Palavas la Craiova sau un Zorba român

Palavas-les-flots este o staţiune balneară din sudul Franţei, care se află la numai 6 km de Montpellier, capitala departamentului Herault. Deşi ea a existat timp de sute de ani ca un mic sat de pescari, imaginea actuală a localităţii este legată de băile de mare şi de vacanţele populare. Într’a doua jumătate a secolului XIX, când moda vilegiaturilor a început să se răspândească în sânul burgheziei locale, a fost construită o linie de cale ferată care a funcţionat între Palavas şi Montpellier din 1872 până în 1968.

Însă adevăratul succes de massă al staţiunii a demarat după cel de-al II-lea Război Mondial când grupuri compacte de vizitatori au început să sosească aici pentru a’şi petrece vacanţa de vară pe malul Mediteranei. Aşa se face că, în anii ’60, s’au construit la Palavas nenumărate hoteluri, campinguri şi reşedinţe de vară, abordabile pentru orice buget.

Cum frecventez de mai bine de douăzeci de ani departamentul Herault, unde în fiecare vară numele acestei localităţi revine cu regularitate în conversaţiile localnicilor, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr, absolut din întâmplare, într’un cartier excentric al Craiovei, un restaurant numit “Palavas-les-Flots” (foto).

Am ţinut să’l întâlnesc pe proprietar şi i-am cerut să’mi explice originea acestui nume. Iată povestea lui:

* * *

A.I. Rozei: Spuneţi-mi, în primul rând, unde v-aţi născut?

I. Chiriţă: Sunt născut în România. Numele meu este Chiriţă Ion (ca pe Sf. Ioan Botezătorul, probabil). Nu m-am gândit eu să-mi pun numele ăsta, mulţi alţii mi-au spus Nicuşor şi toţi cei care mă cheamă, îmi zic Nicu. În actele de suferinţă în România, mă cheamă Chiriţă. Sunt născut lângă Segarcea, într-o comună micuţă şi săracă, vai de mama ei, în 1952, unde nu exista curent electric, gazul lampant venea o dată la două săptămâni într-un butoi şi nu ştiam cum să-l împărţim ca să putem toţi să învăţăm, la lumină.

Am ajuns la Craiova, în anul 1959, aproape 1960 şi de atunci sunt aici. Mai departe mi-am făcut studiile la Bucureşti. Studiile mele au fost de tipograf, desenator retuşor la Casa Scânteii din Bucureşti. Mi-a păcut foarte mult presa, arta, cultura, am făcut şi şcoala de artă din Craiova, după ce făcusem liceul la seral.

Am practicat mai departe şi ale meserii. Chiar dacă trăiam în regimul comunist, scopul era să-ţi câştigi existenţa, şi am fost şi strungar, am fost şi artist, liber profesionist, cu atestaţie de la Agenţia de Impresariat ”Artiştii români” de la Bucureşti, categoria „solişti vocali şi instrumentişti cat. I”, după ce începusem cu cat. a III-a.

Din clasa a VII-a generală, cântam. Mi-a plăcut să cânt şi de atuncea cu o tobiţă, vocal, uite aşa, din clasa a VIII-a am început să particip la spectacole, la Casa Sindicatelor. Acolo găseam şi instrumente, nu ca în cluburile unde dacă nu aveai bani să-ţi cumperi instrumente, erai obstrucţionat din toate punctele de vedere. În schimb, aceste case ale Sindicatelor îţi puneau la dispoziţie câte ceva: o sală de cultură sau de repetiţii, o sală de lectură etc. Acolo am învaţat singur, pentru că ai mei nu aveau bani să mă dea la o adevărată şcoală de artă şi cultură, la nivel înalt.

Aşa am învăţat muzică, tot felul de muzică, care debuta la ora aceea la noi, în România. Normal că mi-a plăcut şi am fost atras de muzica occidentală.Ascultam „Europa liberă” pe atuncea! O ascultam pe acasă, la un radio mic, ascultam Beatles, ascultam Rolling Stones, Clearence Watter Revival, Ottis Reading, Engelbert Humpherdinck, Chicago transit Authority, Kenny Rogers, Oscar Peterson, Chick Corea, Ray Charles, tot felul de formaţii. Textele lor le traduceam cum puteam, cu cei care au învăţat engleza, ş.a.m.d. Prin muzica asta ne venea un sunet de libertate din partea ailaltă, un sunet de normalitate, pe care încercam să-l reproducem în grupurile noastre de tineri. Eram aici percepuţi foarte bine de tineri.

AI.R: Unde puteaţi cânta astfel de lucruri?

I.C. : Vreau să spun că deseori nu ştiau ce înseamnă această chestiune, pentru că autorităţile aveau altă linie directoare: muncă, patriotism….

Dar nu ştiau ce înseamnă muzica bună! Asta a fost o slăbiciune de-a lor care ne-a dat ocazia să venim să facem treaba asta.

Mai departe a început perioada calvarului…. Am crescut şi am început să ne orientăm în viaţă.Vroiam să câştigăm bani…. Cu 2000 lei pe lună cum putea să-ţi întreţii familia? Mă căsătorisem, aveam doi copii… trebuia să câştig nişte bani ca să ne întreţinem. Şi atunci, cântam şi la nunţi, care se făcea cu aprobarea repertoriului: 70% muzică românească, 20% cu texte patriotice şi 10 % muzică din repertoriul internaţional (nu occidental!). Acest repertoriu era aprobat de către reprezentanţii Consiliului Culturii din Craiova.

Când te duceai să-ţi aprobe programul respectiv veneai cu un cartuş de Kent, că altfel nu ţi-l aprobau. Nu puteai să cânţi la o distracţie de oameni normali în Ţara Românească, muzică patriotică! La o nuntă, la o petrecere, să cânti”trăiască tov.Nicolae Ceauşescu!” şi să joace sârbe, tangouri sau valsuri,…. nu se putea. Atunci trebuia să duci un pachet de Kent sau o sticlă de Wisky, ca să-ţi aprobe programul, aceşti oameni care erau în slujba comunităţii. Dar ei nu făceau „slujba comunităţii”; ei făceau „slujba lor şi veniturile lor personale”. Deci asta însemna corupţie totală!

A trecut şi perioada respectivă. Atât de mult m-am bucurat în 1989, nici nu ştiţi cât m-am bucurat! Aveam 37 de ani pe atunci, când s-a schimbat regimul comunist. Nu vorbesc de Ceauşescu, pentru că săracul n-a fost de vină sub nici un fel, de formă… El dădea ordine sub alte forme, la el ajungeau alte informaţii.

Habar n-am, că nu m-a interesat chestiunea respectivă. N-am fost în aparatul de stat, m-a interesat viaţa mea de zi cu zi, familiară şi a mea personală.

Am crezut în momentul respectiv că se va schimba totul, că va fi o adevărată revoluţie, că scăpăm de a nu putea să vorbim, scăpăm de a nu putea să trăim bine şi de multe, multe altele… Iată că acum, după 15 ani, am ajuns, vă spun foarte cinstit … Ştiţi cine vă spune că trăieşte bine? Cei care au furat tot ce s-a putut până în 1989. Restul de 90 şi ceva la sută din populaţia ţării, este vai de mama ei!

Ne aflăm aici la Palavas-les-Flots, o chestiune pe care n-am inventat-o eu. Acolo s-au dus lupte grele pentru ca oamenii să trăiască bine, de aceea am şi depus jerbe de flori la monumentul eroilor căzuţi, pentru eliberarea sudului Franţei.

Aici, la Restaurantul Palavas-les- Flots din Craiova, nu are cine să vină să consume produsele pe care eu le pun la dispoziţie, pentru că nu sunt bani. Banii sunt în punga unor borfaşi din România, care de 15 ani nu fac decât să împartă în stânga şi în dreapta la ai lor. Dacă ar fi o clasă de mijloc ca în Franţa, ca în Germania sau Italia, ca’n Austria sau Elveţia…

A.I.R : Ce-aţi făcut după 1990?

I.C.: După 1989, am cântat până în septembrie 1990. După apariţia F.S.N.-ului, au apărut nişte documente în favoarea celor care credeau în schimbare, în România. Au apărut nişte legi. Am început să fac ceea ce mă ştiam să fac. Nu ştiam să vând petrol sau să fac arme! Mă pricepeam la muzică! Atunci, conform legii 54 din 1990, dată de FSN, mi-am făcut un mic bussines. Am deschis o intreprindere pe numele meu.

Primul bussines a fost un spectacol dat în Craiova. Am cheltuit o grămadă de bani –2000 lei-, dar am câştigat 6000. Am acoperit cheltuielile, cântând cu nişte artişti din Bucureşti, eu fiind impresar. Afişele m’au costat 200 lei, am plătit transportul la Calafat, la Dăbuleni, la Călăraşi, cu bilete tipărite de Imprimeria Naţională. Şi am zis:”Iată ce înseamnă schimbarea regimului! Pot să fac lucruri frumoase şi bune.”

Am făcut apoi primul spectacol „Miss Mărţişor”, la Craiova, pe 28 februarie 1991, ziua mea de naştere. S’au vândut 3700 bilete pentru Sala Polivalentă din Craiova. Am făcut încasări de trei sute şi ceva de mii de lei, iar cheltuielile erau de 160 000 lei., aşa c’am rămas cu vreo 140 000 lei. Am câştigat bine, ceea ce nu se putea câştiga în regimul comunist într’o viaţă întreagă. În loc să-mi cumpăr două maşini cu banii ăştia, mi-am zis: „Fac la Craiova, teatru de revistă.” Aşa mă gândeam eu!

Am angajat soliştii vocali, balerini,balerine, instrumentişti. Am făcut primul cabaret din Craiova, cum se vedea prin filme, asemeni celor din occident: Cabaretul „Cin–Cin” în România, primul cabaret după atâţia ani de zile, cu femei într-o ţinută artistică… sumară!

N’am rezistat nici măcar două luni de zile! Am avut cheltuieli peste măsură; din cei 140 000 lei am cheltuit vreo 80 000 şi am rămas cu vreo 60 000. Nu erau prea mulţi spectatori, ba se infiltrau şi cei din vechiul regim, mi s-au mai pus şi beţe în roate…. Atunci am renunţat. Asta era în `91. Am zis: ”mă apuc de turism”.

Am făcut transport spre Turcia, unde românii se duceau să facă bussines! Apoi transport în Polonia, unde românii se duceau să facă bussines! Cu Ungaria, unde românii se duceau să facă bussines! Scriam „Excursie Ungaria”, dar oamenii veneau ca să cumpere blugi, ciorapi, sutiene, chiloţi şi te miri ce! Dar plăteau taxa de transport!

Am încercat să facturizm intern, prin facultăţi, prin şcolile generale. Groaznic! Pe oameni nu’i interesau excursiile interne! Foarte puţini! Nu ştiu dacă am făcut vreo 10 excursii în doi ani de zile, în staţiuni cu program turistic, cu o seară distractivă, unde să se simtă bine. Biletele de odihnă şi tratament au mers în 1991-1992. Încă mai exista structura veche. Pe urmă nu mai erau nici cearşafuri, nici pături, nici apa nu curgea, iar serviciile erau la pământ.

Am încercat activităţi culturale externe. Te primeşte şi francezul, şi englezul, şi neamţul, o dată, de două ori, dar românii erau interesaţi numai să fugă în occident, nu să aducă ceea ce este bun de acolo în ţară, să pună bazele unui sistem mai bun. Să fugă şi să fure!Am renunţat şi la asta.

Am încercat să fac şi “producţie”. Am făcut o fabrică „de ulei rafinat de floarea soarelui” . Nu fabrică, e prea pompos! Un atelier cu un utilaj de rafinat. Numai că spaţiul necesar l-am închiriat de la de la foştii comunişti. Dublându-se chiriile, n’am făcut faţă.

În România nu s-a privatizat nimic,totul s-a furat. N-am dat faliment; am renunţat şi la activitatea asta.Ajungeam slugă la dârloagă! Adică slugă la nemernici! Aia fură şi noi stăm slugile lor!

Am crezut în 1989 că toţi oamenii pleacă după cum îi duce mintea. Trebuia făcută o reformă monetară, ca toţi românii să plece de la zero. Trebuia ca instituţiile fostului regim să dispară, securitatea să dispară. Trebuia ca Dl. Iliescu şi Dl. Roman să pună bazele unui stat de drept, economic şi social.

Românii nu ştiu ce înseamnă „Uniunea Europeană”, eu însă am văzutdiferite ţări din occident în perioada 1993-1996. Când ajungi în occident îţi dai seama că toate sunt puse pe roate. Asta este „Comunitatea Europeană”, un ceva care face ca totul să meargă ca pe roate.

A.I.R.: Cum aţi ajuns la Palavas-les-Flots?

I.C. : La Palavas-les-Flots, am ajuns printr-o ocazie culturală. Am fost invitaţi să dăm un spectacol aici, de către primărie, în decembrie 1993. Era un spectacol de muzică populară şi uşoară. Am păstrat o perioadă relaţiile telefonice şi prin scris, dar n-am mai fost la Palavas din 1995.Sunt deja zece ani! În ultima scrisoare trimisă domnului Cristian Jeanjean (primar la Palavas n.n.), îi spuneam că nu’mi mai pot permite să ajung acolo, dar cel puţin îmi permit să ajung la mine la „Palavas-les-Flots”.

La Palavas-les-Flots, prezentam spectacolul la sala „Nautilus”. Am tot felul de imagini de acolo, casete, poze. Cetăţenii acestei urbe totdeauna ne-au primit cu braţele descise şi eu i-aş primi pe toţi la fel, dacă aş fi primarul Craiovei.

A.I.R: Când aţi deschis acest restaurant?

I.C.: Acum patru ani. În perioada când cântam, am petrecut 7 ani în restaurante pe litoralul românesc, unde am avut ocazia să văd cum e organizată această activitate.

În Poiana Braşov, am cântat un an de zile, în 1988, la Hotel Ciucaş, care era pe vremea aceea la standarde occidentale.Acolo am învăţat cum se locrează în alimentaţia publică. Astăzi prin societatea mea „Cin-Cin”, unde organizez cursuri pentru ospătari şi barmani, cu mare greu reuşesc în 6-7 luni să pregătesc nouă cursanţi, cei care vor să înveţe meserie.

În România se munceşte la negru, fără carte de muncă, fără asistenţă socială… Ca rezultat, bugetul de stat este sărăcit. Aici, la restaurant, am început cu o mie de dolari. La început nu era decât barul care’l vedeţi acolo. Banul care se strânge, dintr’o bere, dintr’o cafea, totul se reînvesteşte, într’o cărămidă, într’un neon…

A.I.R.: De ce n-aţi rămas în Occident?

I.C.: Pentru că, până în 1989, am auzit multe lucruri bune despre libertate. Şi după 1990, mi-am spus că şi eu pot să fac acasă ceea ce fac occidentalii. Mă duc acolo, să văd ce este occidentul, ce-am auzit, şi să văd cu ochii mei. Dacă unele lucruri au fost făcute acolo şi nu există la noi, putem să le facem şi noi. De asta n’am rămas în occident.

A.I.R.: Şi vă pare bine sau nu?

I.C.: Nu, acum îmi pare rău că n-am rămas, acum 13 ani. Poate că acum aş fi fost nu un om mai realizat, ci mai liniştit sufleteşte. Locul ăsta l-am făcut pentru ca cei care vin, să se simtă bine. Există un tâmpit care s-a gândit să dea denumirea unui loc care i-a plăcut lui, când a fost acolo. Şi care nu-şi doreşte decât ca şi celorlalţi să le placă locul acesta.

Eu am încercat să fac şi „Uniunea Naţională pentru susţinerea democraţiei în România”. Am anunţat-o în „Gazeta de Sud” în oct./nov. 2004. N-am publicat-o ca articol, ci ca anunţ, pe contul meu. Scopul e să atrag oameni care să înţeleagă ce înseamnă democraţia:”Puterea în mâna poporului”. Aceste anunţuri, date cu bănuţii mei, din trei cafele şi o bere pe care le vând ziua, le-am dat ca să atrag oamenii care m’au sunat la telefon în zilele respective. Mi-au spus: „Venim să ne înscriem!” N’au venit oamenii! Nu s-au înscris oamenii pentru că în anunţ nu puteam în trei cuvinte să explic ce înseamnă „democraţie”. Am vrut să le explic pentru „naţiunea europeană” Asta am vrut să fac! Trebuia să am un sac de bani în spate, să fi acaparat nişte publicaţii, nişte ziare, nişte televiziuni. Am crezut că pot s’o fac singur, cu mijloacele mele! Nu se poate!

Cum spuneam mai devreme, numai cei ce ştiu să fure îşi rezolvă treburile, însă nu ştiu pentru câtă vreme.Va veni un moment în care au furat tot şi atunci o să se termine. Probabil că atunci se vor îndrepta oamenii spre ceva bun!

* * *

Am mai stat de vorbă în continuare, ore în şir cu I. Chiriţă. Mi-a vorbit despre nenumărate proiecte politice, sociale sau economice, despre cum vede restaurantul Palavas-les-Flots peste câţiva ani (mai mare, mai frumos!). De câteva ori a repetat: ”asta se va face!”.

Când ne-am despărţit, am avut impresia că întâlnisem o variantă modernă a lui Antheu, personajul mitologic, care de fiecare dată când atingea pământul îşi simţea puterile înzecite. Pentru I. Chiriţă, locul care-i înmulţeşte puterile se numeşte: “Restaurantul Palavas-les-Flots”.

Adrian Irvin Rozei, la Bastide Vieille, iulie 2005

3 thoughts on “Palavas la Craiova sau un Zorba român

  1. Acest domn` Ion Chirita detine terasa Cin-Cin vis-a-vis de complexul MERCUR din Craiova nu este chiar asa cum spune…”Dansul” pe langa faptul ca isi bate joc de toate angajatele…foloseste un linbaj obscen…si daca va interesati si cautati toate fetele care au lucrat la Cin-Cin toate o sa va spuna ca “dansul” este obsedat sexual si ca marea majoritate a fetelor au fost date afara pe motive subiective,si pe deasupra nu si-au primit nici jumatate din bani…De ce angazeaza numai fete la Cin-Cin..?probabil ca sa le puna mana pe sani!…cred ca hartuire sexuala se numeste…si nu este chiar asa de corect cum afirma mai sus…!

  2. Sunt pe ecest net diverse comentarii la modul cum se angajeaza personal, la cum sunt angajatorii, cum se comporta acestia cu angajatii, cate probleme le fac angajatorii angajatilor, la salariile mici care le dau angajatorii, la timpul de munca prestat de catre angajat, la tot ce e in favoarea angajatului si la tot ce e in defavoarea angaljatorului.
    Pai mai stimati tineri frumosi , baieti sau fete, care aveti putere de munca si viitorul vietii voastre este in mainile voastre, de ce nu spuneti si urmatoarele moduri de comportament al vostru?

    VALABIL PENTRU CEI CARE AU VRUT sa se angajeze la S.C. CIN CIN S.R.L. si pentru cei care au fost angajati.
    – Nu aveti nici o meserie (calificare)
    – Nu cunoasteti legislatia tarii in care traiti, respectiv CODUL MUNCII
    – Nu va place sa munciti
    – Furati angajatorul (din produse si la bonurile de casa), cat si consumatorul
    – Nu respectati regulamentul de ordine interioara
    – Nu respectati fisa postului
    – Nu vreti sa invatati meserie la locul de munca
    – Lipsiti si intarziati de la serviciu frecvent si nemotivat
    – Veniti foarte des la lucru mai obositi decat dupa o zi de lucru
    – etc. etc. etc.

    Si nu numai atat ar fi, minciuna si nesimtire, indolenta si nerespectul pentru angajator si clienti, ii caracterizeaza pe acesti tineri (baieti sau fete) majoritate covarsitoare intre varstele de 16 – 25 de ani.

    Si iata ca au tupeul si nesimtirea sa critice pe cei care le ofera un loc de munca. Habar nu au ce investitie materiala si intelectuala depun acesti intreprinzatori si cu cate se confrunta sa poata sa creeze locuri de munca.

    De comentat ar fi multe, dar las si pe altii angajatori sa-si spuna parerea.

    P.S. Sunt si tineri minunati care se incadreaza perfect in societate si la unh loc de munca. Avem tinere angajate care lucreaza de mult timp in cadrul societatii, iar patronul nu a abuzat de nici o angajata in scopuri personale. Pe langa salariul negociat peste salariul minim, a platit la timp si a acordat si bonusuri materiale ( tinuta, mancare, etc. ). Iar personalul care a dorit sa se califice la locul de munca, a fost calificat de catre societate conform legislatiei in vigoare. Angajatului revenindu-i si un certificat de absolvire in meseria practicata, pe cheltuiala societatii.

    Chirita Ion – administrator S.C. CIN CIN S.R.L

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *