Portretul unui necunoscut

File de jurnal (pariziene)

Era pe la începutul anilor 60. Prima perioadă a „dictaturii proletariatului” [1] se terminase numai de câțiva ani (colectivizarea era încheiată, industria și comerțul în mâna Statului, începeau să se întoarcă unii prizonieri din gulag, la Moscova începuse „dezghețul”). Atunci, au început să apară, chiar și în domeniul cultural, anumite deschideri, încă foarte timide.

În 1960, am aflat că s-a turnat un prim film „polițist” românesc. Mare minune!

Am alergat să-l văd la cinematograful „Patria”, căruia toți îi spuneam „ARO” ca înainte de război. Acolo se dădeau „marile premiere”, deci și rarele filme realizate la Studioul „Alexandru Sahia” din București. Filmul se intitula „Portretul unui necunoscut” și fusese realizat de regizorul Andrei Călărașu în 1960. Jucau în acest film câțiva din marii actori ai epocii (Geo Barton, Fory Etterle, Lazăr Vrabie, Ștefan Ciubotărașu, Ioana Bulcă…) dintre care pe unii îi cunoșteam personal. Iar unul dintre autorii scenariului, Ion Hobana, publica regulat în „Colecția științifico-fantastică”, ale cărei fascicole bilunare le așteptam cu sufletul la gură, chiar la deschiderea chioșcului de ziare.

Amintrirea filmului, după aproape cincizeci de ani de la vizionare, este destul de vagă. Mi se pare chiar că era turnat în „alb-negru”. Însă, îmi amintesc totuși că era vorba de o bandă de „elemente asociale, rămășițe ale regimului burghezo-moșieresc” care își propuseseră să fure și să scoată din țară pentru a-l vinde un tablou de valoare. Era vorba de „Portretul unui necunoscut” – de unde și titlul filmului – operă majoră din colecția Muzeului Bruckenthal din Sibiu. Dincolo de stângăciile realizării, de aspectul “proletcultist” al scenariului, de inadvertențele deznodării intrigii, filmul mi-a rămas în memorie din mai multe motive.


Mai întîi pentru că m-a făcut să descopăr existența acelui muzeu minunat din Sibiu.

Bineînțeles că nu știam nimic despre istoria celui care l-a fondat.

Mai apoi despre cercetările posibile și munca istoriografilor pentru a descoperi originea, parcursul, tehnica realizării unei opere de artă majore și poate, nu în cele din urmă, pentru că, până și autoritățile comuniste recunoșteau că frontierele țării nu erau absolut impermeabile. De unde o rază de speranță pentru cei ce visau să le traverseze!

În schimb, când am văzut în fine tabloul cu adevărat, am fost oarecum deziluzionat. Nu de calitatea lui, într-adevăr excepțională. Nici de detaliile realizării (cărțile noastre de istorie puneau accentul pe faptul că “fiecare fir din barba necunoscutului era pictat separat! “ [2], ci de dimensiunile foarte reduse ale pânzei.

Cât despre Muzeul Bruckenthal din Sibiu, urma să-l cunosc doar 30 ani mai târziu, în condiții politice și culturale cu totul schimbate. Dar asta e altă poveste!

x x x

Pe nenumărate panouri publicitare poți admira în acest început de toamnă pariziană privirea ce pare să privească în gol a „Omului cu tichia albastră”. Afișele anunță expoziția prezentată între 11 septembrie 2009 și 11 ianuarie 2010 de Muzeul Jacquemart-André din Paris sub titlul: ”Bruegel, Memling, Van Eyck, La collection Bruckenthal”.

Bruck. cour_resize
Curtea de onoare a muzeului Jacquemart Andre

Cadrul acestei expoziții, Muzeul Jacquemart-André, este la înălțimea operelor expuse.

La origine un palat construit între 1869 și 1875 pentru a-i servi de reședință, actualul muzeu a aparținut lui Edouard André, una dintre cele mai mari averi din epoca lui Napoleon al III-lea. În 1872, când proprietarul palatului a cumpărat „La Gazette des Beaux-Arts”, acesta începuse să reflecteze la posibilitatea constituirii unei colecții reprezentative pentru arta secolului XVIII. Însăși arhitectura locului a fost concepută în acest sens: fațada încadrată de două pavilioane reproduce stilul practicat la „Petit Trianon”, curtea este închisă cu un zid semicircular a cărui deschidere permite accesul la un manej și un grajd pentru 14 cai, precum și a unei remize pentru 13 automobile.

În 1881, Edouard André se căsătorește cu tânăra pictoriță Nélie Jacquemart, care a contribuit, mai apoi, la constituirea colecției de tablouri, sculpturi, tapiserii și obiecte de artă reprezentative pentru moda secolului XVIII ce formează azi fondul permanent al muzeului.

După decesul proprietarilor, care au lăsat întreaga lor colecție și edificiul prestigiosului „Institut de France”, începând din anul 1913, condiția impusă de ei – deschiderea muzeului pentru a putea fi vizitat în permanență de public – a fost respectată cu sfințenie. Din anul 1995 gestiunea muzeului a fost încredințată unei societăți care, în afară de întreținerea curentă, se ocupă de organizarea unor expoziții temporare. Subiectele și proprietarii acestor exponate sunt dintre cele mai varíate- de la desenele lui Fragonard la Tezaurul de aur al muzeelor din Bulgaria- dar întotdeauna de o excepțională valoare artistică.

Nu e deci de mirare ca expoziția Muzeului Bruckenthal din Sibiu să facă „evenimentul” artistic al redeschiderii stagiunii artelor plastice pariziene. Nu întâmplător revista de specialitate „Connaissance des Arts” din luna septembrie afișează chiar pe copertă: „Evénement: Les trésors de la collection Bruckenthal”, iar „Le Figaro” anunță: ”Trésors d’un gentilhomme de Transylvanie”.

Este o excelentă ocazie de a menționa că Transilvania „cunoscută mai ales ca domeniul contelui Dracula” a dat mulți alți oameni de valoare, printre care și nobilul, „mult mai simpatic” Samuel Bruckenthal (1721 – 1803).

Și să amintească, între altele, cariera excepțională a acestui baron, diplomat la Viena, favorit al împărătesei Maria Thereza, care i-a făcut nenumărate cadouri, printre care și parte din tablourile expuse. Asemănarea cu condițiile care au dus la crearea muzeului ce adăpostește expoziția pariziană este uimitoare: Samuel Bruckenthal a construit la Sibiu un palat baroc, menit să devină începând din 1817, un muzeu național, se pare, o premieră în Europa. Iar colecția de artă, lăsată moștenire Bisericii evanghelice de către proprietarul mort fără descendență, a revenit legatarului după căderea regimului comunist, care și-o apropriase în mod abuziv.

Selecția făcută de conservatorul francez printre cele mai bine de 1200 tablouri, 16000 cărți și 2 000 000 obiecte aparținând cabinetului de curiozități ale colecției, se compune din câteva zeci de pânze regrupate în 6 teme : peisaje, portrete, „scenes de genre”, picturi istorice, mituri și religie.

Ceea ce impresionează însă cel mai mult pe cronicarii parizieni este remarcabila selecție de pictori flamanzi : Van Eyck, Memling, Frans Van Mieris, Jordaens. Nici școala italiană nu este mai puțin reprezentată : Titzian, Lorenzo Lotto…

Desigur că amatorii regretă faptul de a nu putea admira câteva piese din colecțiile antice, cameele, medaliile, fildeșurile etc., etc. acumulate de Samuel Bruckenthal.

Însă acum, cunoscând adresa permanentă a muzeului, nu le rămâne decât să facă deplasarea… până la Sibiu!

x x x

Bineînțeles că „Omul cu tichia albastră”, necunoscutul nostru din anii ’60, nu putea să nu intrige publicul și specialiștii parizieni.

Bruck. affiche_resize
Omul cu tichia albastra alaturi de afisul care prezinta muzeul

Aceeași primă reacție : pe afișul expoziției „L’homme au chaperon bleu” pare monumental. În realitate el are dimensiunile unei batiste! (11,5 x 16,3 cm). Însă magia privirii melancolice a necunoscutului este accentuată de istoria lui, tot atât de misterioasă.

Se pare că Samuel Bruckenthal, care a cumpărat acest tablou la Viena, era convins că era vorba de un portret pictat de Albrecht Dürer, între altele datorită monogramei AD înscrisă pe imagine. Însă în 1991, analizele specialiștilor au demonstrat că această indicație a fost adăugată după realizarea tabloului, probabil de vreun negociant necinstit. Pe atunci Albrecht Dürer avea cota cea mai ridicată pe piață!

Acum, „specialiștii” [3], în urma unor studii aprofundate, sunt de acord că tabloul aparține cel puțin atelierului lui Van Eyck.

Bruck. facade_resize
Necunoscutul pe fatada muzeului Jacquemart Andre

Însă supozițiile cele mai interesante sunt legate de originea personajului reprezentat și de data realizării tabloului.

După stilul îmbrăcăminții (pelerina, pălăria …) se știe că această modă dispăruse deja în 1435. Pe de altă parte, studiul lemnului (pictura este realizată în ulei pe lemn) indică o dată anterioară anului 1431. De unde concluzia că este vorba de cel mai vechi portret perfect realist care ne-a parvenit intact!

După afirmațiile unor istorici, ar putea fi vorba de portretul lui Jean IV de Brabant, realizat în vederea logodnei acestuia cu Jacqueline de Bavière în 1418. Cum însă acest personaj istoric a murit în 1427, după ce s-a despărțit de soția lui în 1422, afirmația precum că tabloul datează dinainte de 1431 ar fi justificată.

Rămâne de văzut ce poate motiva privirea melancolică a personajului, care se îndrepta spre o căsătorie, în teorie, prilej de bucurie!

Însă pentru a înțelege asta, ar trebui să vedem și portretul logodnicei. În speranța ca pictorul a realizat o operă tot atât de realistă!

Dar în acest caz „Portretul omului cu tichia albastră” n-ar mai fi cel mai vechi portret realist cunoscut!

Adrian Irvin Rozei, Paris, septembrie 2009

————
Note:

[1]. Noi spuneam, parafrazându-l pe Lenin : „De ce în prima perioadă a trecerii de la capitalism la socialism, proletariatul trebuie să dicteze?” „Pentru că nu știe să scrie!”

[2]. „Jan Van Eyck a realizat și portrete bust, văzute din trei sferturi, pentru a scoate în evidență figura omului (de exemplu Omul cu tichia albastră din colecția Muzeului de artă al R.P.R., Omul cu turban, Soția pictorului etc.). Și, deși în aceste portrete analiza figurilor este împinsă până la amănunt, ca de pildă în cazul tabloului Omul cu tichia albastră, în care se văd și firele de barbă, aceste amănunte sunt subordonate ansamblului și contribuie la expresivitatea figurilor, opera rămânând unitară și plină de viață.” (Istoria artelor plastice – Constantin Suter, Ed. Didactică și Pedagogică – București 1963)

Recitind acest text îmi amintesc că tabloul fusese „depus în păstrare socialistă” în colecția Muzeului de artă al R.P.R. și că, deci, numele de Bruckenthal nici nu era pomenit! Și totuși proveniența lui era cunoscută de toți oamenii de artă!

[3]. Cu toate acestea, cărțile de specialitate din România indicau deja ca autor pe Van Eyck!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *