Povestea unei cărți poștale

Nu de mult am cumpărat o carte poştală…

Eram într’o piaţă la Paris, unde printre multe tarabe de artizani şi meşteşugari care expuneau produsele artei lor, era şi masa unui anticar, specializat în stampe şi cărţi poştale vechi. Cum subiectul acesta mă interesa, am început să caut cu speranţa că voi da peste ceva interesant. Nici eu nu ştiam ce se cheamă… “ceva interesant”.

Şi deodată mi-au căzut ochii peste o carte poştală trimisă din Bucureşti. Era o imagine cunoscută şi totuşi nouă. Ateneul Român… Ce poate fi mai cunoscut, chiar dacă imaginea data de aproape un secol! Dar în faţa arhitecturii de la 1888, care marchează şi astăzi inima istorică a oraşului, se înălţa un monument… o coloană de piatră dominată de vulturul cu crucea în clonţ, simbol bine cunoscut al Munteniei.

atheneulrecto.jpg


Nu mai văzusem monumentul acesta, deşi aveam deja câteva cărţi poştale reprezentând Ateneul de-a lungul a mai bine de un secol de existenţă.

Cea mai veche imagine reprezenta parcul din faţa Ateneului tăiat în plin mijloc de o alee pe care domni imbrăcaţi în “straie nemţeşti” şi cu pălării de pai păreau cã se feresc de căldura soarelui, deşi purtau vestă şi haină neagră în plină vară. Era pe la 1900 şi imobilul “Jockey Club”-ului şi cafeneaua “High Life”, pomenită deseori de Caragiale, mai dominau parcul Ateneului.

Apoi o altă imagine, reprezenta acelaşi parc pe la 1920. Se vedeau deja primele automobile-taxiuri în faţa hotelului “Athénée-Palace”, nu cel cu faţada de azi, refăcută în anii ’30, ci cel de la origine, din 1910. Maşinile se amestecau încă cu birjele-taxiuri trase de un singur cal, pe care le-am cunoscut pânã la sfârşitul anilor ’50.

Cunoşteam şi diferitele imagini ale Ateneului de după război. Mai întâi fără medalioanele de pe faţadă reprezentând pe regele Carol I înconjurat de voievozii care au marcat istoria culturii române, ca Matei Basarab şi Vasile Lupu.

În faţa colonadei, pe peluza verde, fugeau ca după o fantomă a trecutului “Alergãtorii” lui Boucher. Aveai impresia că-şi luaserã picioarele la spinare, urlând: “Vrem să scăpăm de aici cât mai repede!” Probabil că presimţeau că într’o noapte de Decembrie ’89 un glonţ pierdut – cine a tras?… de ce a tras?… oare vom şti vreodatã? – îl va străpunge în plin piept pe unul dintre alergători.

În fine, pe la începutul anilor ’60, a fost instalată în faţa Ateneului statuia lui Eminescu, de Anghel. Ce scandal! Cum să acceptăm ca marele poet naţional sã fie reprezentat “în pielea goală”… sau aproape!

atheneulverso.jpg

Dar, până una-alta, mă uitam cu mirare la cartea poştală cu ştampila poştei din Bucureşti: 23 martie 1902. Mai jos, o altă ştampilă din Paris: 26 martie 1902. În numai trei zile cartea poştală ajunsese de la Bucureşti la Paris! Fără avion, fără “train à grande vitesse”, fără T.I.R… Şi astăzi, după o sută de ani, cu toatã “tehnica avansată”, cât face o carte poştală din România până în Franţa?

Dar cel mai interesant era numele destinatarului: “M. Jules HETZEL pour Mlle. HETZEL.” Auzisem de multă vreme de celebrul editor Hetzel cunoscut pentru publicarea cărţilor lui Jules Verne în ediţii care şi azi mai fac admiraţia bibliofililor din lumea întreaga. La fiecare licitaţie preţul ediţiilor originale Hetzel înregistrează noi şi noi recorduri. Oare cartea mea poştală era adresată celebrului editor din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui urmaşi au continuat activitatea până la primul război mondial?

Am alergat imediat pe “rue Jacob” la adresa de pe cartea poştală… Nici o indicaţie… O casă veche ca toate celelalte din cartier… Oare nu voi găsi niciodată soluţia problemei mele?

* * *

Ca de obicei când eşti urmărit de o idee, o lumină apare pe neaşteptate! Trecând pe la Sévres în autobuz, remarc un afiş anunţând o expoziţie: “Voiajele extraordinare” ale lui Jules Verne în editura Hetzel.

Documentaţia disponibilă în expoziţie e clară. Pierre-Jules Hetzel fondează casa lui de editură în 1837. În 1860 se mută pe “18, rue Jacob”. Fiul său, Louis-Jules Hetzel preia direcţia casei după moartea tatălui în 1886 şi continuă activitatea până la 1912 când o vinde editurii Hachette.

hetzel.jpg

Fiica acestuia, Catherine Bonnier de la Chapelle, pe care scriitorul academician Poirot-Delpech a cunoscut-o fiind copil la Meudon Bellevue, unde familia Hetzel avea o casã la ţară şi care astăzi este un muzeu al cărţilor publicate de celebrul editor, trebuie să fi avut vreo 20 de ani în 1902 când primea cărţi poştale din Bucureşti. Rămâne să descoperim cine era acel M. Berger care îi scria, cu autorizaţia tatălui, din România.

Dar asta e o altă poveste…

Adrian Irvin Rozei, Paris, noiembrie 2000

3 thoughts on “Povestea unei cărți poștale

  1. Apropo de Eminescu…“Si, fireste, cel care-i cuprinde sau ii presupune intr-un fel sau altul pe toti: Eminescu. Aici, Cioran a avut de trei ori dreptate in corespondenta: „Ruteanul asta a dat un rost semintiei noastre“; „un om rasarit dintr-o data in mijlocul unui popor asa de usuratic“; „fara Eminescu, neamul nostru ar fi neinsemnat si aproape de dispretuit“.

    http://www.cotidianul.ro/index.php?id=45&art=7677&cHash=687df19d53

  2. Cu finetzea unui derbedeu incerc sa contrazic pe Cioran .
    Bah columna lu Traian ce este,se bat romani cu stafi? „un om rasarit dintr-o data in mijlocul unui popor asa de usuratic“???misto comparatia dar Mihai Viteazul are dosar la Vatican ,respect pt Eminescu,dar nu avea ce sa scrie daca neamul nostru era usuratic ,el a scris despre neamul dacic intrun timp cind literatura ,proza era la mare cautare !el descrie publicului avar de cunostintza istoria unei tari cu un trecut tumultos dar in nici un caz usuratic!
    Cu sa fara el chiar si fara tine Ciorane:EROI POATE DORM DAR NICIODATA NU MOR !!capisco ?

  3. Derbedeu; ştii să iei lumea la “mişto” dar dacă ar fi numai lume de mintea dumitale! Însă
    te iei de oameni mari care au adus onoare României. De ce nu-i laşi sdă doarmă în pace şi ia-te de cei care-ţi poate da un răspuns…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *