Onoarea regăsită a „colonelului-dactilografă”

colo.jpgÎntr-o zi, pe la începutul anilor ’60, sosind acasă, tatăl meu ne-a anuntat: “L-am întâlnit pe stradă pe colonelul Spaimă. Suntem invitaţi la o cafea, duminică după masă”.

“Curios nume! Şi în plus mai e şi colonel!”, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil. Mă asteptam să văd un fel de Moş Teacă, apretat şi colţuros, cu atitudini cazone, obişnuit să bage frica în răcani şi mulţumit să vadă soldatii tremurând în faţa lui.

Spre marea mea uimire, am dat peste un om blând, destul de mic de statură şi cu o aparenţă mai degrabă firavă, cu ochi plini de lumină, de un calm impunător şi cu o voce caldă, însoţită de un uşor accent moldovenesc. E drept că, după cum am înţeles din discuţia acelei după-amieze de vară, tatăl meu şi Costică, aşa cum l’am cunoscut în continuare, erau prieteni de aproape o jumătate de veac şi, drept să spun, nu’l prea imaginam pe tatăl meu amic cu un militar băţos.

* * *

Prietenia lor a început la Galaţi, putină vreme înaintea Primului Război Mondial. Costică era fiul dogarului Petrache Spaimă, care locuia pe malui râpei, la o aruncătură de băţ de tipografia “Moldova”, de pe Strada Mare.

“Directorul tehnic”, s’ar spune azi, de fapt sufletul şi motorul acestei imprimerii, era bunicul meu, care “fabricase” doi zurbagii, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn, Aurel. Costică, prietenul tatălui meu, avea şi el un frate, pe care îl chema tot Ionel. În plus, tatăl lor, Petrache Spaimă, avea atelierul, bineînţeles, pe strada Dogarilor şi toată trupa de copii, care îşi dădea întâlnire în magazia prăvăliei, făcea să se ridice în aer nori de praf din rumeguşul de pe podea, când se luau la trântă.


Tot acolo, pe strada Dogarilor, locuia prietenul lor comun, fiul unui meşteşugar grec, care se numea Spiros Vanghelatu. Intr’o zi de iarnă, spre sfârsitul Primului Război Mondial, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, au văzut trecând în fugă pe Dl. Vanghelatu, purtându-l în braţe pe Spiros, care urla ca din gură de şarpe. Pe urmă au aflat că prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă.

Într’un oraş atât de cosmopolit, cum erau Galaţii la începutul secolului trecut, copiii se grupau deseori după originea lor etnică. Şi desigur că diferitele “bande” terminau prin a se părui fără milă. Costică, cu un tată român şi o mamă grecoaică, era un fel de punte de legătură între cele două grupuri. Probabil că această necesitate vitală de a explica unora şi altora poziţiile respective, i-a dezvoltat simţul pedagogic, care urma să’l ajute atât de mult în activitatea lui profesională.

După ce a absolvit cu mare succes liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, Costică s’a îndreptat spre Şcoala de ofiţeri de Infanterie şi, la sfârsitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli, cum era cea pe care o absolvise, sau Liceul Militar din Iaşi.

Calităţile de calm, tact, sobrietate şi profesionalism ale instructorului Constantin Spaimă au fost descrise, mulţi ani mai târziu, în amintirile lor, de foştii lui elevi, din care mulţi s’au distins pe câmpurile de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, dintre cei treizeci de ofiţeri absolvenţi ai promoţiei 1937 din Liceul Militar Iaşi, zece au căzut seceraţi de focul inamicului.

În 1938, căpitanul Spaimă trece de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină.

După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 Km nord de Galaţi.

adrian-1.jpg
Colonelul Spaima si Ionel Rozei- o prietenie care a durat opt decenii

Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care deabea începuse:

“După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar si mitraliere ce n’au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei, erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s’a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m’a întrebat: “Ce să fac, domnule căpitan?”. N’am apucat să’i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s’a prăbusit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n’a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”.

După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi este trimis din nou pe linia frontului la Ţiganca, într’o zonă tot atât de dificilă.

În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, este rănit şi evacuat. Căpitanul Spaimă preia “din mers” direcţia operaţiilor şi ordonă un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Mulţumită priceperii, dar mai ales calmului şi determinării conducătorului lor, soldaţii batalionului reuşesc să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, îşi continuă ofensiva în direcţia Dalnic.

Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni este descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: “Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s’a conferit Ordinul “Mihai Viteazul” clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca*. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.”.

Şi Costică adaugă cu modestie: “Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”.

Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care revine la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev.

Trei ani mai târziu, câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. Încercuit de Armata Sovietică, garnizoana nu cedează în faţa tăvălugului rus.

Pe 24 august, armatele române şi sovietice devenite aliate, căpitanul Spaimă propune autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici sunt de acord, înţelegerea e încheiată, armistiţiul este sărbătorit cu o “masă tovărăşească” şi, în aceeaşi zi, ofiţerii români… sunt arestaţi şi expediaţi în Siberia!

adrian-4.jpg
Costica si Ionel, depanand amintiri la o cafeluta

Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar, unde un oarecare respect pentru aceşti ofiţeri, în fond prizonieri politici, pentru că arestaţi după armistiţiu, face ca autorităţile sovietice să nu’i oblige să muncească. În lungile zile de asteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică învaţă sa sculpteze, utilizând materialele locale, oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. Chiar şi astăzi, pe noptiera din dormitor, se găseste o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile sotiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl asteptau în ţară.

În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică îşi reia activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă este ridicat la gradul de colonel.

Însă lantul injustiţiilor, pregătit de regimul absurd care se instala de manieră progresivă, începea să se strângă în jurul strălucitului ofiţer.

Într’o zi, în 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, soseţte la casa colonelului Spaimă un mesaj, dintre cele mai anodine, invitându-l să se prezinte la Ministerul de Interne. La înoarcerea din voiaj, în ciuda sfaturilor prietenilor, Costică, învăţat să respecte cuvântul autorităţilor, se prezintă la cabinetul ministrului, unde este… arestat pe loc şi trimis la “Canal”.

Urmează patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor!

Acolo, la “Canal”, a aflat Costică prin veştile care circulau printre detinuţi, despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei, unchiul meu.

Până într’o noapte când, transportat cu ochii legaţi, fără nici o explicaţie, a fost abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia!

Bineînteles că, după o astfel de “aventură” şi cu un dosar de cadre atât de “pătat”, Costică nu mai putea face parte din “valoroasa Armată a Republicii Populare Române”!

Singura posibilitate de a’şi câştiga existenţa era să lucreze într’o cooperativă, la primăria raionului său, ca… “dactilografă”. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într’o adevărată cuşcă de lemn cu geamuri. Ceea ce era, totuşi foarte bine, faţă de alt coleg, tot militar, cunoscut sub porecla de “colonelul-lustragiu”!

Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l’au ajutat să’şi creeze o “clientelă”. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să’şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în “paradisul comunist”.

Aşa au trecut zeci de ani, până când “colonelul-dactilografă” a ieşit la pensie.

În toată această vreme de suferinţă, ne vedeam deseori cu familia lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său şi visam împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. Într’o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ.

“Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?”, l’a întrebat tatăl meu pe Costică.

“E pelerina uniformei Ordinului “Mihai Viteazul”, i’a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii.

Noroc că ne-am consolat repede cu baclavaua făcută de Catina, mare specialistă a bucătăriei greceşti!

* * *

Au trecut aproape treizeci de ani de la plecarea noastră din ţară, până când, la mijlocul anilor ’90, tatăl meu s’a întors pentru prima oară în România.

Între timp aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea regulat dela Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s’a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit “cetăţean de onoare”.

adrian-7.jpg
Recunoasterea meritelor… dupa 45 ani!

În luna Aprilie 1995, l-am sunat la telefon şi i-am anunţat sosirea tatălui meu la Bucureşti. Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era acum, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România.

Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca şi altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi, de pe reverul vestei de sărbătoare, a fost crucea de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”.

Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s’au umezit când Costică l’a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii!

Din păcate, după câtiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, se găseşte în permanenţă pe biroul tatălui meu.

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2002

* Numărul datat “August 2006” al revistei “Magazin istoric” publica pe trei pagini istoria Cimitirului de onoare al eroilor români dela Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1000 soldaţi cazuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. Pe 1 iunie 2006 a avut loc o ceremonie oficiala cu ocazia încheierii lucrarilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa Regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al II-lea Razboi mondial.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *