Povestea tabloului care a traversat cinci ţări… (I)

…şi a făcut un pui !

Scenariu pentru un program « reality show » sau “road movie” de televiziune  

Roma, 13/10/2017 

In octombrie 2016, eram la Roma şi, mai mult ca să treacă timpul, am intrat în magazinul unui anticar, de pe « Via dela Scrofa ».

Acolo am văzut un tablou care mi-a plăcut. Ah ! Nu era cine ştie ce ! O vedere dintr-un port în sudul peninsulei, cu câteva bărci cu pânze şi nişte personaje în faţa unor case mediteraneene. Tabloul, care poartă o semnătură ininteligibilă, este pictat pe lemn de placaj şi are dimensiunile de 50cm X 30cm. 

 

N-am rezistat tentaţiei şi l-am cumpărat pe nimica toată. Il vedeam deja pe peretele casei noastre din Languedoc. Numai că, mai întâi, trebuia să-i găsesc un cadru potrivit. Nicio problemă ! La Roma mişună atelierele de « corniciai », cu o varietate de rame fără egal în lume. 

Am intrat în prăvălia celui din colţul străzii, chiar alături de hotelul meu.

Am ales un cadru care se potrivea cu tabloul meu şi l-am întrebat pe patron care e preţul :

« 50 Euro ! ».

« Şi când e gata ? » am adăugat eu.

« Mâine după-amiază », mi s-a răspuns. 

Aici începea o problemă ! « Un souci », cum se spune azi în Franţa !

Avionul meu pleca a doua zi, la ora 9h00.

I-am explicat meşterului cum vine povestea şi el mi-a spus :

« Nicio problemă ! Iau tabloul la mine acasă, unde am lemnul cadrului, îl fac deseară şi mâine, la ora 7 dimineaţă,vin la barul din colţ, cu tabloul înrămat ! » 

Afirmaţia asta m-a pus pe gânduri : îi las tabloul, cu riscul de a nu-l vedea a doua zi la bar, şi ori abandonez tabloul, ori ratez avionul pentru Paris ? 

N-am avut curajul să « încerc marea cu degetul »! Am luat tabloul cu mine, spunându-mi că voi găsi un cadru potrivit la Paris. 

Intr-adevăr, am găsit ! Insă mult mai urât şi… cu 150 Euro !

Nici chiar aşa ! Cum era să plătesc de trei ori mai mult ca la Roma ? Pentru diferenţa de preţ, am un bilet Paris-Roma dus-întors! 

Eram convins că la Béziers voi găsi un atelier cu preţuri mai acceptabile.

Am dus tabloul acolo… şi am descoperit că un astfel de atelier nu mai există în oraş ! 

Nu-mi mai rămâne decât… să revin la Roma, cu tabloul meu sub braţ ! 

Asta nu mă deranjează prea tare. De când am constatat că, pentru preţul unui Paris – Bucureşti direct, pot avea un Paris –Bucureşti via Roma, Atena sau Istanbul, plus două nopţi de hotel, nu mă mai jenez să fac o escală de două sau trei zile prin aceste oraşe. Tot mai am o mie de lucruri de văzut în aceste locuri, chiar dacă am fost acolo de zeci de ori. Insă, deocamdată… evit Istanbulul ! 

Iată, deci, programul meu făcut : Paris/Roma/ Bucureşti/Atena/Barcelona, cu avionul, şi Barcelona/Béziers, cu trenul. 

Nimic mai simplu ! Pun tabloul în valiză şi mă îndrept spre aeroport. 

Numai că socoteala de acasă… nu se potriveşte cu cea de la Orly ! 

Din cauza grevei « unei anumite categorii de personal din aeroport » (formula demagogică repetată şi consacrată), zborul meu, ca şi altă treime din cele prevăzute în acea zi, a fost anulat. După 4 ore de aşteptare la coadă, mi se propune un zbor… peste două zile. Când eu am numai 72 ore la Roma şi trebuie să ajung, fără întârziere, la Bucureşti ! Desigur că, nopţile de hotel, pe tot parcursul, sunt deja achitate. 

Refuz propunerea companiei aeriene, revin acasă şi, după două ore de pianotaj pe Internet, găsesc un zbor pentru Roma, a doua zi, însă… via Catania !  Un voiaj de 7 ore, cu 3 ore de tranzit în aeroportul sicilian. Timp în care, pot, cel mult… să mănânc o farfurie de spaghetti şi să beau o cafea, la barul de lângă poarta avionului ! 

Zis şi făcut ! Drept care, mă aflu, cu o zi întârziere, la Roma. 

A doua zi, de dimineaţă, plec cu tabloul meu sub braţ înspre « corniciaio »-ul meu. Insă, pe drum, traversând tot oraşul, intru în alte două magazine de acelaşi fel, studiez preţurile şi oferta ramelor propuse. Sunt convins, astfel, că meşteşugarul meu… e cel mai bun din Roma ! 

Când intru în prăvălia lui, toată lumea mă salută, ca pe o veche cunoştinţă ! Probabil că n-au mai văzut alt nebun care vine special de la Paris ca să-şi înrămeze tablourile la ei. Cel puţin, aşa le-am povestit eu ! 

Foarte repede, aleg rama, îmi confirmă preţul de 50 € şi-mi spune : « Vino mâine la ora 11 şi tabloul va fi gata ! » 

Foarte bine ! Acum mă pot duce să mă plimb prin Roma. 

                                         *   *   *

De fiecare dată când merg la Roma, ca şi în alte capitale europene unde revin în mod periodic, aleg câte un subiect de « studiu », în plus de eventualele expoziţii, festivaluri, concerte… pe afiş în acel moment. 

De această dată, subiectul era : « Rome, mise en scène ». Exact titlul cărţii lui Edouard Dor, pe care o cumpărasem la Boulogne, la « Salonul cărţii », în decembrie 2016.

Acest jurnalist şi-a propus să caute prin oraşul Roma locurile unde au fost turnate filme, de-a lungul unui secol de existenţă a cinematografului. Să iei, una câte una, plăcile instalate de-a lungul străzilor oraşului de către primăria Romei, este nu numai o plăcere de pieton, dar şi o ocazie de a-ţi reaminti  nenumărate capodopere ale celei de-a şaptea arte. Şi, de multe ori, de a descoperi filme pe care le-ai ratat, la vremea lor, sau anecdote legate de condiţiile filmării unor scene de antologie. 

Deşi Eduard Dor a listat în cartea sa mai bine de 70 filme, ale unor realizatori celebri, « de la Vittorio de Sica la Michelangelo Antonioni, de la Federico Fellini la Pier-Paolo Pasolini, trecând prin realizările unor William Wyler, Jean-Luc Godard, Nanni Moretti şi Woody Allen », marea mea plăcere este de a încerca să descopăr titluri şi locuri nemenţionate în volumul, remarcabil, al autorului francez. Care mi-a mărturisit, acum 10 luni, că este tot atât de îndrăgostit de « Urbea eternă » ca şi mine ! 

Plimbarea « cinematografică » prin Roma este şi o bună ocazie de a « tăia picioarele » unor scorneli acreditate de multă vreme de filmele turnate aici.

De exemplu, celebra scenă din nu mai puţin faimosul film « Vacanţe romane » (1953), în care jucau Audrey Hepburn şi Gregory Peck, turnată la « Bocca de la Verità »… este o făcătură !

După teoriile ghizilor romani, acestă gaură înspăimântătoare îţi va smulge mâna, închizându-se rapid, dacă ai spus o minciună. Drept care, sute de turişti se înghesuie în acelaşi timp spre a demonstra iubiţilor lor cât de fideli sunt ! 

In realitate, acest loc era una din gurile de canal care dădeau, acum 2000 ani, în « Cloaca massima », canalul colector al capitalei imperiului roman. Drept care, locuitorii oraşului, care cunosc adevărata istorie a locului, se ţin de burtă, râzând, când îi văd pe turiştii asiatici făcând coadă aici: «Nu numai că bagă mâna în rahat, dar se mai şi trag în poză ! », spun ei.  

Insă, pentru vizitatorul român, există la Roma un alt loc de memorie important. 

Cine-şi mai aminteşte, la Bucureşti, de tentativa, de scurtă durată, din anii războiului, de a înfiinţa în România un studiou cinematografic de talie internaţională, după modelul celui italian, de la Cinecittà ? 

Chiar dacă această încercare avortată din cauza condiţiilor speciale din România de după război, nu a produs decât câteva filme –turnate mai degrabă în scop propagandistic- ele nu sunt uitate în expoziţia care aminteşte istoria studiourilor romane de la Cinecittà. 

« Odessa in fiamme », filmul coproducţie italo-română din 1942, este nu numai menţionat, dar apar în expoziţie chiar şi câteva imagini. Nu este precizat însă că în film juca Maria Ciobotaru, renumită solistă de operă a anilor ’40.  După ce, timp de mai bine de jumătate de secol, s-a crezut că filmul a dispărut, o copie a fost regăsită, nu de mult, în arhivele studiourilor italiene. 

Insă, pentru mine, alte imagini din expoziţia de la Cinecittà, au, probabil, şi mai multă importanţă !

Apar acolo câteva scene din filmul « I Magliari », turnat de Francesco Rossi în 1959. Pe generic sunt listate vedete de neuitat ale filmului italian : Alberto Sordi, Renato Salvatori, Belinda Lee, dar şi prietena mea Linda Bastide ! 

« Linda Vandal », după numele ei de actriţă, este ultima supravieţuitoare, încă în activitate, din castingul acestui film reprezentativ pentru curentul neorealist al anilor ’50. Cu toate astea, anul trecut, când filmul a fost prezentat timp de câteva săptămâni pe ecranele pariziene, exploatantul « a uitat » să o menţioneze pe afiş ! Impreună cu Linda, ne-am grăbit să-i « împrospătăm memoria » ! El a promis că, la prima ocazie, va organiza chiar şi o seară-dezbatere, în jurul filmului, în prezenţa vedetei care deţinea rolul feminin « numărul doi » în această producţie marcantă a cinematografului italian. 

Linda Bastide, într-un roman-foto din anii ’60, şi în România, în 2016

                                          *   *   * 

Am sosit la atelierul meşteşugarului meu a doua zi, la ora  11… fără 5 minute. N-aveam vreme de pierdut : avionul meu pleca spre Bucureşti în după-amiaza aceleiaşi zile. 

De cum am intrat în prăvălie, am remarcat, pe o masă, tabloul meu aşa cum îl lăsasem cu o zi mai înainte : tot fără cadru ! 

« Ştiţi Dvs., am verificat în magazie şi am constatat că nu mai avem rama pe care aţi cerut-o. Insă, vă putem face alta…  aurită, la acelaşi preţ ! »

« Nu, n-am nevoie de aur ! Eu vreau să fie albastră, ca fondul tabloului ! » 

Am început să scotocesc prin magazin, doar-doar voi da peste un cadru asemănător celui ales iniţial de mine. Infine, am găsit un model care-mi plăcea… însă pe fond verde. 

« Nu-i nimic ! Vi-l facem albastru ! »

« In cât timp ? »

« Intr-o oră ! Duceţi-vă Dvs. la plimbare şi reveniţi peste 60 minute.» 

Atunci am înţeles că săptămâna pe care mi-o ceruseră la Paris, pentru realizarea acestei lucrări, era numai « praf în ochi » pentru a putea justifica un preţ triplu faţă de Roma. 

Inainte de a pleca « la plimbare », tot scotocind prin atelier, am dat peste un mic tablou, de fapt o oglindă, încadrată cu rama pe care o doream de la început. 

« Am făcut-o cu ce ne-a mai rămas din cadrul iniţial. O doriţi ? V-o las cu…10€!».

Asta « it’s an offer you can’t refuse! ». Am acceptat imediat. 

Plimbându-mă alene pe străzile din cartierul « Via dela Scrofa », am dat peste un întreg « pâté de maisons » portughez ( lângă biserica « Sant’ Antonio dei Portoghesi ») şi de Palazzo Scapucci. Câte lucruri îmi mai rămân de descoperit la Roma, după jumătate de secol de vizite anuale ! 

Insă, deocamdată, am o altă preocupare : la ce-mi va servi o oglindă, chiar şi cu un cadru pe care l-am ales ? N-ar fi mai bine să găsesc o pictură, un desen sau o gravură, dacă se poate, reprezentativă pentru Roma ?

In cele 20 minute care-mi mai rămân până la ora la care tabloul meu va fi disponibil, dau târcoale prin cartier, în căutarea unei imagini « romane », demnă de a fi încadrată. 

Foarte repede, dau peste un restaurator de mobile, care vinde şi tablouri, desene, gravuri… El tocmai îi arată unei tinere cum se repară lemnul unui fotoliu mâncat de termite. Ii explic problema mea şi în câteva minute îmi dă să aleg între diferite imagini. Care, însă, trebuie să se potrivească la măsurile cadrului meu.

 

Ca să nu mă înşel, alerg la « corniciaio » (care pictează cu râvnă noul meu cadru… făcându-l albastru, din verde !), iau oglinda şi revin la prăvălia restauratorului.

Atunci, fata care lucra cu el mă întreabă : « Lei, per caso, non e romeno ? »

Aşa am aflat că Veronica vine… din cartierul Gării de Nord, de la Bucureşti, şi că locuieşte la Roma de 12 ani ! 

In ultimă instanţă, alegerea « imaginii romane » a fost simplă : o gravură, reprezentând Piazza Navona în secolul XVII. 

Această imagine, al cărui autor va trebui să-l caut cu atenţie prin muzeele italiene, răspunde unei întrebări pe care mi-o pun de zeci de ani. 

Am auzit, încă de la prima mea vizită la Roma, în 1968, că piazza Navona servea, în antichitate, ca şi în epoca Renaşterii, ca bazin cu apă pentru bătălii navale, cu ocazia sărbătorilor romane. Insă, mă tot întrebam cum asigurau, pe atunci, impermiabilitatea locului, pentru ca apa să nu se scurgă şi temeliile palatelor vecine să nu fie distruse ? 

Numai după ce am achiziţionat  gravura, cercetând mai îndeaproape acest subiect, am descoperit că, în realitate, nu se organizau « bătălii navale », ci, profitând de apa care stagna în « hipodromul » natural al pieţii, tinerii romani bogaţi veneau cu carele lor trase de cai şi se amuzau întrecându-se în « derapaje controlate ». Cu alte cuvinte, o formă antică de « dirt track » ! 

Ceeace se vede şi în gravura din secolul XVII, unde în piaţa inundată circulă caleşti !

Altă idee falsă, repetată în  ghidurile achiziţionate de turişti, menţionează conflictul dintre doi arhitecţi celebri: Gian-Lorenzo Bernini şi Francesco Borromini.

Legenda afirmă că statuia ce reprezintă Rio de la Plata (unul dintre cele « patru fluvii », alături de Dunăre, Gange şi Nil, sculptate de Bernini) se păzeşte cu braţul în aer de o eventuală surpare a turnurilor bisericii vecine… construită de Borromini. Iar statuia ce reprezintă Nilul, îşi ascunde faţa cu un voal… ca să nu vadă această catastrofă ! 

Numai că, un mic detaliu le-a scăpat celor ce repetă acest comentariu răuvoitor. Statuile au fost instalate în 1651, un an înainte de începerea construcţiei bisericii ! Iar Nilul, care-şi ascunde faţa, ar corespunde faptului că, în acea vreme, izvoarele lui nu erau încă descoperite.

                                             *   *   * 

Când am revenit la atelierul maşterului meu… totul era gata : tabloul cu vederea din Napoli şi « micul tablou » cu gravura din secolul XVII.

Am plătit, după cum ne pusesem de acord şi eram gata să-mi iau pachetul sub braţ şi să plec spre aeroport. 

Insă atunci mi-am dat seama că tabloul meu, odată încadrat, nu mai intra în valiză ! Mai mult ! Noile lui dimensiuni exterioare ( 61 cm X 43 cm) depăşeau acum cele autorizate ca « bagaj de mână » în avion. De unde riscul de a fi obligat să-l depun în cala avionului, ceeace înseamnă… posibilitatea unei « avarii » şi… 50 Euro amendă ! 

Considerând că mai aveam, până să ajung în Languedoc, trei zboruri în perspectivă, totalul ar fi reprezentat… costul tabloului !

Nici nu putea fi vorba de aşa ceva ! Am decis că… voi trece prin « urechile acului » cu cele două tablouri şi că… nu voi plăti niciun suplement ! 

La prima etapă, Roma-Bucureşti, am ambalat tabloul mare într-o foaie de plastic… verde, l-am ascuns sub haina mea şi, ţinând-o de vorbă pe fata de la linia aeriană, am trecut cu el neobservat ! 

Mai departe… vom vedea ! 

A chaque jour suffit sa peine !

 

Bucureşti, 30/10/2017

Trecerea pe la vama din România era un scenariu pregătit cu o mare atenţie şi o lungă anticipaţie !

Mi s-a spus şi repetat că, în România, legea patrimoniului este foarte severă. Operele oricărui artist decedat, chiar şi de două zile, sunt considerate « patrimoniu naţional » şi nu pot fi scoase din ţară decât cu aprobarea Ministerului culturii. Insă, dacă ai venit cu o operă pe care ai declarat-o la vamă, fie ea chiar şi un Brâncuşi sau Grigorescu, o poţi scoate fără nicio problemă. Era momentul de a verifica această afirmaţie !

Nu pentru că tablourile mele au cine ştie ce valoare, dar… legea e lege ! 

M-am pregătit încă de acasă. Am fotografiat tabloul meu – încă fără ramă !- într-un cadru « domestic » şi am luat pozele cu mine. Pentru micul tablou… nu era prevăzut nimic. In dimineaţa sosirii la Bucureşti, el… încă nici nu exista ! 

Ajuns în aeroportul Otopeni, pe la miezul nopţii, am început să caut disperat un vameş ! Voiam să declar « operele mele de artă »!

Când, în fine, am găsit un vameş, prin pivniţele aeroportului, şi i-am explicat ce vreau, acesta s-a uitat la mine… ca la un scrântit ! 

Insă, conştiincios, s-a pus la masă şi a notat pe « Declaraţia vamală pentru călători », emisă de Ministerul Finanţelor publice, ceeace i-am indicat eu : 

-1 Buc. Tablou italian pe placaj etc., etc.

-1 Buc. Tablou pe carton etc., etc. 

N-a cerut nici pozele, nici să « dezbrac » tabloul înfăşurat în plastic. Insă, a semnat foarte citeţ, nu ca funcţionarul de la compania aeriană din Orly, pe care a trebuit să-l violez ca să dea în scris că m-am prezentat la ora indicată pentru plecarea avionului. Acesta, după multe insistenţe, a iscălit « Superviseurs » şi a trebuit să mă bat ca să obţin… o ştampilă pe foaia de hârtie albă… pe care o furnizasem chiar eu! 

No comment ! 

                                         *    *    * 

In zilele următoare, tablourile mele s-au odihnit, timp de două săptămâni, în hotelul « Reginetta » unde am locuit, în timp ce eu alergam prin Bucureşti, Târgovişte, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş… 

Trebuia să ne pregătim sufleteşte pentru şocul următor : voiajul între Bucureşti şi Atena cu… Ryanair ! 

Ryanair, societatea aeriană « low cost » care a împânzit de câţiva ani întreaga Europă, este probabil cel mai prost transportor aerian din lume, dacă facem abstracţie de “Spirit Airlines” din Statele Unite. Nu numai că ei încearcă prin toate mijloacele să smulgă de la pasageri orişice sfanţ, dar, considerând că, dacă ai plătit biletul ceva mai ieftin, le eşti dator-vândut, te tratează fără niciun respect, ca şi cum n-ai fi un client. De altfel, în ultima vreme, atât piloţii, cât şi unii pasageri, s-au revoltat şi refuză să mai lucreze/voiajeze cu această companie.

Insă, la Bucureşti, care este un « hub » pentru Ryanair, această companie este greu de evitat, dacă ai anumite imperative de orar sau de preţ. 

Eram gata să lupt cu ei pentru a salva tabloul meu de la « amendă ».

Insă, sosind la aeroport foarte devreme şi având vreo 5 kg în plus decât ceeace era autorizat (cărţi, cărţi, cărţi… ca la fiecare plecare din România !), a trebuit să-mi refac bagajul în faţa contoarului liniei aeriene.

Asta a ocupat-o, timp de vreo 10 minute, pe fetiţa de la Ryanair şi…tabloul meu a scăpat netaxat !

Cât despre scoaterea tablourilor din ţară, nimeni nu m-a întrebat… nici de sănătate!

Ouf ! Et de deux ! 

Fine al primo tempo

One thought on “Povestea tabloului care a traversat cinci ţări… (I)

  1. Tu es un amour de mentionner mon existence dans ton périple !
    Je ne savais pas qu’il y avait une galerie Alberto Sordi !
    Je me souviens bien de lui et de Renato quand nous tournions I Magliari à Hambourg !
    Je me déguisais en garçon pour pouvoir franchir les chicanes e la Reperpan ( pardon pour l’orthographe) où sont les filles dans les vitrines !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *