Patru adopții și o moștenire

Timp de ani de zile, de fiecare data cand treceam, in general in taxi, in drum spre aeroportul de la Roissy, pe soseaua care insoteste Sena prin Courbevoie, dupa ce lasam in urma blocurile de la „La Défense”, remarcam, pe culmea dealului ce domina fluviul, o constructie curioasa si intru totul nepotrivita cu locul unde este asezata. Un fel de vila cu turnulete si cupole in forma de bulb, prea mica pentru a fi un adevarat castel si prea mare pentru a fi o casa particulara, strajuieste o peluza plina de flori, care coboara in cascade pana aproape de malul Senei. Un parc tot atat de bine intretinut inconjoara pe cateva hectare aceasta constructie de stil oriental ca forma, dar care pare mai degraba un atelier de pictor dupa dimensiunea ferestrelor, care ocupau trei sferturi din inaltimea edificiulul.

Cand, in fine, m-am decis sa vizitez acest loc curios, am descoperit, ascuns printre pomii parcului, alt edificiu, tot atat de original, dar de un stil total diferit. O vila din lemn, construita in stil scandinav, cu coloane si ferestre sculptate in pin rosu norvegian vopsit in negru, dar cu principalele elemente decorative subliniate de scanduri albe frumos cioplite.

De unde pana unde aceasta amestecatura de constructii atat de diferite in parcul de la Bécon, de unde vin si la ce serveau? Raspunsul cere sa ne intoarcem cu mai bine de 120 de ani in urma, in Parisul celei de-a doua jumatati a secolului XIX.

***

Europa deceniului opt al secolului XIX isi tine respiratia dupa marile schimbari petrecute in jurul anului 1870!

Principalele puteri europene, pe care le cunoastem pana azi, de abea s-au cristalizat: Germania si Italia centralizate au numai cativa ani de existenta, Marea Britanie domneste peste marile globului, Austria si Turcia profita de ultimile sclipiri ale maretiei lor mondiale. Franta, desi pierduse doua provincii istorice (Alsacia si Lorena), profita poate de perioada cea mai stralucita din punct de vedere al influentei ei economice si culturale, asa zisa „republica a invatatorilor”, care ii va purta faima prin lume pana la al doilea razboi mondial.

In aceste conditii economice foarte favorabile, maresalul Mac Mahon, presedintele Republicii Franceze, decide in 1876 deschiderea unei Expozitii Universale, care va avea loc la Paris, intre 1 Mai si 31 Octombrie 1878, dupa modelul celor care s-au tinut deja in 1856 si 1867.

Sunt invitate sa participe toate tarile lumii. Raspund favorabil unsprezece tari europene si Statele Unite, care formeaza cu pavilioanele lor „la Rue des Nations”, in realitate o suita de fatade, reprezentand arhitectura traditionala a fiecarei tari, instalate in centrul Parisului, pe „Champ-de-Mars”, in zona in care zece ani mai tarziu, cu ocazia altei expozitii universale, se va construi celebrul „Tour Eiffel”.

Printre alte constructii, se numara si pavilionul Suediei si Norvegiei, tari care aveau in acel moment o situatie speciala: cedata Suediei in 1814 de Danemarca, Norvegia avea sa faca parte din Regatul galben-albastru pana in 1905.

Pavilionul lor comun aminteste prin structura lui aceasta particularitate: in stanga, un turn stramt cu trei nivele reprezentand Suedia, in dreapta, o constructie mai larga cu doua nivele, reprezentand Norvegia, legate printr’un corp central simbolizand alianta lor istorica, totul realizat din elemente de lemn sculptat, un adevarat puzzle, care a fost transportat pe mare si pe Sena in piese detasate, provenind din Oslo, care se numea Christiania in vremea aceea. Intregul proiect a fost conceput de arhitectul norvegian Thrapp-Meyer.

Printul Tarii Galilor, viitorul rege Eduard VII al Marii Britanii, care calatorise indelung in India in anul 1876 si primise in dar tot felul de obiecte de arta orientala, a decis sa le expuna, in cadrul Expozitiei Universale de la Paris, intr’un pavilion in forma de palat indian, realizat deasemeni din lemn si terra-cotta.


Pavilionul indian intr’o carte postala dela 1900

Dupa inchiderea expozitiei, pe 31 Octombrie 1878, intreprinderi specializate au demolat diferitele pavilioane, recuperand elementele decorative din lemn si terra-cotta, pe care le-au stocat cu grije timp de mai bine de douazeci de ani.

***

George Bibescu (1833 – 1902) este al doilea personaj din seria celor trei care au purtat acest nume, incepand cu cel ce va deveni in 1843 domnul Tarii Romanesti. George Bibescu era fiul lui Zoe Mavrocordat, prima sotie a domnitorului, una din cele mai bogate femei din Principatele dunarene.

Averea ei se datora, in mare parte, faptului ca fusese infiata de catre Grigore Brancoveanu si sotia sa Elisabeta, nascuta Bals, care neavand copii au gasit aceasta solutie pentru a prelungi istoria numelui si a averii vechii familii de domnitori.

Din pacate, casatoria ei cu cel care va deveni domnitorul Munteniei s-a terminat intr’un mod tragic, pentru ca Joitica, cum i se spunea dragastos de acasa, a fost lovita de o boala, numita in mod poetic de doctori „nebunie circulara”, si, dupa tot felul de incercari, fara succes, de a o lecui, a fost trimisa de sotul ei la tratament in strainatate, la Viena.

In 1843, cand George Bibescu devine Domn, fiul sau, George Bibescu, are numai zece ani. Mama lui fiind exilata in strainatate, tanarul George asista la manevrele complicate conduse de tatal sau pentru a obtine anularea mariajului si autorizatia de a se casatori cu Maria Vacarescu, ea insasi trebuind sa se separe de sotul ei Costache Ghika, alta cruciada, pentru care au fost mobilizati mitropolitul, patriarhul de la Constantinopol, diferiti consuli la Bucuresti, ba chiar si celebrul ministru de externe al Frantei, François Guizot.

Cand, in fine, autorizatiile sunt obtinute, nunta are loc la Focsani, in prezenta domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, dar revolutia de la 1848, care izbucneste la numai doi ani si jumatate dupa acest eveniment, obliga intreaga familie sa fuga din tara, si sa se exileze, bine inteles, la Paris.

De altfel, domnul George Bibescu avea sa moara douazeci si cinci de ani mai tarziu, la Paris, intr’un accident de trasura, sfaramandu-si capul de gardul gradinii de la Tuilleries.

Domnitorul George Bibescu plecat din tara, divanul boierilor il alege ca domn… pe fratele lui mai mare, Barbu Bibescu, print Stirbey. De fapt si acesta devenise print Stirbey prin adoptie, tot pentru ca numele sa nu dispara si averea sa ramana in familie. Ales in principiu pentru sapte ani, in ciuda reformelor multiple infaptuite si a masurilor chibzuite luate de domnie, Barbu Bibescu este obligat sa abdice in 1853, in urma interventiei rusesti in Balcani, care va provoca, de altfet, razboiul Crimeii.

Iata deci intreaga familie Bibescu instalata la Paris, cu catel si cu purcel, intre care cei doi veri , George Bibescu si George Bibescu (ce lipsa de fantezie onomastica!) diferiti numai prin faptul ca unul este principe Bibescu, iar celalalt principe Stirbey.

Pentru simplificarea descrierii îi vom numi George B. si George S.

Si cum cei doi George erau veri, amandoi fii de domnitori cu o diferenta de varsta de numai cinci ani, nu puteau sa faca decat cariere paralele. George B. (1833-1902), dupa ce facuse studii stralucite in celebra scoala militara de la St. Cyr si la Marele Stat Major, isi castigase o reputatie de bravura in timpul campaniei nefericite dusa de armata lui Napoleon III in Mexic, unde a fost citat in „ordinul de zi” dupa bataliile de la Cumbres, Puebla si Teocaltica.

Aceste fapte de vitejie i-au adus distinctii variate, intre care Legiunea de Onoare in 1862, numirea in grad de Capitan al Statului Major al Armatei Franceze in 1863 si ridicarea la gradul de Ofiter al Legiunii de Onoare in 1862. In 1867 a obtinut drepturile civile in Franta printr-un Decret Imperial. Dupa ce a fost distins prin curajul sau cu ocazia bataliei de la Sedan, a fost facut prizonier de trupele germane si, dupa eliberare, s-a intors in Romania, unde, intre alte functii, a fost si Comisarul General al Pavilionului Romaniei in cadrul Expozitiei Universale de la Paris in 1889.

Toate aceste informatii foarte interesante, care pot fi citite si pe piatra funerara a lui George B . din parcul castelului Mogosoaia, nu ne explica ce l-a determinat sa se intoarca in Romania dupa o cariera atat de stralucita la Paris.

Secretul rezida in natura casatoriei contractate de George B. in Occident. Nu ca aleasa inimii lui n’ar fi fost de vita nobila, din contra, pentru ca Marie Henriette Valentine de Riquet era Contesa de Caraman Chimay.

Problema venea de la faptul ca in momentul cand s-au cunoscut, Valentine, de care se spunea ca este: „fina, delicata, cu un caracter extraordinar de energic, stiind sa manuiasca cu abilitate toate armele si servindu-se chiar de sanatatea delicata ca sa atinga scopul pe care si l’a propus” era deja … maritata.

A inceput o lupta fara crutare intre sotul „en titre” – contele de Bauffremont – si pretendentul oficial George B.

Un roman cu nenumarate episoade, care a durat mai bine de 10 ani si care a pasionat „lumea buna” din capitala Frantei, marcat de dueluri, , pauze datorate campaniilor militare, schimbari de nationalitate, decizii judecatoresti contradictorii, casatorii in exil, ba chiar si situatii absurde, cand incapatanata Valentine aparea in „Almanahul Gotha” de doua ori… ca sotia a doi membri diferiti in acelasi timp, inainte de a fi eliminata definitiv!

In cele din urma, cei doi indragostiti au trebuit sa abandoneze Franta si s’au instalat la Bucuresti, unde de altfel au avut un fiu, pe George Valentin Bibescu, ramas in istorie, poate mai degraba decat prin faima lui de pilot si automobilist, prin faptul ca a fost sotul Marthei Bibescu.

Asa a rezultat ca Valentine Bibescu, nascuta la Menars in Franta este inmormantata la Bucuresti iar Marthe Bibescu in Franta!

Intre timp, au trecut insa aproape 60 de ani, doua razboaie mondiale si venirea comunismului la putere in Romania.

In ciuda acestor patanii, George Bibescu a mai avut alte momente de glorie, intre care cel in care, in pofida insistentelor lui Gambetta, a refuzat tronul Bulgariei care i se oferise. Este drept ca Valentine, ceruse parerea cancelarului Bismarck, inainte de a lua o decizie definitiva , si acesta ii raspunsese: „Ar fi pacat ca o femeie ca dumneavoastra sa se inmormanteze la Sofia…”.

***

Intre timp, varul George S. (1828 – 1925) facea si el o cariera stralucita si o casatorie mult discutata. Dupa ce a studiat in Franta, unde a obtinut licenta in Drept, a fost atasat in armata franceza „à titre étranger” in 1855 in timpul razboiului din Crimea, inainte de a fi ministru de razboi in Muntenia (1856), presedintele Camerei Deputatilor si Ministrul Afacerilor Straine in Romania in 1865.

In 1888 George S. obtine nationalitatea franceza si abandoneaza pe cea romana, insa adevarata celebritate George S. a obtinut-o in Franta prin activitatea de mecenat artistic.

In castelul de la Becon, cumparat de George S. dupa 1870 pentru a-i servi de ”residence à la campagne”, in plus de resedinta in oras, 20 Bd. De Courcelle, la Paris si a trait ultimele zile de viata celebrul sculptor Carpeaux.

George S. a restaurat castelul care fusese construit din marmura si piatra alba cu un acoperis in forma de terasa, la inceputul secolului XIX de catre contele Orsèni in stilul italian atat de caracteristic, dar care fusese in mare masura ruinat in luptele intre Versaillezi si Federati in timpul Comunei.

Odata castelul renovat, George S. s’a instalat cu amanta lui, Valerie Fould. Aceasta, o fosta actrita de la Comedia Franceza, sub numele de Mme Valerie, urmase cursuri de sculptura cu celebrul artist Carpeaux. Pe cand juca teatru, Valerie Simonin a facut cunostinta cu Gustav Fould, fiul unui ministru al Imparatului Napoleon III. In ciuda opozitiei parintilor, Gustave Fould se casatoreste cu Valerie in Marea Britanie si au impreuna doua fete, Consuelo si George-Achille, mai bine zis Lolo si Lili.

Familia Fould locuia la Courbevoie si avand in vedere preocuparile artistice ale Dnei Fould, care sculpta, scria romane si piese de teatru, ba chiar si critica artistica, sub pseudonimul Gustave Haller, era inevitabil sa cunoasca si sa frecventeze pe castelanul din Becon, George S.

Asa se face ca George S., cativa ani mai tarziu, in 1888 urma sa adopteze cele doua fete si sa se casatoreasca cu mama lor in 1895, dupa moartea lui Gustave Fould.

Intre timp, un scandal national afectase activitatile de macenat ale printului George S. Sub influenta si prin intermediul lui Valerie Simonin, alias Fould, alias Haller, George S. invitase pe sculptorul Carpeaux, foarte bolnav, sa locuiasca mai intai in proprietatea sa de pe Coasta de Azur si mai apoi in Castelul din Becon.

Se pare ca aceasta invitatie nu era complet dezinteresata, pentru ca sculptorul, de voie de nevoie, i’a oferit printului mare parte din operele sale, ba chiar acesta a acaparat „poinçon”-ul artistului care ii dadea exclusivitatea comercializarii ulterioare a operelor lui.

Dupa inmormantarea celebrului artist, decedat la numai 48 ani, la care George S. s’a prezentat ca un mare protector al artelor, un proces rasunator l’a determinat pe print sa ofere cea mai mare parte din operele ramase muzeului Louvre si orasului natal al scluptorului, Valenciennes.

Dintre desenele ramase in proprietatea lui George S. se pare ca o parte se gasesc azi in Romania.

***

Cum cele doua fete Fould, adoptate de catre George S. au fost crescute intr’o ambianta artistica de catre mama lor, era normal ca aptitudinile lor sa se dezvolte. Cu atat mai mult cu cat lumea in care navigau era compusa din scriitori ca Alexandru Dumas – fils si pictori ca Léon Comesse si Antoine Vollon, care au dat chiar lectii de pictura celor doua surori. Insusi tatal lor adoptiv, in afara de cateva articole publicate in „Journal des Débats” sau „Journal franco-american”, a prefatat cateva volume si a scris o piesa intitulata „La Légende de Saint Deodat”.

Pentru a le ajuta in realizarea vocatiei lor artistice, George S. a achizitionat pavilioanele Expozitiei Universale din 1878 si le’a instalat in gradina castelului de la Becon, unde au costituit fatadele atelierelor unde cele doua surori isi practicau arta.

Dupa moartea lui George S. in 1925, intregul domeniu revine celor doua fiice adoptive. Consuelo Fould Stirbey si’a exprimat dorinta ca, dupa moartea ei, pavilionul scandinav sa devina un muzeu in amintirea lui Ferdinand Roybet, pictor academist pe care ea il considera ca cel mai mare artist al secolului XIX.


Fatada pavilionul scandinav-azi Muzeul Roybet- Fould din Courbevoie

Din cauza indiviziunii cu Gustave-Achille, sora ei, Municipalitatea din Courbevoie a trebuit sa intervina in 1947, expropriind restul terenului, pentru a putea constitui muzeul orasului in 1952.

In 1957, castelul care incepea sa cada in ruina a fost demolat. Asa ca astazi se poate vizita Muzeul „Roybet-Fould” in Pavilionul Scandinav de la 1877, inbogatit de orasul Courbevoie cu diferite colectii de pictura, sculptura, istorie a comunei, ba chiar si o remarcabila colectie de 800 papusi din secolele XVII – XX.

In gradina, pe langa scara monumentala si terasa care apartineau castelului demolat, se mai gasesc vestigii ale Palatului Tuilleries si sculpturi de Carpeaux aduse si instalate de printul Stirbey.

Numai pavilionul indian, ocupat acum de Serviciul Parcurilor si Gradinilor pare ca nu intereseaza pe nimeni si cade incet-incet in ruina.

Poate ca Municipalitatea din Courbevoie asteapta venirea altui print Roman care sa-l salveze din nou de la distrugere!

A.I.R, Courbevoie, Septembrie 2001

One thought on “Patru adopții și o moștenire

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *