Que vive la trêve de Noel!

Sunt ani de zile de când nu mai aștept cu nerăbdarea copilăriei sosirea sărbătorilor de iarnă! Mai rău! Aș zice chiar că aștept cu nerăbdare să văd că au trecut. Și asta nu pentru că mi-ar aduce amintiri triste din copilărie, ba chiar din contra…

Pe atunci, în ciuda eforturilor disperate ale regimului comunist de a scoate din amintirea oamenilor orișice referință la tradițiile creștine, singurele sărbători de altă dată care mai erau recunoscute oficial erau cele de iarnă. Desigur că, printr-o abilă tentativă de recuperare, “sărbătorile de Crăciun” deveniseră “sărbători de iarnă”, ba chiar și “Moș Crăciun” își schimbase numele în “Moș Gerilă”. Era, de fapt, o traducere cuvânt cu cuvânt a denumirii rusești “Ded Moroz”, care desemnează un personaj legat de gerurile siberiene ce domnesc în țara “fratelui cel mare dela răsărit”.

Totuși, vacanța de iarnă, care îngloba sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, ne permitea, în cadrul familiei, să ne amintim tradițiile de odinioară.

Pomul de iarnă era centrul atenției copiiilor.

La noi în casă, din cauza finanțelor mai mult decât șubrede, timp de câțiva ani n-am fost autorizat să cumpăr un brad. Așa că m-am mulțumit cu decorarea unor crengi de brad recuperate dela piață și instalate într-un enorm vas de flori. Profitam totuși de pomul unui prieten de pe strada unde locuiam care mă invita să-l decorăm împreună. Eram fascinat de lada cu minunății, care nu cobora din pod decât o dată pe an, și în care se ascundeau , împachetate cu mare grije în hârtie creponată, globurile, ghirlandele, suporturile pentru lumânări, care datau cu siguranță dinainte de război.


Dar mai mult decât orice mă fascinau “artificiile”, niște bucăți de sârmă acoperite cu un produs gri-negru care, când îi dădeai foc la bază, scăpăra scântei timp de câteva minute până se consumau cei câțiva centimetri de glazură. Bineînțeles, nu aveam voie să aprindem artificiile, ca și lumânările de ceară, decât în prezența adulților, pentru că în fiecare an aveau loc accidente cu brazi care, luând foc, incendiau toată casa.

Tot cu aceeași atenție, însă din motive diferite, supravegheam bomboanele agățate în pom. Erau învelite într-o hârtie subțire, colorată, cu franjuri la cele două capete, și aveau un gust special “de Crăciun”, deși erau de cele mai multe ori simple cofeturi, caramele sau jeleuri de fructe.

Tot timpul trăgeam cu ochiul la pachetele îngrămădite sub pom, curios să aflu ce conțin, și, mai ales, cu speranța de a nu primi ca în anii precedenți, vreun pulovăr sau o pereche de mănuși de lână, ceea ce nu reprezenta în ochii mei un adevărat cadou, ba chiar mă punea pe gânduri privind competența lui Moș Crăciun. Nu degeaba învățasem și recitam cu delectare versurile:

“Moș Crăciune, Moș Crăciune,
Am să-ți fac o rugăciune:
N-am cu ce să mă mai joc
Jucării nu am deloc…”

Poate că de aceea, când am auzit în gura “derbedeilor” o altă variantă, nu am fost chiar atât de mirat:

“Moș Gerilă, Moș Gerilă,
Dacă și la anu’ vii
Tot cu asemenea prostii,
Eu te bag în p… mă-tii
Și mă c… pe jucării!”

În fond, era oarecum normal ca Moș Gerilă, un impostor care-l eliminase din motive politice pe Moș Crăciun, să nu-și îndeplinească “obligațiile profesionale”! Părinții mei, jenați și care nu știau cum să-mi explice aceste “derive contractuale”, nu-mi puteau explica dificultățile financiare prin care treceau. Și că, de obicei, așteptau cu nerăbdare pachetele cu fuste de TERGAL sau cutii de NESCAFE, venite din Occident, pentru a ameliora meniul sărbătorilor de iarnă.


Audientà la Mosu' în Bucurestiul anilor '60

Poatem în amintirea acestor vicisitudini, pe care însă le priveam fără resentiment, considerându-le ca ceva normal, când am avut, la rândul meu, copii, am consacrat un lung moment, an de an, pentru decorarea în familie a “pomului de iarnă”. Și rareori am fost mai fericit decât când, a doua zi după Crăciun, fiul meu care insistase să lăsăm la piciorul bradului o farfurie cu morcovi „pentru reni” și o felie de tort, “pentru patronul lor”, a constatat că totul dispăruse. Era cea mai bună dovadă ca Moș Crăciun trecuse în timpul nopții!

În anii copilăriei, de cele mai multe ori de Crăciun sau Anul Nou, ne regrupam “după afinități” pentru sărbătorirea festivităților. În mod instinctiv, cei cu care sărbătoream Crăciunul erau mai degrabă persoane cu preocupări spirituale, iar cei de Anul Nou erau mai “pe linie”. Cel puțin, la sfârșitul anilor ’50, mai apoi lucrurile devenind mai puțin tranșate, în parte și datorită recuperării sub formă de naționalism a tradițiilor religioase de către autorități.

În tot cazul, un element federator a apărut la începutul anilor ’60: televizorul!

Programul, care dura toată noaptea, prin lungile intermedii de muzică populară, ne lăsa destul timp pentru a savura piftia, salata “de boeuf” (denumită în zeflemea “salata boului”), sarmalele, pieptul de curcan, cozonacii (cu mac, cu nucă, cu rahat etc.) și tortul de ciocolată.

Însă toți comesenii puneau jos furculița și cuțitul când răsuna refrenul devenit tradițional:

“Anul Nou, cu bucurie,
Hai cu un gând să-l primim toți în minte:
Pe drumul bun tot mereu, înainte!
Noroc și ‘La mulți ani!’,
Noroc și ‘La mulți ani!’,
Noroc și… ‘La mulți ani!'”

Știam că va urma unul din sketch-urile lui Mircea Crișan pe care nu voiam să-l scăpăm pentru nimic în lume.

După care programul continua cu N. Stroe, Tomazian sau Finteșteanu, Giugaru, Birlic, Ioana Radu etc., etc. cu tot felul de “momente vesele”, anecdote, melodii antrenante sau romanțe…

Însă separate de lungi interludii de muzică populară care ne permiteau să atacăm din nou ce mai rămânea din sarmale sau din tort!

Și așa o duceam până la 5 sau 6 dimineața când, un pic năuci, ne dirijam prin nămeții de zăpadă înspre stația tramvaiului luminat de un bec chior, cu care ne întorceam acasă.

Câțiva ani mai târziu, la vârsta adolescenței, sărbătorile de iarnă, și mai ales “Revelionul”, deveniseră sinonim de “ceaiuri”. Acum, elementul federator devenise “mag-ul”: cel care avea înregistrările cu cea mai bună muzică, bineînțeles occidentală. Deși un Dan Spătaru sau “Sincron”, o Margareta Pâslaru sau Marina Voica începuseră să aibă o oarecare îngăduință în ochii noștri, dar mai mult ca o formă de exotism (Ia te uită ce pot face ăștia!).

Însă baza rămânea tot Beatles-ii, Adamo, Connie Francis, Modugno sau, dintre cei astăzi uitați, Patricia Carli, Caterina Valente, Vico Torriani, Petula Clark sau Remo Germani.

Atunci a apărut moda “contra-revelioanelor”.

Pe 31 decembrie, ne adunam toți cei de-un leat, frumos dichisiți, fiecare cu platoul de “salata boului” (asta era baza: ieftin, ușor de transportat și sățios!) sau cu sticla de vin. Se petrecea și se dansa până dimineață.

Însă cum, de cele mai multe ori mai rămânea mâncare și băutură, stăpâna casei selecționa un comitet restrâns (eram cu toți “băieți de comitet”!) care era invitat a doua zi, pentru “primul contra-revelion”. Și, de cele mai multe ori, urma un al doilea și chiar un al treilea “contra-revelion”, din ce în ce mai improvizat, mai informal, dar și din ce în ce mai amuzant.

Probabil de atunci mi se trage obișnuința de a nu mă simți obligat să mă amuz la dată fixă. Obicei pe care l-am păstrat până astăzi!

* * *

Se pare că astăzi lucrurile nu se mai petrec tot așa!

În ziarul “Le Monde”, datat din 21 decembrie 2009, putem citi sub semnătura psihologului de serviciu, Martine Laroche:

“Crăciunul, sărbătoarea de familie prin definiție. Momentul regăsirii, de comuniune la poalele bradului, de minunare și magie pentru copii. Unii se bucură cu câteva săptămâni mai înainte, alții se tem de ea. Am dori-o armonioasă și, când din colo, se nimerește ca aceste momente să se transforme în decepție, amărăciune, chiar și în răfuială. Prima bătaie de cap: cu cine să sărbătorim Crăciunul? La cine să mergem sau pe cine să invităm? Cât timp ne rămâne pentru a evita ca bucuria regăsirii să cedeze locul eventualelor vechi conflicte?”

În familiile de azi, deseori „reconstituite”, se pune problema întâlnirii cu „fosta” și cu familia ei, cu alegerea între „copiii tăi, copiii mei și copiii noștri”, ca să nu mai vorbim despre întâlnirea între generația precedentă și descendenții lor care și-au exprimat deseori interesele antagoniste.

De aceea psihologul spune:

„Trebuie să asumăm riscul de a fi neloiali față de cineva. A deveni matur, înseamnă deseori a trăda!”

Iată un moment de comuniune care începe bine!

Când, în fine, toți cei selecționați, tată, mamă, frați, surori, soțiile și soții lor, cu copiii respectivi, s-au adunat în jurul mesei festive, apare un nou risc:

„Mai apoi conversația între Hélène și… fratele ei a derapat plecând de la subiectul privind educația copiiilor: „Fratele meu a început să mă trateze de „idioată” și m-am regăsit la vârsta de 10 ani, când el nu înceta să mă umilească. Nu știu ce m-a apucat, dar i-am aruncat vinul din pahar în față. Mi-am ieșit din fire și am izbucnit în plâns. Părinții trebuie să fi gândit: Hélène face iar o criză!”

Și iar intervine psihologul:

“Nu se pot rezolva vechile răfuieli aruncând o bombă în mijlocul unei sărbători de familie.”


Cràciun vesel!

Bine, atunci să vorbim numai, cum zice francezul, “de la pluie et du beau temps”!

Însă în pagina următoare, tot din „Le Monde”, cronicarul economic scrie, sub titlul „O sărbătoare de Crăciun reușită”:

„Va trebui să așteptăm poate câteva decenii pentru a regăsi circumstanțe atât de favorabile pentru a evoca, alături de ficatul de gâscă și de curcanul fript la cuptor, riscurile titrizării acțiunilor, raportul just al fondurilor proprii, dezechilibrul îngrijorător al balanței de plăți curente, solvabilitatea statului grec…

Pentru a denunța, între două felii de somon afumat, toată oroarea acestei societăți de consum care confundă superfluul și necesarul. Pentru a ataca, înainte de a asalta tortul de Crăciun, absurditatea conceptului de dezvoltare economică și imoralitatea abjectă a unui capitalism care nu duce decât la înfometarea africanilor și la inundarea vilelor construite pe malul mării.”

Iată că din nou am dat-o în bară!

Nu numai că această discuție presupune o solidă pregătire economică prealabilă, dar, în plus de faptul că ea riscă să vă taie pofta de mâncare, mai poate degenera într-un alt conflict dacă, din eroare, comesenii nu au fost selecționați în funcție de opinii socio-economice similare.


"Nu vom vorbi nici de identitatea nationalà, nici de burqa, nici de Carla!
"Atunci, despre ce vom vorbi?"
"Mos Cràciun: Bine, eu mà car!"

Atunci, ce mai rămâne de discutat? Fotbalul!

Însă, dacă nu ești microbist înveterat, e cam greu să porți o discuție o noapte întreagă numai în jurul acestui subiect! Iar dacă dai peste alt microbist, care domină tot atât de bine subiectul, … Doamne ferește să nu țină cu echipa ta!

Așa că, oricum o întorci, singura soluție este proclamarea unui armistițiu general de Crăciun.

* * *

Ce mai rămâne atunci de făcut?

Singura soluție e să pleci cât mai departe.

Nu, nici nu poate fi vorba să te duci la munte, să schiezi, timp de câteva zile! Pentru că toți cei care și-au luat o săptămână de vacanță, între Crăciun și Anul Nou, pleacă mai mult sau mai puțin în aceleași tranșe orare din marile orașe și se regăsesc deodată pe autostrăzi, în drum spre masivele muntoase. Rezultatul? Un traseu făcut în mod normal în 5 sau 6 ore ia, în funcție de aglomerație, de două sau trei ori mai mult timp. Iar dacă se mai nimerește să ningă sau să dea poleiul, poți petrece în mașină chiar și o noapte întreagă în plină autostradă cu copiii, bunica și cățelul la bord. Și prefer să nu-mi amintesc de benzina care-i pe terminate, de copilul care vrea să facă pipi și de bunica plângând că și-a lăsat medicamentele acasă. Sau, mai bine, în valiza ei care, ca un făcut, este tocmai cea din fundul portbagajului. Un adevărat coșmar!

Ultima soluție e să pleci undeva la soare.

Atunci s-a zis cu pomul de iarnă, cu zăpada prin care tai o pârtie ca să ieși din cabană de dimineață, cu cadourile sub brad… Dar, cine știe, poate că nu!

Dacă judec după felicitările pe care le primesc din toate colțurile lumii, chiar și din Brazilia, din Peru, din Dubai sau din Noua Zeelandă, și care reprezintă toate cabane sub zăpadă, Moși Crăciuni în sănii trase de reni, brazi acoperiți cu nea și țurțuri de gheață… poate c-așa o fi de sărbători pe toate meridianele Pământului! Când nu-mi sosesc prin Internet alte felicitări –electronice- de data asta sonorizate, cu reni care bat în tobe și care cântă din trompetă!

Așa că, în ultimă instanță, prefer să mă închid în casă și să visez la revelioanele de altă dată. Așteptând să treacă, în fine, perioada sărbătorilor de iarnă!

Adrian Irvin Rozei, Paris, decembrie 2009

P.S. Singura problema este că risc să stau în casă vreo lună jum’ate! Pentru că decorațiile, publicitățile, vânzările promoționale demarează deja pe la sfârșitul lunii noiembrie, iar “la galette des Rois”, tartă tradițională care marchează în Franța sosirea „celor trei Crai dela Răsărit”, apare pe piață la 15 decembrie și ultimile exemplare se vând în sold pe la 15 ianuarie!

*Trăiască armistițiul de Crăciun!

—————————————

Service après vente

Tot ziarul “Le Monde” din 21 decembrie ne informează că: “Mulți sunt francezii care spun că nu le plac sărbătorile de Crăciun. Și pe drept cuvânt, aproape 4 milioane le petrec singuri.” Drept care, Atanase Périfan, întreprinzătorul personaj de origine română care a creat asociația „Voisins solidaires”, lansează ideea organizării „Crăciunului între vecini”. Și propune chiar și un pack conținând un afiș însoțit de câteva bilete cu mențiunea: „Sunteți singur? Veniți să petreceți revelionul cu noi.”


Afisul de Cràciun al asociatiei lui Atanase Périfan

Afișele sunt menite a fi lipite în holul blocului, iar biletele, cu mențiunea numelui și apartamentului celui ce invită, pot fi strecurate sub ușă.

Tot din presă aflăm că Atanase Périfan a inaugurat în Paris „la Maison des voisins”, un spațiu menit să „dezvolte solidaritatea între vecini și să amelioreze climatul social în imobile și în cartiere”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *