…Poiche la mia vita medesima e un film!

„În săptămânile viitoare vom prezenta magistraturii un memoriu amplu şi noi documente pentru a cere redeschiderea anchetei asupra omuciderii lui Pier Paolo Pasolini. Şi nu ne vom limita la a avansa un motiv oarecare, indicii sau să propunem un raţionament deductiv, ci vom furniza elemente fundamentale în susţinerea tezei asasinatului organizat şi premeditat.”

Cuvintele consilierului cultural al Comunei Roma răsună ca un trăznet în sala muzeului capitalei italiene, aflat în Trastevere, în această seară în care se comemorează a treizecea aniversare a morţii faimosului cineast.

Pe 2 noiembrie 1975, corpul neînsufleţit, teribil mutilat, al lui Pier Paolo Pasolini (foto sus) era găsit pe un teren viran dintr’o suburbie infectă a oraşului Roma – „Idroscalo di Ostia”. E drept că în acea epocă o anchetă destul de sumară a ajuns la concluzia că Pier Paolo Pasolini fusese ucis de către un tânăr homosexual, Pino Pelosi, care’l chemase sub pretextul de a-i înapoia bobinele filmului ce i se furaseră nu demult. Pelosi afirma că, în urma unei scene de gelozie, l’ar fi înjunghiat pe Pier Paolo Pasolini şi c’ar fi trecut de câteva ori cu maşina peste corpul lui neînsufleţit. Şi iată că azi, la treizeci de ani după acel teribil eveniment, dintre care aproape nouă petrecuţi în puşcărie, Pelosi vine cu o altă versiune, afirmând că, de fapt, el n’a fost decât martorul asasinatului, executat de trei sau patru indivizi „cu un accent din sudul Italiei”, probabil în solda mafiei siciliene.

E drept că Pier Paolo Pasolini reuşise în scurta dar fulguranta lui carieră –a murit la numai 53 ani- să’şi creeze nenumăraţi duşmani, atât în lumea politică, precum şi în cea culturală a anilor ’60.

Născut la Bologna, pe 5 martie 1922, Pier Paolo Pasolini era fiul unui locotenent de infanterie de origină nobilă şi al unei învăţătoare, fiica unor ţărani din regiunea Friuli. După ce frecventează Facultatea de Litere din Bologna, publică în 1942 volumul de poezie „Poesie a Casarsa” în dialect friulan. În 1945, pe când familia Pasolini era retrasă la Casarsa (Friuli), fratele lui Pier Paolo, Guido, care făcea parte din rezistenţă, a fost masacrat de un grup rival de partizani. Între timp, Pier Paolo Pasolini dădea cursuri la Bologna. În 1947, Pasolini se înscrie în partidul comunist, însă în 1949 este expulzat sub acuzaţia de a întreţine relaţii sexuale cu băieţi şi „indignita morale”.


În 1955, soseşte la Roma unde publică „Ragazzi di vita”. În continuare debutează ca regizor de cinema şi, în acelaşi timp, ca jurnalist, scenarist, scriitor, opera lui având în permanenţă un fundal poetic incontestabil, care însă lasă un iz de scandal. Relaţiile lui Pier Paolo Pasolini cu „golanii” din cartierele mărginaşe ale Romei, conflictele cu justiţia şi cenzura, luările de poziţie politice care jenează prin non-comformismul lor, sunt tot atâtea faţete ale geniului pasolinian, care au făcut ca dincolo de opera lui artistică, personajul cu trăsături vii să rămână marcant în viaţa artistică a secolului XX.

După ce debutase în 1961 cu filmul „Accatone”, de’a lungul anilor ’60 şi ’70 au urmat alte nenumărate succese care evocă domeniile cele mai variate: „Mamma Roma” (lumea foburgurilor romane), „Evanghelia după Sf. Matei” (bazele religiei creştine), „Oedip-Rege” şi „Medeea” (întoarcerea la izvoarele antichităţii), „Porcile” (înfierarea lumii politice), „Trilogia vieţii” (bucuria de a trăi) şi „Salo sau cele 120 zile ale Sodomei” (analiza degenerării pe care o reprezintă fascismul) sunt tot atâtea titluri de succes, cât şi preocupări diferite ale unui intelectual turmentat de contradicţiile lui personale, ca şi de problemele epocii pe care o trăia. Şi totuşi Pier Paolo Pasolini încerca să se prezinte pe sine însuşi nu ca pe un intelectual, ci ca pe un simplu muritor, care-şi pune întrebări sie însuşi. Însă traducerea artistică a acestui conflict interior sub formă artistică se va vedea mai departe.

* * *

La mijlocul anilor ’60, mai exact în 1965, când eram student în primul an al Institutului Politehnic din Bucureşti, făceam încet-încet cunoştinţă cu noii mei colegi de facultate. Erau cu toţii elevi străluciţi, pentru că reuşiseră concursul de intrare în facultatea de Energetică, pe atunci la egalitate cu Electronica, studii care dădeau speranţa de a lucra în domeniul calculatoarelor şi al automaticii, care permiteau în acea vreme orişice vis de dezvoltare la începuturile acestor specialităţi.

A’i cunoaşte pe toţi nu era chiar aşa simplu pentru că eram vreo 150 în acelaşi an şi ne întâlneam cu toţii numai la cursurile magistrale, care se predau în general în amfiteatrul institutului de lângă Gara de Nord. Pe urmă, ne regăseam în grupuri de 20 sau 30 studenţi pentru colocvii, seminarii şi lucrări practice.

Foarte repede am descoperit „specialităţile” fiecăruia dintre colegi. Unii, foarte conştiincioşi, veneau cu jumătate de oră înainte de începerea cursurilor, ca să fie siguri de a găsi un loc în banca întîi, unde vedeau şi auzeau perfect, şi să poată lua notiţe detaliate după prelegerile profesorilor. Alţii se instalau în fundul clasei şi profitau de obscuritatea sălii pentru a spune bancuri şi a se amuza între ei. Iar alţii apăreau la semnarea condicii şi mai apoi se duceau să fumeze afară, pe culoar.

Cel mai straniu personaj era Nicolae R. –Nicky, cum îi spuneam între noi-. Slab, înalt, cu părul negru, uşor buclat, cu un surâs un pic dispreţuitor în colţul gurii, lesne confundat cu un rictus care se transforma într’un lejer defect de pronunţie –un „grasseyement” ce putea trece drept un aer francez- Nicky apărea câteva minute înainte de începutul cursurilor, cu o stivă de foi albe şi hârtie indigo sub braţ, începea o negociere aprinsă cu o persoană din rândul întâi – cel mai des o fată care era mai conştiincioasă şi avea un scris mai citeţ- şi, după ce o convingea să’i copieze notiţele, dispărea din sală, de multe ori sub nasul profesorului care de abia intrase. Pe urmă, apărea din când în când ca să’şi recupereze copiile, însă rareori îl vedeam la seminarii sau la lucrările practice.

În aceste condiţii, nu m’am mirat deloc când am aflat că Nicky luase numai un examen în sesiunea din iarnă şi le pierduse pe toate cele din sesiunea din vară, la care, de fapt, nici nu ştiu dacă se prezentase. Soarta lui mi se părea evidentă: repetenţia asigurată! Spre marea mea uimire, în septembrie am aflat că Nicky luase toate cele unsprezece restanţe la sesiunea din toamnă, ba chiar cu note destul de onorabile. Un adevărat miracol!

Bineînţeles că în anul următor aceeaşi operaţie cu venirea şi plecarea de la cursuri a reînceput de manieră şi mai susţinută. Deşi acum înţelesesem că Nicky avea inteligenţa necesară pentru a recupera prin munca individuală ceea ce pentru alţii presupunea o prezenţă continuă şi nenumărate ore de efort de-a lungul anului, eram totuşi curios să ştiu ce preocupări atât de interesante îl atrăgeau departe de orele de curs. E drept că printre noi se găseau şi alţi studenţi cu preocupări departe de inginerie. Ajunge să menţionez pe Alexandru Tocilescu (Toca pentru amici), câţiva ani mai târziu celebru regizor, binecunoscut de toţi amatorii de teatru din România, sau pe Christian Thau, astăzi „porte-parole” al echipei de rugby a Ţării Galilor, după o carieră de jurnalist sportiv în Anglia. Ca să nu mai vorbim de un oarecare Petre Roman, personaj destul de şters în acea vreme, despre care ziarele din întreaga lume aveau să scrie douăzeci şi cinci de ani mai târziu.

În acea epocă, perioadă de deschidere culturală după anii cenuşii ai proletcultismului, revista far pe care o urmăream cu toţii, săptămână de săptămână, era „CONTEMPORANUL”. Sărind repede peste primele pagini care preamăreau realizările sistemului şi „politica înţeleaptă a Partidului”, ne dirijam în viteză spre secţia culturală dela sfârşitul ziarului. Acolo se vorbea despre concerte, cărţi, filme şi ne parvenea „un sunet de normalitate” venit din Occident. Chiar dacă, de cele mai multe ori însoţit de comentarii „politiquement correctes”, în linia partidului, necesare pentru a traversa arcanele cenzurii.

Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit, pe 8 iulie 1966, un interviu cu Pier Paolo Pasolini, semnat de un oarecare Eduard Constantinescu. Era o enormă surpriză să întâlneşti părerile unui enorm personaj al filmului european reproduse pe o întreagă pagină, de către un jurnalist român, în principiu specialist al cinematografiei, despre care nu auzisem niciodată! Bineînţeles că microcosmosul bucureştean s’a pus imediat în mişcare şi, în curând, am descoperit că sub numele criticului cinematografic care obţinuse un „scoop” jurnalistic se ascundea, nici mai mult, nici mai puţin, decât colegul nostru, Nicky! Însă asta nu ne explica nici cum, nici unde s’a făcut legătura între Pier Paolo Pasolini şi Nicky.

Pe atunci, Pasolini, după ce terminase trilogia comică în care regizorul vizitase lumea poveştilor medievale, avea intenţia să se întoarcă la un subiect cu mult mai dramatic, piesa lui Sofocle intitulată „Oedipus-Rex”. Era vorba nu numai de un subiect dramatic, ci şi de o interpretare personală, s’ar putea zice autobiografică. Pentru că, chiar şi din punct de vedere al scenariului, filmul debuta cu un pasaj în care Pier Paolo Pasolini îşi descrie copilăria în Friuli şi se termină cu o secvenţă în care autorul trasează etapele formării lui artistice. În acest mod, istoria lui Oedip apare ca un fel de vis, o paranteză în viaţa cineastului, care face însă să iasă la lumină „procesul de autoconştientizare incestuoasă” şi, în fond, realizează o acţiune de autopsihanaliză. Mai mult, natura autobiografică a filmului apare chiar şi în referinţele la homosexualitate înâlnite spre sfârşitul filmului, precum şi prin prezenţa lui Ninetto Davoli, personaj recurent în filmografia pasoliniană, care reprezintă „o sursă de inspiraţie primară pentru autor, tinerii subproletarizaţi, în plus de imaginea relaţiei de dragoste caracteristice şi fără egal cu Ninetto”.

În acest film-confesiune, Pier Paolo Pasolini a ales ca actor principal pe Franco Citti, care reprezenta deja într’un film precedent acei „ragazzi di vita”, elemente ale unei lumi subproletarizate, exact contrariul intelectualului de mare clasă ce se presupune a fi un personaj capabil să răspundă întrebărilor Sfinxului. De altfel, chiar şi aceste întrebări au fost modificate de Pier Paolo Pasolini, care, în ultimă instanţă îl face pe Oedip să răspundă la o singură chestiune introspectivă: „Există o enigmă în viaţa ta. Care e?”

La care Oedip-Pasolini răspunde îngrozit: „Nu ştiu, nu vreau să ştiu!” şi ridică sabia împotriva celui care risca să dezvăluie adevărata lui natură.

În aceste condiţii era normal ca Pier Paolo Pasolini să se preocupe, mai mult ca oricând, de cadrul în care va turna acest film-mărturie. Iată cum descrie însuşi autorul, într’un interviu acordat în 1969, drumul parcurs în căutarea atmosferei propice:

„La început m’am gândit să turnez Oedip în România, pentru care am făcut un voiaj de recunoaştere în căutarea locurilor adecvate. Însă nu mi-a reuşit. România e o ţară modernă, teritoriul ei e în plină fază de industrializare, sunt în curs de-a distruge toate satele vechi cu case de lemn, deja nu mai rămâne nimic. De aceea am abandonat ideea de a turna filmul acolo, însă în schimb am găsit anumite motive populare care mi-au plăcut foarte mult pentru că erau extrem de ambigue, ceva între melodiile slave, cele greceşti şi cele arabe, indefinibile: e puţin probabil ca cineva care nu posedă o cunoştinţă specifică să reuşească a localiza originea, sunt un pic în afara istoriei. Pentru că voiam să fac din Oedip un mit, aveam nevoie de o muzică aistorică, atemporală.”

Şi, în alt interviu din aceeaşi perioadă:

„În Oedipus-Rex am introdus teme din folclorul român; teme ambigue în care se recunosc influenţe slave, arabe, greceşti… şi care au ca funcţie să transcendeze istoria, să ascundă sub o perdea de fum localizarea istorică. În acest caz precis, muzica devine atemporală şi contribue la creşterea misterului indefinit al mitului.”

Însă, ca să poată găsi „satul cu case de lemn” pe care’l căuta pentru turnarea filmului, Pier Paolo Pasolini avea nevoie de un ghid competent care să’l conducă prin România.

Aici intervine, poate chiar şi recomandarea de a căuta în România mai degrabă decât aiurea, legătura lui Pier Paolo Pasolini cu Henry Chapier.

Henry Chapier (foto dreapta), bine cunoscut jurnalist, critic cinematografic, regizor, scriitor şi om de televiziune, s’a născut la Bucureşti, în 1933, fiind „fiul unui avocat internaţional şi a unei actriţe de origină austriacă”. După spusele lui, „ar fi preferat să vadă lumina zilei la Viena!” După ce părăseşte România în 1947, odată cu instalarea regimului comunist, Henry Chapier obţine la Paris, în 1957, diploma de interpretariat (engleză, italiană, română).

Începând din 1958 colaborează la revista săptămânală „ARTS”, unde face cunoştinţă cu François Truffaut şi Jean d’Ormesson, iar din 1959 scrie în magazinele „l’EXPRESS” şi „Lettres Nouvelles”. În acelaşi an obţine premiul pentru cel mai bun jurnalist debutant, cu numai un vot înaintea lui François Henri de Virieu, care urma să devină o altă vedetă a televiziunii frranceze. În 1962, Henry Chapier se luptă pentru a impune pe Jean Luc Goddard şi pe cineaştii dela „Nouvelle Vague» în lumea artistică franceză.

În fine, în afara altor nenumărate activităţi jurnalistice şi cinematografice, Henry Chapier marchează o epocă în televiziunea franceză prin emisiunea săptămânală „Le Divan” [2], în care, timp de şapte ani, între 1987 şi 1994, interviuvează 350 personalităţi ale lumii politice şi culturale internaţionale. Între altele, Henry Chapier a „psihanalizat” pe divanul său, la începutul anilor ’90 pe Alexandru Paleologu, pe Petre Roman şi „România”, ocazie de a face cunoscut publicului francez istoria acestei ţări care se întorcea pe scena internaţională după aproape cincizeci de ani de jug comunist.

În 1996, legătura strânsă a lui Henry Chapier cu lumea celei de-a şaptea arte a fost concretizată prin participarea sa ca membru al juriului la Festivalul cinematografic din Cannes. Prietenia lui cu Pier Paolo Pasolini data însă din 1962, când după ce a descoperit primul film al realizatorului italian, Henry Chapier a alergat la Roma pentru a „aduce sub braţ” bobinele filmului „Accatone”.

Drept care, câţiva ani mai târziu, când Pier Paolo Pasolini avea nevoie de un ghid local pentru explorarea unor locuri uitate din România, Henry Chapier i-a propus ajutorul nepotului său, colegul meu Nicky. A fost o ocazie unică de a petrece zile în şir în compania lui Pier Paolo Pasolini şi pretextul unor discuţii pasionante, a căror răsunet s’a regăsit în interviul publicat.

În lunile următoare, Eduard Constantinescu (de unde o fi ieşit numele ăsta?) a publicat regulat interviuri şi cronici cinematografice. Şi nu cu personaje oarecare, pentru că printre cei despre care se vorbea în aceste articole se numărau vedete de primă mână ale cinematografului european, precum Bernard Borderie, Jean Marais, Marina Vlady, sau din România, cum era Florin Piersic.

Între timp, Nicky, tot mai rar printre noi, rămânea foarte discret asupra acestei activităţi. Poate şi pentru că unii dintre colegii noştri, care avuseseră ceva informaţii despre relaţiile lui, nu se jenau să’l ia cam peste picior în ceea ce priveşte presupusa legătură cu Marilu Tolo, starletă a filmului occidental, venită să participe în România la o coproducţie inspirat intitulată: „Şapte bărbaţi şi o femeie”. Ba chiar, în 1967, Nicky a participat la Festivalul dela Cannes, de unde a trimis reportaje la revistele din ţară.

* * *

Câteva luni după aceste evenimente, în septembrie 1967, părăseam definitiv România şi, având alte preocupări mai stringente, uitam toate aceste anecdote.

Pe la mijlocul anilor ’80, după aproape douăzeci de ani, mă plimbam într’o seară de vară pe bulevardul Saint-Germain din Paris când deodată am dat nas în nas cu Nicky.
Era în căutarea unei adrese, un institut unde urma să facă un stagiu de perfecţionare. Aproape neschimbat, în continuare „grand prince”, era venit pentru două săptămâni la Paris din Los Angeles, unde locuia.

„Ce fel de stagiu?”, l-am întrebat.
„Probleme de calculatoare şi informatică”, mi-a răspuns.
„Şi activitatea jurnalistică din România?”, zic eu.
A făcut un semn cu mâna, care voia să spună probabil „Tempi passatti” şi a dispărut, tot aşa de misterios ca pe vremea când eram colegi la Politehnică.

Şi mi-am spus, la fel ca şi atunci când mi-am ales-o, de voie, de nevoie, în România anilor ’60, că meseria de inginer e o valoare sigură, care poate duce la orişice activitate, poate chiar şi foarte îndepărtată. Însă după cum spun francezii: „A condition de savoir s’en sortir à temps!” [3]

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, 2 noiembrie 2005


Note :

[1] ”…fiindcă însăşi viata mea este o comedie!” a scris Carlo Goldoni. Pentru Pier Paolo Pasolini ar fi mai degrabă un scenariu de film!
[2] Ziarul „Le Figaro” din 29/30 octombrie 2005 anunţă că Henry Chapier a decis să pună în vânzare celebrul divan galben şi fotoliul roşu create de societatea italiană de mobile Poltrona Frao, decorul minimalist utilizat pentru realizarea emisiunii de pe France 3. Suma obţinută va fi cedată asociaţiei „Reporters sans frontières», care se luptă de ani de zile pentru apărarea libertăţii presei în lume. „Mă simt implicat de manieră directă în acest subiect, în special în Liban, unde situaţia se degradează în permanenţă”, a spus Henry Chapier, refuzând afirmaţia că această vânzare ar fi o lovitură publicitară calculată, drept în momentul în care va fi pus pe piaţă un DVD cuprinzând secvenţe alese din această emisiune.

[3] ”Cu condiţia să ştii s’o părăseşti la vreme!” Afirmaţie cu atât mai adevărată cu cât printre foştii mei colegi de la Ecole des Mines de St.-Etienne se numără un preşedinte al Senatului francez, ba chiar şi… un cardinal. Les voies du Seigneur sont impénétrables!

3 thoughts on “…Poiche la mia vita medesima e un film!

  1. În sfârşit un articol despre cultură pur şi simplu pe Altermedia!
    Am văzut, în toată viaţa mea, numai un singur film care cred că este al lui Pasolini ─ ecranizarea după “Decameronul” lui Bocaccio. Mi-a plăcut enorm! Chiar mă întreb ce i-ar costa pe cei de pe la ProTv, Antena1 etc. să mai dea, şi ei, din când în când, câte un film de artă? Ca TVR Cultural nu face faţă. Şi dacă ar fi ceva de Pasolini, ar fi excelent.

  2. Da, houranos14, Pasolini a fost un mare regizor. Daca ar fi apucat vremurili noi, ar fi militat pentru casatoria intre homosexuali, ar fi iesit din “dulap”, si in dezbaterile de pe acest Forum l-ai fi infierat pentru homosexualitate.

    În lunile următoare, Eduard Constantinescu (de unde o fi ieşit numele ăsta?)

    In anii ’70, Eduard Constantinescu era “critic” de film, o figura ciudata a Bucurestiului. Era homosexual, dar ca toti homosexualii Romaniei socialiste isi ascundea orientarea sexuala. Poza in mare agatzator, era vazut intre Piata Romana si Universitate numai in compania unor fete frumoase (trebuia sa fie vazut), era elegant tot timpul, purta totdeauna un fular de matase inodat la gat, pe sub gulerul camasii. Presupun ca a plecat din tara inainte de `89, a disparut brusc de pe firmament si probabil homosexualii din Franta l-au ajutat. Intre intelectualii Bucurestiului acelor ani trecea de paiata, scria cronicutze…

  3. «Agatha» e prevăzătoare, dar previzibilă:
    «Da, houranos14, Pasolini a fost un mare regizor. Daca ar fi apucat vremurili noi, ar fi militat pentru casatoria intre homosexuali, ar fi iesit din “dulap”, si in dezbaterile de pe acest Forum l-ai fi infierat pentru homosexualitate.»

    Ce poate fi pentru noi mai trist decât că spiritul creator nu se întrupează bine? Din fericire, atunci când vine vorba despre creaţie, putem să facem abstracţie de biografia celui care creează. Putem să nu fim de acord cu modul său de viaţă, dar, atât timp cât creează, trebuie să îl apreciem numai pentru asta şi să facem abstracţie de rest. Cum zice vorba, à propos de homosexualitate: “Nu de asta-l iubim noi pe Ceaikovski!”
    Homosexualitatea nu este creatoare. De aceea ea este cu totul colaterală constituţiei ultime a unui sporitor al lumii spirituale, tot aşa cum păcatele creatorilor pălesc în faţa operelor lor. În ce mă priveşte, deoarece creaţia ultimă ţine de revelaţia ultimă, homosexualul Ceaikovski nu va putea să stea în balanţă cu creatorul Ceaikovski, la Judecată; la fel şi cu homosexalul Platon, Rimbaud, Verlaine, Pasolini etc. în balanţă cu creatorul Platon, Rimbaud, Verlaine, Pasolini etc.. Pentru că păcatele împotriva Tatălui şi Fiului se iartă; singurele păcate care nu se iartă sunt cele împotriva Duhului (Matei 12:31; Marcu 3:28-29; Luca 12:10); iar creaţia ţine de revelaţia Duhului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *