Punți între Orient și Occident, sau necesitatea unei cunoașteri reciproce

“La France a peur. La France connaît la panique…”*

Fraza șoc a binecunoscutului prezentator al televiziunii franceze din anii ’70 ar putea foarte uşor fi transpusă azi la nivel mondial, pentru că nu trece aproape nici o zi fără să aflăm din presă, radio sau televiziune, că un atentat terorist a avut loc într-un colţ sau altul al lumii. După care urmează lista victimelor sau a pagubelor materiale înregistrate. De cele mai multe ori anunţul catastrofal se încheie cu ştirea că atentatul a fost revendicat de un grupuscul islamist sau de vreo organizatie musulmană care-şi justifică acţiunea în numele unei teorii islamice “pură şi dură”.

Oare fundamentalismul islamic, care, pe de altă parte încearcă să impună, atunci când ajunge să controleze un stat, o regiune, sau numai o organizaţie, legi şi comportamente care par lumii occidentale ieşite din epoci de mult dispărute, este o fatalitate? Oare Islamul duce în mod obligatoriu la aceste excese de comportament?

Unii analişti sau comentatori au încercat să afirme, în ultimii ani, că fundamentalismul şi intoleranţa sunt componente intrinsece ale credinţei islamice. Pe de altă parte, chiar în lumea musulmană, nenumăraţi sunt cei care încearcă să găsească un răspuns modern unei teorii străvechi şi să reformeze această religie pentru a evita excesele de care ea pare a suferi în ultimile decenii. Mai mult! Mare parte din cunoscătorii islamului afirmă, pe baza analizei comparative cu alte religii sau civilizaţii de pe glob, că fundamentalismul islamic este o derivă modernă a unei religii care s-a dovedit tolerantă în comportamentele sale timp de secole.


Poate de aceea, şi pentru ca să putem construi o punte între civilizaţii care par să devină din ce în ce mai antagoniste, este important să ascultăm în Occident vocea celor care nu numai că au trăit în ambele lumi, orientală şi vestică, dar care de asemeni au petrecut ani de zile studiind bazele religiei musulmane, precum şi comportamentele societăţilor contemporane, tot atât de bine la Răsărit, ca şi la Apus.

Am avut şansa excepţională de a întâlni o astfel de personalitate, figură proeminentă a lumii publicistice arabe, care, în plus pentru noi cei din spaţiul mioritic, vorbeşte româneşte, a trăit şi urmăreşte cu interes evoluţia lumii româneşti cu care a avut şi continuă să aibe legături afective de zeci de ani.

omar-abdul-aziz.jpgL-am întâlnit pe Dr. Omar Abdul Aziz (foto), pe adevăratul lui nume Omer Abdu Mohammed Ghalib, la Sharjah, unul dintre Emiratele Arabe Unite, aflat la numai câţiva kilometri de centrul oraşului Dubai, unde Domnia sa este Şeful Secţiei de Cercetări şi Studii din cadrul Departamentului de Cultură şi Informaţii al guvernului acestui mini-stat. În acelaşi timp, Dl. Omar Abdul Aziz are o extinsă activitate publicistică şi jurnalistică în diferite ţări ale lumii Orientului Mijlociu precum Liban, Iordania, Yemen, Siria, Kuweit sau Tunisia, fiind, în acelaşi timp editorul şef al magazinului Al-Rafid. Acest eminent om de comunicaţie este prezent în diferite emisiuni de TV din zona Golfului, pe care le conduce şi prezintă pe “Sharjah Satellite Channel”, cu care a câştigat chiar şi un premiu în cadrul Festivalului din CA.I.R.o pentru programele culturale arabe.

O altă latură a activităţii Dr. Omar Abdul Aziz este cea artistică, pentru că el şi-a expus tablourile în diferite expoziţii de grup din Sana’a şi Sharjah, ba chiar a avut, în 1986 şi 1988, două expoziţii personale la Aden.

Printre nenumăratele conferinţe şi prelegeri ţinute în lumea arabă, relevăm cele de estetică sau cele de economie internaţională în cadrul Facultăţii de stiinţe economice din Aden, în anii ’80. Dr. Omar Abdul Aziz participă zilnic cu articole comentând actualitatea internaţională în câteva periodice din zona Golfului, precum Al-Khaleej, Al-Bayan şi Al-Itihad.

Iată transcrierea conversaţiei pe care am avut-o cu Domnia sa, bineînţeles în româneşte.

* * *

A.I.R.: Unde sunteţi născut şi cum aţi ajuns să studiaţi în România?

O.A.R.: Eu sunt yemenit, m’am născut în Somalia, în zona ocupată de italieni a Somaliei sudice. Tatăl meu a fost soldat în armata italiană, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Eu m’am născut în anul 1953. Am locuit acolo, am învăţat limba italiană, bine înţeles, la şcoala elementară. După aceea am studiat araba şi engleza, cât de cât.

Am plecat în Yemen în 1970, unde, după liceu, am lucrat ca jurnalist în Aden. Am plecat la studii în România în 1973. Am ales studiile economice pentru că, printre bursele oferite de statul român era şi această posibilitate. Am făcut anul pregătitor la Craiova, unde am învăţat limba română. Cred că mi-a ajutat foarte mult cunoaşterea limbii italiene ca să învăţ mai uşor limba română. Îmi amintesc că în trei luni de zile vorbeam deja limba română. Un alt factor important a fost ospitalitatea oamenilor şi relaţiile deschise, precum şi eforturile tuturor pentru a te face să vorbeşti corect.

Acestea erau primele impresii pe care le-am avut la Craiova şi, mai apoi, la Bucureşti.

M’am dus după aceea la Facultatea de Ştiinţe Economice cu specialitatea “Relaţii economice internaţionale”, unde trebuia deja să ştiu bine limba română. Mulţumită faptului că eu pictez şi mă interesează istoria şi filozofia, în paralel cu ştiinţele economice, mă interesau şi problemele filozofice europene şi cele estetice sau artistice. Aşa am avut contacte cu nişte “monumente” importante din punct de vedere cultural şi istoric printre care îi numesc pe Dimitrie Cantemir, apoi marele artist în domeniul teatrului, I.L. Caragiale, bine înţeles, Mihai Eminescu, ca şi Petre Ţuţea, în domeniul filozofiei, Theodor Aman şi alţii printre care şi artişti contemporani. Astea sunt unele aspecte ale vieţii mele în România.

Am plecat din România în 1978 şi m-am întors după 11 ani, în 1990, ca să-mi termin studiile superioare.

Am trăit trei momente politice în România:
– primul, în timpul lui Ceauşescu, cel mai “echilibrat” sau fructuos, în anii ’73-’78,
– apoi în timpul lui Iliescu, după aşa numita “revoluţie”, când ţara a intrat într’o perioadă de tranziţie foarte dureroasă. Am văzut treaba asta: era foarte dureros, greu de tot,
– m’am dus iarăşi în 1995 ca să’mi dau seama ce grea era şi cât de dificilă a fost această trecere dela o economie la alta, dela un aspect al vieţii sociale şi economice la altul. Ţara nu era pregătită pentru a face această transformare rapidă şi grea.

conversation-omar.jpg
Adrian Rozei si Omar Abdul Aziz la Sharjah

Mi-a părut rău, dar eu zic că lucrurile se aranjează. Au trecut deja mai bine de 15 ani, aşa că putem spune că perioada de azi se deschide spre o altă modalitate de viaţă, mai echilibrată.

Am scris multe articole despre România, despre dezvoltarea ei istorică, economică şi culturală, datorită faptului că de vreo 15 ani am o coloană editorială zilnică în Al-Khobar.

Scriu în două ziare: primul este “Al-Khaleej”, care este cel mai important şi renumit jurnal din Emiratele Arabe Unite, unde am scris din ’95 până în 2000. După aceea, am trecut cu articolul meu zilnic la “Al-Khobar-al-Arab”, care este un cotidian din Abu-Dhabi.

Am şi alte participări: sunt consultant la patru reviste culturale din lumea arabă, sunt şi director al revistei “Al-Wafid”, din care aveţi aici un exemplar, care este o revistă culturală lunară şi apare împreună cu o carte. Este una dintre cele mai importante reviste culturale din lumea arabă.

Eu scriu zilnic 30 până la 50 pagini, pentru că trebuie să redactez în fiecare zi o coloană politică şi trei articole săptămânale la “Al-Khaleej” şi pentru vreo trei magazine lunare. Sunt deci ocupat tot timpul cu cititul şi cu scrisul. Vă voi da ce am scris despre România, şi în limba română, şi în limba arabă.

A.I.R.: Articolele sunt legate de politică sau de cultură?

O.A.R.: În articolul zilnic vorbesc despre politică, eu scriu despre evenimentele lumii. De exemplu: în articolul de azi am scris despre Dl. Livingstone, care este un politician renumit în Anglia. El este responsabil la Londra şi are acum probleme interne.

În coloanele zilnice scriu despre evenimentele politice, în scrierile săptămânale vorbesc despre cultură, artă, critică ş.a.m.d.

Scriu mai degrabă despre artele plastice. Am scris câteva cărţi în acest domeniu. Am o carte despre pictura arabă contemporană, plecând dela operele unor “vedete”. Am petrecut un an vizitând diferite expoziţii în Sharjah şi am scris despre cele mai importante tendinţe ale artei plastice arabe actuale. Consider că tradiţia europeană este aspectul de bază pentru compoziţia, contrastul şi elementele estetice ale artei contemporane arabe.

A.I.R.: Să revenim câţiva ani în urmă. Cum aţi ajuns la Sharjah?

O.A.R.: Am locuit în Yemen între 1990 şi 1995. De fapt la Sharjah am venit pur şi simplu în vizită. Mi-a oferit ziarul “Al-Khaleej” un post destul de bun din punct de vedere financiar faţă de poziţia mea în Yemen. Cum eram foarte ocupat şi în Yemen, aveam nevoie de odihnă, şi am crezut că mă voi odihni aici! Din păcate nu m’am odihnit nici aici. Astfel am rămas la “Al-Khaleej” vreo opt ani.

Pe urmă mi s-a cerut să vin aici [conversaţia noastră, începută în birourile Departamentului de Cultură şi Informaţii al guvernului din Sharjah, a continuat, de manieră informală, într’un restaurant yemenit din oraş, n.a.] ca responsabil cu cercetarea, studiile şi publicitatea Departamentului Cultural, unde sunt şi astăzi după vreo patru ani.

Acesta este parcursul general al activităţii mele personale.

Am avut şi multe participări în programele televiziunii arabe. După cum ştiţi, acum avem un număr imens de programe de televiziune arabe peste tot, care depăşesc 300 staţii de emisiune prin satelit, fără să mai vorbim despre cele tradiţionale. E o mare zarvă, cum se zice pe româneşte!

Dintre aceste programe arabe există şi unele serioase, există şi unele cu tendinţe culturale, unele politice sau istorice, şi am participat la mai multe dintre ele. Am produs şi eu programme, dar acum nu mai am timp să fac aşa ceva.

Am scris până acum vreo zece cărţi. Cărţile pe care le-am publicat sunt în domeniul esteticii, sufismului arabo-islamic, legile istoriei privite prin procesul istoric al lumii arabe, critica poeziei arabe şi alte subiecte. În ceea ce priveşte textele traduse din româneşte în arabă, am tradus o mare parte din cartea Dnei. Nadia Anghelescu, intitulată “Introducere în Islam”, care sintetizează o concepţie generală asupra religiei islamice. Am tradus şi cartea lui Remus Fos, care era decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, o carte importantă şi un “gigant” pentru că a lucrat la ea vreo 15 ani şi are vreo 700 pagini, cu titlul “Istoria filosofiei islamice”.

Am tradus şi anumite concepte şi idei ale lui Petre Ţuţea. Am fost interesat de concepţia lui filozofică şi, mai ales, în ceeace priveşte ordinea existenţialismului, ce este existenţa, ce înseamnă a fi un spaţiu flexibil în această existenţă, cum citim religiile şi care sunt opiniile noastre asupra filozofiei materialiste a lui Marx, Engels… Eu îl consider pe Ţuţea un mare filozof al lumii contemporane!

Pe Mircea Eliade nu l-am tradus, dar l-am citit, cât de cât. Eu îl consider un om extrem de important, mare filozof, dar şi un mare artist. Limbajul lui este deosebit de frumos.

Am introdus un tânăr, eu îl consider tânăr, care a fost primul ce a tradus Coranul în limba română. Se numeşte George Grigore. Dimitrie Cantemir a tradus Coranul, dar nu în totalitate; alţii au făcut traduceri din franceză sau engleză, dar George Grigore a învăţat limba arabă, e arabist, ştie foarte bine limba arabă, franceza şi engleza, şi el a preluat concepţia Coranului din arabă. După care a comparat cu versiunile în franceză si engleză, a citit şi studiile anterioare în limba română şi a făcut o primă traducere integrală a Coranului.

A.I.R.: Ce legături aveţi cu lumea românească?

O.A.R.: Din păcate T.V. română are un semnal prea slab şi nu putem s’o prindem aici, aşa că legătura mea culturală cu România se face numai prin Internet. M’ar interesa să facem o legătură între cultura arabă şi cultura românească.

Noi suntem într’o poziţie universală critică din punct de vedere a concepţiei şi din punct de vedere al istoriei. Noi nu ne cunoaştem “unul pe altul”. E o mare problemă. Noi nu cunoaştem budismul cum ar trebui să’l cunoaştem, chiar şi religia creştină n’o cunoaştem în detaliu. Astfel, mulţi văd Islamul, în Europa sau în alte zone din lume, ca un “integral”, ceea ce nu este adevărat. Avem şi noi ortodocşii noştri, îi avem şi pe protestanţi, există diferite secte creştine care seamănă pur şi simplu cu sectele musulmane. Trebuie să cunoaştem această geografie a religiilor, a curentelor istorice şi a ideilor şi să descoperim că noi toţi suntem la fel. Diferenţele există într’anumite zone, în anumite concepţii, dar ceeace e rău, e rău, şi ceeace e bun, e bun. Noi zicem: nu e bine să bei alcool, dar 90% dintre ai noştri beau, după cum există şi creştini care nu beau.

Aş dori să ştie lumea ce este esenţa şi realitatea. Nu au nicio importanţă toate deviaţiile care depind de Coran. Coranul în sine e cel mai important. De exemplu, nu e scris deloc că nu ai voie să bei. Scrie că să nu o faci în aşa fel încât să-ţi pierzi mintea. Există în toate interzicerile Coranului o linie conducătoare: tot ce duce la autodistrugere… nu e voie! Dacă e normal, e voie! Ca şi în religia creştină unde nu ai voie să te autodistrugi.

Problematica istorică este că toate religiile lumii şi toate ideile grandioase au devenit instituţii politice, state şi puteri, şi fiecare trage de partea lui, cum vrea. Astfel, contradicţiile care există între musulmanii noştri sunt la fel cu cele care există cu alţii sau între alţii. E tot o formă de dogmatism, care n’are niciun sens.

De exemplu, noi suntem acum la Sharjah. Aici regulile sunt mai severe în ceea ce priveşte băutura, barurile, viaţa socială decât la Dubai. Însă nimeni nu se amestecă în libertatea ta de a face ce vrei în viaţa particulară. Nimeni nu-ţi spune că n’ai dreptul să cumperi băuturi dela Ajman sau Dubai. Aici putem vedea evoluţia. Ai noştri nu aveau bani şi saudienii erau plini de bani. Drept care au impus, spunând: “Trebuie să fie legile tale ca şi ale noaste!” Ceeace nu este normal! Dar acum tendinţa asta nu mai este acceptată nici chiar în Arabia Saudită. Asta n’are nicio legătură cu esenţa religiei, ci cu cine conduce şi cum conduce. Aşa cum era un stat comunist în România şi acum nu mai e.

Statul comunist avea dezavantajele lui generale, dar avea şi anumite avantaje, mai ales în ceeace priveşte protecţia socială. Eu am locuit acolo între ’73 şi ’78, în perioada lui Ceauşescu. Exista o protecţie socială sigură. Nimeni nu-şi punea problema cum se duce la spital, ce mănâncă sau ce lucrează. Este necesar un control al statului însă şi iniţiativa orizontală, cum este cazul în ţările capitaliste.

Experienţa Dubai-ului este foarte importantă, pentru că ei au adoptat cele mai bune exemple şi din Singapore, şi din China, şi din Asia, şi din America, de peste tot. Nu au limitări în domeniul ideilor, nici asupra oamenilor. Oricine poate participa acolo, poate avea ideile lui şi să ia iniţiative pentru dezvoltarea acestui mic emirat. Însă această concepţie nu există în celelalte ţări arabe.

A.I.R.: Oare acest exemplu minuscul poate fi transpus în ţări de zeci şi sute de milioane de locuitori?

O.A.R.: Eu cred că da! A şi început deja. În cadrul Emiratelor Arabe Unite, Cheikh Mohammed Bin Rached AL MAKTOUM, Primul ministru, a început să generalizeze experienţa Dubai-ului în celelalte emirate.

Pe de altă parte, există o tendinţă de a dialoga şi se merge spre integrare chiar şi cu unele ţări din Peninsula arabică, între care Arabia Saudită, Yemenul ş.a.m.d. Chiar azi citeam că ministrul de externe yemenit planifică o oarecare colaborare sau integrare bazată pe un standard. Eu afirm că acest standard este cel al Dubai-ului. Acest mic nucleu se măreşte pe undeva în cadrul Peninsulei Arabice. Mai există însă multe dificultăţi care trebuie rezolvate. În lumea arabă transformările cer un timp mai îndelungat.

Astăzi suntem într’altă lume. Trăim în lumea “multimedia”, a Internet-ului, a dezvoltării tehnice, a evoluţiei concepţiilor economice. Acum nu se mai poate vorbi de “un stat independent” în sensul tradiţional al independenţei, sau izolat. Independenţa tradiţională era sinonim de “protecţie”. Acum totul e deschis. Legile mondiale, care pornesc dela O.N.U. vor fi generalizate în câţiva ani de zile. Poate mai puţin de cinci!

A.I.R.: Cred că sunteţi foarte optimist! Cum se vor putea face astfel de transformări rapide, când ne lovim în fiecare zi de manifestări ale unei mentalităţi din ce în ce mai retrograde?

O.A.R.: Am aici o carte care abordează tocmai această problemă: psihologia oamenilor sau popoarelor! Am scris deja care este părerea mea despre această fobie internaţională şi locală, despre modelurile şi despre necesitatea unui fel de spiritualitate care face o legătură între stat şi spiritul religios, care să ne dea posibilitatea de a dezvolta iniţiativa economică bazată pe experienţa capitalismului mondial şi istoric. Scopul este de a obţine un echilibru intern, un univers intern calm, ceea ce nu există actualmente nici chiar în ţările bogate! De aceea spiritualitatea şi etica trebuie să fie dezvoltate!

Eu am observat în Europa de vest, cum ar fi în Anglia, că religia creştină nu mai are aceeaşi forţă ca în trecut. Poţi să observi la Londra că nimeni nu se mai duce în biserici, ceea ce nu este normal. Îtr’unele biserici am observat cu ochii mei că Duminica nu erau decât câţiva bătrâni… şi atâta tot! Ceea ce înseamnă că oamenii, mai ales tinerii, îşi trăiesc viaţa în mod vertical şi nu mai văd ceea ce este după această viaţă. Nu mai au încredere în lumea cealaltă. În acest caz nu putem fi echilibraţi interior.

A.I.R.: Dvs. credeţi că în lumea musulmană există o evoluţie a concepţiilor religioase?

O.A.R.: Din păcate majoritatea reproduce ceea ce a fost. Dar există unele evoluţii care încearcă să dea răspunsuri mai moderne, mai actuale, şi care se bazează pe un element fundamental, anume că religia nu este răspunsul total al tuturor elementelor vieţii. Din moment ce afirmi că în religie poţi găsi toate răspunsurile lumii, înseamnă că ai negat partea metafizică a religiei, ai negat partea ei nevăzută. Ca urmare ai încercat să pui acest text sfânt în viaţa directă în mod mecanic, să faci o copie mecanică a acestui text. Există un fel de război intelectual intern al doctrinarilor care provin din curentul general al islamului istoric.

Nu pot vorbi de ideea absolută, dar curentele actuale ale islamului extremist seamănă, după părerea mea, cu anumite curente politice din Occident, în sensul politic şi nu geografic al cuvântului, de dreapta. Mai ales actuala administraţie a S.U.A., care crede în ideile de transformare foarte rapidă şi care incită iniţiativa. Chiar dacă presupune că trebuie folosită forţa. Ei afirmă că transformarea trebuie să existe în lumea actuală fie pe cale paşnică, fie prin forţă. După părerea lor, forţa nu e ceva rău. Ei au teoria amestecării elementelor care par echilibrate, pentru că, în fond, ele nu sunt echilibrate. Aşa că, atunci când facem aceste amestecuri, sau transformări, de fapt mergem pe tendinţa istorică normală. Asta e o idee filozofică în S.U.A. şi sunt unii care cred în această teorie. Ei, de fapt, au preluat aceste idei din Darwin şi Nietzsche. Ambii erau mari oameni de ştiinţă în domeniul filozofiei, dar credeau că legile naturii funcţionează la fel şi în societatea umană. Nu există în viaţă aşa numita “aşteptare”. Nu poţi vedea un fenomen în mod calm. Ei cred că transformarea trebuie provocată.

Unii dintre ei cred că e o idee sfântă, adică Dumnezeu vrea să facem asta, pentru că noi mergem spre Armaghedon.

Când ideile astea ajung la conducerea unei puteri universale, cum sunt Statele Unite, eu afirm că ele a creat toate premizele fundamentalismului şi al extremismului din lume.

În Irak, au reînviat fundamentaliştii islamici din sectele sunite şi şiite. Cine le-a dat această posibilitate? Naiv sau straniu este că Departamentul de Stat afirmă că vrea să creeze un alt mod de conducere, frumos, democratic, dar obţine exact rezultatul contrariu.

Europenii, care cunosc lumea arabă, le-au spus americanilor: “Măi oamenilor, nu vă grăbiţi, pentru că Saddam este la fel ca şi ceilalţi din lumea arabă, nu e o mare diferenţă. Nu vă grăbiţi, lăsaţi să acţioneze informaţiile şi puterea presei din lumea arabă şi din restul lumii, lăsaţi zece ani maximum, şi aceste sisteme vor dispărea cu siguranţă.”

Ce se întâmplă azi? Ţările arabe unde există un fel de totalitarism au devenit mai puternice, ca urmare a evenimentelor din Irak. Şi ne-au încurcat pe toţi!

Noi, în Islam, avem suniţii şi şiiţii, cum sunt catolicii şi ortodocşii. Suniţii nu se bazează pe ideile luate dela imam, ci se bazează pe carte, pe care fiecare o citeşte cum vrea. Dar la şiiţi, dacă eşti un imam, poţi să afirmi: “Asta nu e albastru, este galben!” Şi toţi fidelii trebuie să creadă că e galben! Puterea omului în cadrul sistemului şiit e asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu. Ceeace se întâmpla în Europa în secolul XIV. Dacă se ridică un imam în moschee şi le cere să meargă în Paradis, toţi merg!

Asta trebuie ştiut foarte bine, ca să înţelegem de ce apare un personaj ca Ahmadinejad. De aceea afirm că, sprijinind un sistem ca cel din Egipt sau din Arabia Saudită, sprijinim o idee care se bazează pe un text care depăşeşte toată lumea. Cu acest text putem avea multe divergenţe şi interpretări. Însă la şiiţi nu există aşa ceva.

Sper că George [Grigore n.n.] a terminat traducerea în limba română [a cărţii n.n.] şi că, mai târziu, va fi tradusă şi în alte limbi europene. Astfel sper că cititorii vor descoperi care sunt elementele comune între noi.

Eu, din punct de vedere metafizic, mă simt mai aproape de Iisus Hristos, adică îl consider ca cel mai valoros profet din istoria lumii.

Bah’ai-ismul este o variantă a sectei şiite, care tinde spre Iisus Hristos, el este o punte între Islam şi Creştinism din punct de vedere sufist. Sufiştii islamici consideră că Iisus Hristos este simbolul cel mai mare şi au ajuns la o opinie foarte interesantă, anume o religie deschisă, pentru că au luat elemente chiar şi din filosofiile orientale din India sau Persia (manuiste sau dradiste). De aceea bah’ai-ismul este un teren mare, deschis. Eu nu-l văd pe Ahmad Baalat decât ca pe un sufist, musulman, creştin şi budist în acelasi timp. Şi putem găsi aceste idei chiar şi în cadrul creştinismului istoric. Ceea ce înseamnă că elementele care ne leagă sunt mult mai numeroase decât cele care ne dezbină!

De aceea sarcina noastră e să scriem şi să publicăm în alte limbi. Trebuie să ne sprijinim unii pe alţii.

Dacă am tradus un text din limba română în limba arabă, – este vorba de 300 milioane de lectori potenţiali – sau un text din arabă în română, el are un acces potenţial la celelalte limbi europene. După aceea ne vom cunoaşte unii pe alţii. Asta e o sarcină importantă, pe care trebuie s’o înfăptuim în acest moment, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă! N’avem alt drum!

Adrian Irvin Rozei, Sharjah, martie 2006

Nota:
* “Franţei îi e frică. Franţa a intrat în panică…” Celebra frază cu care Roger Gicquel a anunţat la televiziunea franceză în 1976 crima odioasă a unui asasin care omorîse un copil. Puţini sunt cei care’şi mai amintesc însă fraza următoare: “Da, Franţei îi este frică, şi nouă ne este frică, şi este un sentiment pe care trebuie să’l combatem, pentru că vedem clar că el conduce la dorinţa nebunească a unei justiţii expeditive, de răzbunare imediată şi directă.” Afirmaţie cu atât mai valabilă în cazul unui atentat terorist!

“SERVICE APRES VENTE”

De abia trimisesem editorului interviul cu Omar Abdul Aziz în care acesta milita pentru o mai bună cunoaştere între lumea Islamului şi cea ale celorlalte religii, în vederea eliminării conflictelor interreligioase, când a izbucnit polemica generată de discursul ţinut pe 12 septembrie de către Sf. Părinte la Ratisbona.

Conflicte între lumea creştină şi cea musulmană au mai avut loc de nenumărate ori în ultimii ani. Ajunge să ne amintim de scandalul provocat de cartea lui Salman Rushdie, intitulată “Versete satanice”, sau de criza caricaturilor publicate de un jurnal danez în 2005. Însă de data asta, fiind vorba de afirmaţiile Sf. Părinte în cadrul unei conferinţe universitare privind poziţia unor religii majore ale “Lumii vechi”, comentariile şi analizele ce au urmat cutremurul internaţional provocat de acest discurs au luat o turnură cu mult mai ştiinţifică.

Am remarcat, printre multe articole publicate cu această ocazie, interviul acordat ziarului “Le Monde” din 17/09/2006 de către specialistul lumii arabe Malek Chebal, prezentat sub titlul “Credinţă şi raţiune”.

Malek Chebal a publicat de curând cartea intitulată “L’Islam et la raison”. Acest interviu mi-a atras atenţia pentru că, în plus de explicaţiile raţionale privind întrebările pe care ni le punem cu toţii în legătură cu violenţa lumii contemporane, generată de mişcările religioase, el militează pentru instaurarea aceloraşi procedee pe care le preconiza Omar Abdul Aziz în discursul său.

La întrebarea pusă de jurnalistul H. Tinq privind aparenta integrare de către gândirea islamică a aspectului raţional, M. Chebal răspunde că Islamul a încercat din totdeauna să joace cu raţionalitatea. De altfel, lumea creştină sau iudaică din Evul Mediu a descoperit gândirea greacă mulţumită arabilor şi a traducerilor realizate la Bagdad sau în Andaluzia.

Însă analistul arab afirmă că, dacă în perioada de aur a Islamului, savanţi şi doctori, precum Averoes şi Ibn Tufayl, au încercat să găsească punţi între raţionalitate şi religia lor, după 1492, în acelaşi timp cu sfârşitul dominaţiei arabe asupra fizicii, matematicii, explorării naturii, a început şi sfârşitul perioadei de cercetare a raţionalităţii.

În Islam, tradiţia criticii şi a autocriticii nu a fost nici odată o trăsătură semnificativă. Autorul afirmă că lumea islamică a funcţionat din totdeauna după trei axe:

  • “războinicii”, care caută să impună teoria Jihad-ului,
  • teologii, care-i dau autoritatea sfântă,
  • neguţătorii, care finanţează.

Deasupra lor se află califul şi în margine intelectualii, liber-cugetătorii, filozofii.

În practică, chiar şi astăzi întâlnim aceeaşi stuctură:

  • suveranul, care guvernează,
  • autoritatea religioasă (ulema) care emite “fatwa” pentru a sprijini acţiunea politică,
  • “afaceriştii”, care finanţează acest sistem în scopul obţinerii unor beneficii materiale.

Aluzia la anumite monarhii din Golf este evidentă.

În afara acestei triarhii rămân intelectualii, precum şi “ceilalţi” (străinii, evreii, creştinii etc.)

Alte credinţe, precum creştinismul, au avut şi ele perioadele lor de violenţă, alternând cu perioade de lumină. Islamul s-a bucurat timp de şapte secole de o eră de toleranţă în Andaluzia, cea mai bună dovadă că poate fi o religie care propăvăduieşte pacea şi înţelegerea reciprocă. Şi autorul trage concluzia că totul depinde de cel care interpretează Coranul. Acesta nu spune “nici mai mult, nici mai puţin decât ce zice interpretul său. În numele aceluiaşi text sfânt s-au făcut cele mai mari realizări ale lumii şi s-au comis cele mai mari crime”.

La întrbarea dacă dialogul dintre evrei, creştini şi musulmani n-ar trebui să plece de pe baze mai realiste, M. Chebal răspunde: “Am făcut mai întâi o muncă de apropiere, am căutat un mod de a ne vorbi, un vocabular comun. A trebuit să pacificăm trcutul încărcat pe care-l purtăm în istoria noastră personală. Însă de câte ori a început un adevărat dialog, au izbucnit crize, atentatele dela Madrid, dela Londra, afacerea caricaturilor lui Mahomed. Frumoasele construcţii înălţate timp de ani au sărit în aer.

Problema este că se poate fabrica un terorist în trei săptămâni, dar trebuie treizeci de ani pentru a fabrica un intelectual critic. Câtă vreme rămânem în acest raport pervers al timpului, vom fi victimele violenţei ieftine, care murdăreşte întreaga comunitate. Câtă vreme n-am ales soluţia formării spiritelor critice, capabile de a interpreta un text, de a dialoga cu celălalt, vom rămâne în căutarea unui Islam al păcii pierdute, unui Islam al luminilor.”

Întrebarea este dacă ansamblul comunităţii internaţionale va avea răbdarea necesară pentru a aştepta această căutare ipotetică.

Adrian Irvin Rozei, Paris-Bucureşti, septembrie 2006

One thought on “Punți între Orient și Occident, sau necesitatea unei cunoașteri reciproce

  1. Frumoase ideile lui Abdul Aziz. Nu ştiu cât de practice sunt, dar cred că este muuult spus, că creştinismul şi islamul au multe în comun. Şi chiar dacă ar avea f multe în comun, dar în islam se spune (crede), că Iisus nu este Christosul, ci un profet (fie el chiar cel mai de seamă) şi aceasta anulează complet tot ceea ce a făcut Iisus în istoria mântuirii şi scopul pt care S-a coborât la noi.
    Dacă un creştin şi un musulman cred astfel şi se solidarizează în baza celor comune credinţelor lor, numindu-se Ba’hai sau oricum altceva, atunci se aseamănă cu doi orbi care se iau de mână şi împreună merg spre groapă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *