Pereţii au urechi

File de jurnal

New York, 12/12/2018

 

Nişte jurnalişti bine informaţi au aflat că un evreu bătrân se duce, în fiecare zi, la Zidul plângerii şi se roagă cu ardoare lui Dumnezeu, repetându-i aceleaşi dorinţe :

« Atotputernicule ! Fă să nu mai fie războaie în lume ! Fă să nu mai fie oameni nevoiaşi ! Fă ca tinerii să-i respecte pe cei vârstnici ! »

Impresionaţi de credinţa de nezdruncinat a acestui om, jurnaliştii se duc să-i ia un interviu. « Ce simţiţi după atâţia ani de eforturi în favoarea umanităţii ? »

Şi bătrânul evreu le răspunde : « Am sentimentul că vorbesc la pereţi ! »

                                                      *   *   *

De câte ori mă duc la New York, trec şi prin Grand Central Terminal, la 87 East 42nd Street.

Acest loc afişează o eleganţă şi o calitate a decoraţiei ce rar se mai întâlnesc în construcţiile realizate în zilele noastre.

In 1903, a avut loc un concurs, câştigat de Reed and Stern, pentru realizarea noului terminal al  trenurilor newyorkeze. Rezultatul, briliant, a fost construcţia staţiei de cale ferată pe care o cunoaştem azi.

Şi totuşi, de mai multe ori, acest exemplu caracteristic pentru arhitectura de la începutul secolului XX, a fost cât pe ce să dispară sau să fie mutilat.

Deja, în anii ’60 ai secolului trecut, edificiul numit „MetLife Building” ( la inaugurare „Pan Am Building”) a fost construit peste Grand Central Terminal în Midtown Manhattan.

 Este vorba de un zgârie-nori de 59 etaje (246,6 m), la adresa 200 Park Avenue pe East 45th Street realizat între anii 1960 și 1963, după proiectul firmei Emery Roth & Sons, cu masiva contribuție a arhitecților Pietro Belluschi și Walter Gropius, în stilul arhitectural cunoscut ca “internațional “. .La inaugurare, clădirea fusese prima pe lista zgârie norilor cu cea mai mare suprafață comercială. Astăzi, rămâne una dintre cele mai înalte clădiri comerciale din Statele Unite. »

Insă adevăratul pericol de denaturare arhitecturală s-a manifestat în 1968,  când Penn Central a propus construcţia unui edificiu cu 55 etaje, chiar deasupra gării Grand Central, căutând să domine centrul istoric al oraşului.

Din fericire, Jacqueline Kennedy Onassis a înţeles catastrofa arhitecturală ce se pregătea. In 1975, ea a militat, împreună cu The Municipal Art Society of New York, în vederea salvării edificiului, atrăgând atenţia opiniei publice şi a oamenilor politici, asupra importanţei sale istorice.

Jacqueline spunea pe atunci: “Nu e o adevărată cruzime să laşi oraşul nostru să moară etapă cu etapă… până când nu va mai rămâne nimic din istoria şi frumuseţea lui care ar putea să-i inspire pe copiii noştri? Dacă trecutul nu-i va inspira, unde vor găsi ei tăria să se lupte pentru viitorul lor?

Mulţumită eforturilor depuse de Jacqueline Kennedy, Curtea Supremă a USA, sprijinită de NYC Landmark Law, a salvat Terminalul de la distrugere.

In semn de recunoştinţă, intrarea principală în edificiu a primit numele « Jacqueline Kennedy Onassis Foyer ».

Insă există şi un alt colţ din edificiul Grand Central pe care vin să-l revăd, de fiecare dată. Este vorba de « Galeria murmurelor », mai puţin cunoscută.

Sub un magnific tavan boltit din ceramică bicoloră, chiar dacă eşti înconjurat de vacarmul trecătorilor grăbiţi, ceeace şuşoteşti într-un colţ al sălii poate fi auzit în mod distinct în colţul opus, la vreo 12 metri !

Aici se produce un fenomen acustic obţinut mulţumită plafonului în formă de elipsoid neîntrerupt şi de puncte de convergenţă direct opuse.

Acest fenomen rar a fost realizat de arhitectul  locului Rafael Gustavino, sosit de la Barcelona în 1881, care a brevetat procedeul.

El îl cunoscuse de mulţi ani în Catalonia, însă în Statele Unite era încă necunoscut. Brevetele pentru construcţia bolţilor de ceramică, depuse de Gustavino, au avut un asemenea succes încât fabricile specializate nu mai pridideau cu producerea acestor elemente decorative.

Azi, bolta ce se află lângă faimosul « Oyster bar » din Grand Central a devenit o atracţie turistică.

Trecătorii vin special ca să murmure în colţurile bolţii, şi verifică astfel că amicii lor îi aud la celălalt capăt al sălii.

Ceeace înseamnă că poţi « vorbi la pereţi » cu certitudinea de a fi auzit.

Asta nu înseamnă însă că mesajul tău va fi înţeles şi îndeplinit !

 

                                   Adrian Irvin ROZEI

                             New York, decembrie 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *