Jules Cazaban: seară de evocare/portret

Amintirile importante nu trebuie să rămână numai în memoria noastră ! 

Este important ca ele să fie prezentate tinerei generaţii, cei care nu au avut ocazia de a cunoaşte multe dintre personalităţile pe care noi, cei de vârsta a treia, am avut marea şansă de a le întâlni şi admira într-un trecut nu foarte îndepărtat. Iar pentru cei care-şi mai amintesc de prezenţa lor, este o nespusă plăcere de a-i regăsi, chiar şi numai datorită magiei tehnicii înregistrărilor de sunet sau imagini.

Este unul din scopurile pe care şi-l propune asociaţia « MEMORIE şi SPERANŢA », creată acum un an la Bucureşti. Ea a organizat deja,  în ultimile nouă luni, patru întâlniri ce au readus în actualitate istoria culturală a familiei Cazaban – Barberis – Coroamă, exponenţi culturali de seamă ai vieţii artistice româneşti din secolele XX şi XXI.

Au fost evocate, rând pe rând, Sorana Coroamă, remarcabilă personalitate a teatrului românesc, şi Mansi Barberis, compozitoare, precum şi, într-o formă poetico-muzicală, originile europene ale acestei familii cu rădăcini franco-italo-române.  Continue reading

De unde sare iepurele!

In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad.  Continue reading

La Principessa senza impero

Tra le migliaia di turisti che calcano in tutta fretta la Citta’ dei Dogi ogni anno, pochi sono coloro che deviano dal percorso principale che porta a Rialto e a San Marco, per una visita al quartiere chiamato “Del Milion”. 

 Inotre, se gli chiedessi da dove venga questo nome, ben pochi si ricorderanno del titolo del libro dettato da Marco Polo quando si trovava nel carcere genovese, libro in cui raccontava le avventure passate dal celebre viaggiatore nell’Impero Celeste di Kubilai Han. 

Vero e’ che son passati ormai piu’ di sette secoli da queste avventure, pero’ il ricordo di Marco Polo e delle meraviglie che ha vissuto e’ rimasto ancora vivo nella memoria dei veneziani. Per questo il quartiere in cui Marco Polo e la sua famiglia sono vissuti porta ancora oggi il titolo del suo libro. 

 Quando si arriva in questo quartiere, se chiedi a un qualunque abitante locale, ti fara’ vedere, dopo che hai attraversato il portico che da’ sul Ponte del Teatro, la targa messa su una delle case vicine che indica il posto dove, tempo fa, abitava la famiglia di Marco Polo. 

Se hai tempo bastante per parlarne, puo’ essere che un veneziano autentico ti racconti una storia misteriosa che, benche’ mai trascritta in atti ufficiali, si trasmette di generazione in generazione da sette secoli. E’ la triste e sconvolgente storia della “principessa senza impero”.  Continue reading

Înregistrarea emisiunii Radio România Internațional „Din nou acasă” și a conferinței publice despre Jules Cazaban

Radio România Internațional – Din nou acasă. Emisiune despre familia Cazaban (iunie 2017).

Invitat: Adrian Rozei. Realizator: Răzvan Emilescu 

Înregistrare video din Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a avut loc pe 15/05/2017 seara omagială « Evocare/portret Jules Cazaban » organizată de asociaţia « Memorie şi speranţă ».

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading

Villers en ‘Beauté’

À peine rentré depuis quelques heures d’un voyage d’un mois à travers l’Europe, j’ai été invité par mon ancien collègue de lycée Matei Cazacu au « Festival pour l’amour de la Beauté » qui se tenait dans la crypte de l’église Saint Sulpice, là où les Roumains célèbrent leurs offices chaque semaine.

La conférence de Matei à été brillante, comme d’habitude, mais la grande surprise à été de découvrir qu’elle était suivi par  un concert-duo ‘Poésie et violon’.

La violoniste était Diana Cazaban, l’épouse de mon cousin Costin Cazaban, mais le poète m’était inconnu.

Poète français, Michel Delaunay chante tout aussi bien la Normandie que les rives du Danube.

Je ne résiste pas au plaisir de vous envoyer son poème sur Villers-sur-Mer, ainsi que celui inspiré par les traditions et paysages roumains.

Le binôme ‘poésie-violon’ était du meilleur effet, le choix des pièces joués illustrant à merveille les vers des différents auteurs, classiques et contemporains.

C’est une idée à reprendre, aussi bien dans un contexte normand que…roumain!

 Adrian Irvin ROZEI

 Paris, juin 2017

Mon Alexandrie!

Constantza est l’Alexandrie de la Roumanie !

Ou, peut-être qu’Alexandrie est le Constantza de l’Egypte ! Qui pourrait me le confirmer ? Peut-être Georges Moustaki. Mais il n’est plus parmi nous. 

Alors, dans une chaude soirée de printemps à Constantza, j’ai décidé de faire appel à sa mémoire chantée pour savoir si j’ai tort ou raison de penser cela. 

Je vous chante ma nostalgie
Ne riez pas si je rougis
Mes souvenirs n’ont pas vieilli
J’ai toujours le mal du pays
Ça fait pourtant cinquante années
Que je vis loin d’où je suis né…
 

Je ne suis pas né à Constantza,  pardon!, à Alexandrie comme Georges Moustaki.

Mais je me souviens de la chaleur et des odeurs de la ville de Bucarest de mon enfance.

Bucarest, à cette époque, au mois de juillet, c’était un cagnard. Pas le moindre souffle de vent, pas la moindre brise marine, comme à Alexandrie, pour adoucir les 40° C à l’ombre du cœur de l’été. D’ailleurs, en vieux roumain, le mois de juillet est appelé «Cuptor » : la Fournaise.  Continue reading

Che uomini! Che mascalzoni!*

File de jurnal

Boulogne, 5/05/2017

 

De aproape zece ani de zile, văd regulat o motocicletă parcată nu departe de casa mea. Cum ştiu că e acolo de atâta timp ? Simplu ! Certificatul de asigurare lipit pe roată e datat 2008/2009. 

In tot acest timp, motocicleta nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. 

Intrigat de acest model « vintage », care-mi amintea motocicletele văzute în copilărie, am căutat pe Internet marca ei. 

Astfel, am descoperit că « MZ Zschopau », de fapt « Motorradwerk Zschopau », este o marcă de motociclete, urmaşă a celebrei întreprinderi DKW, fondată după război în oraşul est-german Zschopau. 

In anii ’60, această uzină a avut ora ei de glorie, mulţumită inginerului Walter Kaaden şi a unor piloţi renumiţi precum  Ernst Degner.

In 1996, întreprinderea a fost preluată de grupul malezian  Hong Leong.

In 2009, un fost vice-campion mondial, Ralf Waldmann, anunţă că a cumpărat-o şi că se lansează în campionatul Moto2, cu Anthony West ca pilot.

Este foarte probabil că motocicleta care doarme sub ploaie de aproape zece ani, să fi fost construită la începutul anilor ’80, dacă judec după înscripţia de pe rezervorul ei de benzină.

Când, acum vreo două săptămâni, un pieton m-a văzut fotografiind-o, mi-a spus : « Poliţia municipală a ridicat un scooter parcat de o săptămână, iar această motocicletă, după zece ani în acelaşi loc, nu-i deranjează ! »

Azi, trecând iar pe lângă faimoasa motocicletă MZ, am remarcat că… îşi schimbase poziţia !

Uitându-mă mai îndeaproape, am constatat că sârma cu care era ataşată de atâţia ani era tăiată, dar că lanţul, mult mai solid, o ţinea în continuare fixată de stâlpul vecin.

Probabil că un « specialist » a remarcat valoarea ei şi, ne putând s-o transporte imediat, a lăsat-o în aşteptare !

Insă, întretimp, a plecat cu buşonul rezervorului de benzină ! 

Adrian Irvin ROZEI 

Boulogne, mai 2017

 *Ce oameni ! Ce pungaşi !

Service après vente

Boulogne, 5/08/2017

Astăzi, am trecut iar, după trei luni, pe lângă motocicleta MZ Zchopau de pe stradă.

Am constatat că supoziţiile mele din luna mai s-au adeverit !

Motocicleta a dispărut !

Cu siguranţă că a fost furată. Cum ştiu asta ?

Pentru că cel care a luat-o a lăsat, în grabă, pe asfalt o manetă şi un şurub.

Probabil că această nelegiuire nu s-a petrecut de mult timp, pentru că alături se mai pot vedea încă bucăţi din sticla farului motocicletei. Cu siguranţă că răufăcătorul era grăbit !

Che uomini ! Che mascalzoni !

Fidel, Fidel… je suis resté Fidel!*

File de jurnal

 

Intre Cienfuegos şi Santiago de Cuba, 15/12/2016

Nu ştiu cum se face dar, de nenumărate ori, m-am aflat la locul potrivit când acolo se întâmpla « ceva » !

Astfel, eram la Santiago de Chile când Pinochet a fost arestat la Londra şi, după câţiva ani, când a decedat. Eram la Buenos Aires când manifestaţiile de stradă au răsturnat guvernul Fernando de la Rúa. Eram la Ierusalim, când Menahem Beghin a revenit de la Cairo sau am « asistat în direct » la asasinarea lui Saadat, l-am fotografiat la numai un metru pe preşedintele argentinian Carlos Menem, la Roma… 

Nu mai vorbesc despre cutremurele trăite la faţa locului în Bucureşti, la Santiago sau, acum două luni, în Italia.

De altfel, clienţii mei chilieni obişnuiau să spună : « Anunţă-ne din vreme când vei veni, ca să ne pregătim sufleteşte pentru vreun eveniment special ! » 

Mărturisesc că, în luna octombrie, când am rezervat croaziera în Cuba, unde mă aflu acum, nu mă aşteptam să sosesc aici la numai câteva zile după ceremoniile funebre în memoria faimosului « Lider Maximo ».  Continue reading

Boulogne…entre l’ancien et le nouveau

Boulogne, 27/04/2017 

 

A Boulogne,  prés de ma maison, tout un quartier porte l’empreinte du passé industriel de la ville. 

Je ne parle pas de l’endroit où se trouvaient, pendant prés d’un siècle, les usines « Renault ». Là-bas, des grandes opérations d’urbanisme et d’architecture font que l’on ne puisse plus reconnaître quoi que ce soit du passé industriel des lieux. 

Je pense à un petit quartier, formé de quelques rues seulement, où l’on trouvait, collées les unes aux autres, les maisons des ouvriers de chez «Renault », pendant plus d’un siècle. Oh ! Il ne s’agit pas de « chefs-d’œuvre d’architecture » dans le vrai sens du mot, mais de « pavillons » traditionnels de banlieue. Mais, qui ont leur spécificité et leur charme surtout à cause des matériaux fréquemment utilisés à cette époque : briques apparentes, marquises ou vérandas en verre, dessins en céramique vernissée en façade, quelquefois des poutres  en bois, qui donnent aux constructions une allure balnéaire. 

Ce quartier a été sauvagement bombardé par l’aviation anglaise, canadienne et américaine, en 1942 et en 1943, « par erreur », faisant un millier de morts et de blessés. Mais une grande partie des maisons ont échappées au massacre et, pendant des dizaines d’années, elles ont gardé leur aspect spécifique, embelli par des jardinets minuscules, bien cultivés, avec fleurs et buissons colorés, des tables en bois ou ciment, des niches pour oiseaux ou chiens. Presque toutes avaient un étage où l’on accédait par un escalier extérieur.  Continue reading