Put a shine on your shoes!*

File de jurnal

Boulogne, 22/04/2017

Dumnezeu ştie că mi-a fost dintotdeauna oroare să-mi lustruiesc pantofii!

Când trăiam în România, eram obligat, copil fiind, să execut corvoada asta.

Insă, sub diferite pretexte, reuşeam să obţin autorizaţia părinţilor mei şi fondurile necesare pentru a realiza această operaţie prin intermediul unui “profesionist-lustragiu”. La Bucureşti, în acea vreme, întâlneai peste tot lustragii. Unii erau ţigănuşi, alţii făceau asta de zeci de ani, plimbându-se prin oraş cu lădiţa lor cu perii şi cremă, pe care îţi cereau să pui piciorul pentru realizarea lucrării.

Mă amuza, în timpul opertaţiei de lustruire, să privesc agilitatea lor, precum şi cartonul pe care-l introduceau între picior şi pantof, ca să nu-ţi murdărească ciorapul. Aşteptam cu nerăbdare ultima etapă : atunci când scuipau pe pielea pantofului, ca să-i dea luciul final, fără de care … lucrarea era neterminată. Imi amintesc că, dacă lustragiul trăgea chiulul şi nu scuipa, mă supăram şi insistam pentru execuţia acestei etape capitale. 

De fiecare dată, mă făceam că mă uit pe pereţi, în aşteptarea momentului când meseriaşul, fără să spună o vorbă, bătea de două ori cu peria în lădiţă. Era semnalul că trebuie să schimb piciorul, fiecare membru urcându-se şi coborând de mai multe ori pe cutia de lemn. 

Mai puţin hazlie era situaţia cunoscutului « colonel-lustragiu » din anii ’50. 

Un fost colonel din armata regală fusese dat afară din armată, în ciuda actelor de vitejie pe care le efectuase pe frontul de est (sau poate tocmai de aceea !) şi singura meserie pe care o putea exersa era cea de lustragiu. L-am cunoscut personal : era grec de origină şi locuia pe str. Vasile Lascăr, în aceeaşi casă cu unul dintre colegii mei de şcoală. 

Când am ajuns în Franţa, am constatat că această meserie nu mai exista. Nu puteai găsi nicăieri un lustragiu, cu excepţia a două sau trei dintre cele mai mari hoteluri din Paris. Imi amintesc, prin anii ’80, un lustragiu lângă « Hôtel du Louvre » şi altul la « Méridien ». Insă preţurile lor erau exorbitante. 

Cum însă nu puteam merge la infinit cu pantofii murdari, am căutat o altă soluţie.

E drept că soţia mea a propus să-mi lustruiască, din când în când, pantofii. Probabil că-i era ruşine să iasă pe stradă alături de o pereche de pantofi atât de murdari ! Insă eu am refuzat categoric. Soţia mea nu poate face o astfel de treabă ! « Il n’est pas question ! » Chiar dacă teoria (demagogică) franceză afirmă că « il n’y a pas de sot métier ! » 

Soluţia cea mai practică şi ieftină pe care am găsit-o era să-mi lustruiesc pantofii…în Orientul Mijlociu !

Cum tot mă duceam acolo pentru lucru, profitam de prezenţa lustragiilor pe toate străzile sau prin restaurante pentru a-mi curăţa pantofii. 

E drept că acolo asta e un obicei comun. De câte ori n-am văzut un lustragiu care sosea într-un restaurant cu un carton, îl strecura sub piciorul unui client şi pleca în stradă cu pantoful lui. După câteva minute, revenea, muta cartonul şi pleca iar cu un pantof. 

Mai mult ! Deseori, la Cairo, agentul meu se oprea pe stradă în faţa unui lustragiu şi îi cerea să-i cureţe pantofii înainte de a intra în biroul unui client. « E ruşine să mergi la clienţi cu pantofii prăfuiţi ! » Iar eu, pe lângă el, profitam de ocazie ca să-i trag un lustruit. 

Desigur că francezii nu înţelegeau astfel de comportamente.

Intr-o zi, cu ocazia nu ştiu cărei sindrofii, am afirmat, în faţa directorului societăţii noastre, că, dacă am ales ca zonă de activitate Orientul Mijlociu, este pentru că acolo îmi pot lustrui pantofii pentru câţiva piaştrii. S-a uitat la mine ca la un nebun !  

Când am ajuns pentru prima dată la Acapulco, în 1972, nu ştiu cum se face că s-a aciuit pe lângă mine un băieţel-lustragiu, de vreo 7 sau 8 ani. La fel ca în filmul lui Elvis Presley « Fun in Acapulco ». Numai că al meu nu cânta dintr-o tigvă uscată, ci cu doi piepteni, pe care-i freca între ei. 

L-am invitat cu mine toată ziua, am mers împreună la masă la restaurant, ne-am dus la plajă şi am făcut baie în mare. Dar mai întâi i-am închiriat şi lui o cutie în care să-şi poată închide instrumentul muzical şi l-am admirat cu câtă seriozitate şi-a împăturit cămaşa şi pantalonii…ca să nu se mototolească şi a depus în cutie trusa lui de lustragiu !

La sfârşitul zilei, ca să-mi mulţumească, mi-a lustruit pantofii. 

Mărturisesc că, însoţit de lustragiul meu particular, care le ştia pe toate « ca un om mare » şi mă sfătuia în ce prăvălie să intru şi în care nu, ba chiar şi de cine să mă feresc, mă simţeam deja în pielea lui Elvis Presley !

Cât pe ce să mă pun şi eu pe cântat ! Sau să sar în mare la « Quebrada » !

De când sunt însă la pensie şi nu mă mai duc una-două prin ţări exotice « a’nţărcat Bălaia » şi cu lustruitul pantofilor ! 

Atunci, am găsit o altă soluţie ! Nu mai port pantofi din piele, ci din pânză ! Aşa am înţeles rostul publicităţii din România anilor ’50, care spunea : 

                                         “Cumpăraţi Cheddar, că-i brânză,

                                         Şi purtaţi pantofi de pânză!” 

Numai că, în zonele unde trăiasc, câteva luni pe an plouă sau e frig şi nu poţi purta numai pantofi de pânză !

 Atunci am început să caut posibilitatea găsirii unui lustragiu. 

Astfel am remarcat la New-York, în faimoasa “Central station”, chiar în inima Manhattan-ului, existenţa unui şir de lustragii. Spre marea mea uimire, am descoperit, chiar în mijlocul zilei, o coadă de domni de toate vârstele, uneori bine îmbrăcaţi şi cu serviete de piele în mână, care aşteptau disciplinaţi să le vină rândul la…lustruitul pantofilor ! 

Aşa am înţeles că refrenul lui Fred Astaire, de acum mai bine de jumătate de secol, revine la modă. Şi am aşteptat o bună bucată de vreme, doar-doar vreunul dintre muşterii se va lansa şi într-un număr de « step dancing » ! 

Astăzi, la Boulogne, în centrul comercial « Les Passages », unde mă duc cu regularitate, ce descopăr ? Un mic « atelier » de lustragii, recent instalat ! 

Am rămas în admiraţie un lung moment, privind arta specialistului ex-lustruit pantofii. E drept că încălţările de care se ocupa el, arătau a pantofi din piele fină, care probabil că au un preţ de 200 sau 300 Euro. Iar eu, cu pantofii mei de pânză cumpăraţi la Las Palmas de Gran Canaria cu 11,95 Euro…aveam aerul cam ridicol ! 

Am intrat în vorbă cu tânărul lustragiu. El mi-a răspuns cu amabilitate, după ce a telefonat unui client pe care l-a anunţat că pantofii lui sunt disponibili.

Aşa am aflat că lustragiul meu practică această meserie de un an, după ce a urmat un « stagiu de formare » pe lângă un profesionist cu o lungă experienţă în materie.

Mă gândeam că amicul meu din Acapulco, de acum 40 ani, ar putea deveni « profesor ex-lustruit » la Paris ! 

Dacă, întretimp, n-a devenit o mare vedetă a muzicii mexicane ! 

                                                        Adrian Irvin ROZEI

                                                       Boulogne, aprilie 2017

*Lustruieşte-ţi pantofii !

Service après vente…la Acapulco !

Boulogne, 27/04/2017

Tot căutând prin vechi dosare prăfuite, dau din întâmplare peste o serie de fotografii luate în Mexic, în 1972. Printre ele, vreo 10 reprezintă imagini din Acapulco şi, o minune !, astfel dau de cea a « impresarului » meu de o zi. Precum şi « La Quebrada » cu plonjorul care sare în mare din vârful falezei.

Este măcar o dovadă că am fost acolo şi că nu am luat imaginile de pe net !

Nu ca Elvis Presley, care n-a pus piciorul în Acapulco, toate secvenţele unde apare fiind turnate în studiou!

Din păcate, eu nu apar în nicio imagine! Pe atunci aveam ideea absurdă că « nu fac parte din peisaj ». Deci, printre cele 11 000 imagini luate în vreo 10 ani, doar dacă apar de 3 sau 4 ori.

Pe atunci, selfie-ul nu se inventase încă !

In 1984, dispunând de o vedetă feminină, am început şi eu să “fac parte din peisaj”!

3 thoughts on “Put a shine on your shoes!*

  1. Nu pot sa cred ca in România anilor ’50, exista re “Cumpăraţi Cheddar, că-i brânză, Şi purtaţi pantofi de pânză!”
    Pantofii cu fete de panza au aparut mult mai tarziu si ma intreb daca in anii 50 se mai gasea in Bucuresti branza Cheddar? Pentru acesti pantofi, eu tin minte reclama de la radio, sub forma de cantecel: „Avem pantofi de panza in sortimente noi, durabile frumoase speciale pentru voi!” Dar asta era mult mai tarziu eram eleva.
    Nu sunt chiar chitibusara, dar „adevarul istoric” trebuie respectat!
    Marturisesc ca mi-a placut si m-a induiosat felul in care ai evocat personajul micului lustragiu si timpul petrecut in compania acestuia. Bravo!

    • Aceastā référintzā corespunde unui numār umoristic al lui N.Stroe sau Zizi Serban, din ’59 sau ’60, când au reapārut réclame la radio.
      Prima era o publicitate pentru asigurarea pe viatzā de Stat, care spunea:
      ‘C’e mai stai,
      Mai ai rābdare?
      Merci de-tzi fā
      Asigurare’

      Sau:
      Podul casei poartā salba
      Rufelor spālate’n ‘Alba’!
      Pentru vase si mātase,
      De la unu’ pân’la shase!

      Amintiri, amintiri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *