la rangul de colonel şi a devenit consulul României la Frankfurt. În cele din urmă, Brociner a îndeplinit şi funcţia de aghiotant al reginei Elisabeta, care i-a oferit în semn de preţuire ceasul cu monogramă care se află astăzi în posesia familiei din Italia. Probabil că tot atunci, el a primit, cu ocazia vizitei împăratului Franz Iosif în România, decoraţiile austriece « Ordinul Franz-Iosif » şi « Ordinul Coroanei de Fier » care se găsesc de asemenea în colecţia familiei dela Milano. Ele au fost lăsate de soţia lui Mauriciu Brociner, care nu a avut descendenţi, nepotului ei, tatăl lui Mario.

Mauriciu Brociner a trăit o viaţă îndelungată. În 1946, pe 15 februarie, cu cinci luni înainte de a deceda la vârsta de 91 ani, Mauriciu Brociner a fost sărbătorit din iniţiativa Uniunii Evreilor din România, ca fiind ultimul veteran evreu încă în viaţă, din Războiul pentru Independenţă.

Dispunem de un raport redactat de Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă pe 16 februarie 1946, în care este descrisă sărbătorirea dela « Fundaţia Dalles » din capitală la care au participat cca. 400–500 persoane. Regele Mihai era reprezentat de colonelul Ulea, maestrul de ceremonii al Palatului Regal.

După ce Mauriciu Brociner s’a scuzat că nu poate pronunţa discursul pregătit din cauza vârstei înaintate, acesta a fost citit de şeful Secţiunii Tineret a Uniunii Evreilor din România. Au fost amintite evenimentele Războiului pentru Independenţă şi legăturile cu regele Carol I şi regina Elisabeta. A fost pus în evidenţă faptul că « cei doi suverani erau democraţi convinşi, nu făceau distincţie de rasă şi regele Carol I a lucrat pentru apropierea României de Rusia şi că Regele Mihai I este un urmaş demn al Regelui Carol I, întrucât lucrează pentru democraţie şi relaţii cu U.R.S.S. »

Raportul Siguranţei se încheie cu afirmaţia: « Festivitatea sărbătoririi colonelului veteran Mauriciu Brociner s’a desfăşurat într’o atmosferă de admiraţie pentru Regele Mihai, publicul aclamând şi manifestând pentru Suveran. »

Pentru memorie, se pare că, după pierderea Basarabiei de Sud, răpită de Rusia ţaristă în ciuda ajutorului dat de România în timpul războiului dela 1877, regele Carol I ar fi afirmat că « prietenia cu Rusia ne costă mai mult decât duşmănia cu ea »!

Pe drept cuvânt, istoria se repetă.

* * *

Timp de câtiva ani, după descoperirea plăcii din cimitirul « Filantropia », această poveste de demult mi se tot învârtea prin cap. Mă întrebam cum aş putea da peste adresa actuală a lui Mario Brociner. În fine, acum câteva luni, urmând sfatul unui prieten, am căutat pe MINITEL « Mario Brociner – Italia » şi am găsit un singur răspuns, cu un număr de telefon la Milano.

Când am sunat, mărturisesc cu inima strânsă de emoţie, am descoperit, după câteva cuvinte, că numărul indicat era cel al fostului meu coleg. Bineînţeles că în primul moment am vorbit în italiană. Mai apoi, l’am întrebat dacă mai vorbeşte româneşte şi mi-a răspuns: « Puţin! »

După câteva luni, profitând de un voiaj în Italia, am organizat o întâlnire cu Mario Brociner într’o cafenea din Milano. Din primul moment mi-a vorbit în româneşte, fără nici o dificultate. După plecarea din România, familia lui a locuit la Florenţa, apoi la Milano, unde Mario este de ani de zile profesor de fizică şi matematică la Liceul Israelit din oraş. În România nu s’a mai întors decât o dată, la sfârşitul anilor ’70.

Din păcate, odată cu dispariţia membrilor familiei din generaţiile anterioare, cea mai mare parte a informaţiilor şi amintirilor personale despre Mauriciu Brociner s’au pierdut. Rămân însă decoraţiile şi ceasul oferit de regina Elisabeta, salvate din România comunistă de tatăl lui Mario, cu ajutorul ambasadei italiene. Unde au dispărut principalele decoraţii, româneşti şi ruseşti, câştigate pe frontul din Bulgaria? Mister! De ce s’au păstrat numai cele oferite de Imperiul Austro-Ungar? Alt mister!

Iată însă că, mulţumită unei plăci cu o inscripţie curioasă, descoperită întâmplător într’un cimitir din Bucureşti, mi-am regăsit, după mai bine de patruzeci de ani, un vechi prieten. Această placă era, cu siguranţă, veriga ce’mi lipsea pentru a reface lanţul. Şi a descoperi un şir întreg de evenimente, astăzi uitate, care sper că merită a fi readuse în memoria contemporanilor.

Adrian Irvin Rozei, Milano, mai 2004

Legenda fotografiilor:
1-fotografia ceasului cu monograma oferit de Regina Elisabeta a României si doua decoratii austro-ungare care i-au apartinut lui Mauriciu Brociner, obiecte salvate de tatal lui Mario Brociner din România comunista cu ajutorul ambasadei italiene:
-“Ordinul Franz Iosif”, creat de acesta în 1849 si acordat care au facut servicii remarcabile Casei de Austria
-“Ordinul Coronei de fier”, creat în Italia de Napoleon I si reluat de Francisc I al Austriei în 1815, dupa cucerirea de catre Casa de Austria a teritoriilor italiene
2 – fotografia lui Mauriciu Brociner, tânar ofiter, cu decoratiile dela Grivita

3 thoughts on “Reîntâlnirea cu eroul dela ’77

  1. MORMINTE LA BUCURESTI, MENORE LA NEW YORK

    DESECRAREA MENOREI CONTINUA LA NEW YORK. LA O LUNA DE LA INCiDEREA EXPOZITIEI ANTISEMITE. PRIN GEAMUL GALERIEI ROMANIA, AL ICR-ULUI SE VEDE O MENORA URIASA (CAT PERETELE) PE CARE ESTE MANJIT CU ROSUL SANGERIU REPUGNANTUL FUCK.. PROBABIL CA ESTE UN CADOU PENTRU ANTI DEFAMATION LEAGUE CARE ARE SEDIUL IN COLT CU ICR. FA PTUL CA ACEASTA EXPOZITIE A FOST ARABA ,ROMANII FIND DECORUL SI DIVERSUNEA ,VA IESI LA IVEALA DATORITA DESECRARII CIMITIRULUI EVREIESC DIN BUCURESTI. SOCUL ITERNATIONAL VA SPARGE CENZURA. SI ADEVARUL VA IESI LA SUPRAFATA. BASESCU A FOST INPINS SPRE BALCON.

  2. Deși nu sunt evreu, îmi plec capul când aflu despre astfel de oameni care au luptat pentru ROMANIA!
    Nu prea am înțeles ce vrea sa spună domnul ROBERT HORVATH! Disting în scrisul domniei sale .Cam multa ura viscerala ! Sa fie de vina numele de HORVATH? Eu am avut plăcerea ,chiar onoarea , sa scriu câteva rânduri pe blogul meu despre acest minunat erou! Mulțumesc pe aceasta cale domnului ALEXANDRU LORBER care mi-a scris pentru prima data despre acest extraordinar erou! Sanatate la toata lumea!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *