Odă „realismului socialist”

Cronică pseudo-cinematografică – “Service après vente” la Lazarescu: un OVNI* in peisajul cinematografic francez

affiche.jpgDe mult, de foarte de mult, cand trăiam în România comunistă a anilor ’60, am auzit o istorie care se petrecuse, pare-se, pe vremea lui Ginghis Han.

Acoperit de glorie şi ajuns la adânci bătrâneţi, cuceritorul mongol dorea să lase posterităţii imaginea lui încă din timpul vieţii. Pentru aceasta a chemat un pictor şi i-a poruncit să-i facă portretul. Pictorul s-a pus pe lucru şi l-a reprezentat pe Gingis Han aşa cum l-a văzut: un bătrân cocoşat, chior, care de-abia se mai ţinea pe cal. Când a vazut tabloul, Ginghis Han furios şi nemulţumit de imaginea pe care o va lăsa după dispariţie, a ordonat să i se taie capul pictorului. Era primul eşec al „realismului”.

Al doilea pictor convocat, care învăţase ceva din experienţa colegului său, l-a reprezentat pe Gingis Han ca pe un tânăr blond şi cuceritor, călare pe un armăsar învăpăiat, acoperit de blănuri scumpe şi bijuterii. Numai că Ginghis Han, care era un sălbatic coborât din deşerturile asiatice, nu s-a recunoscut deloc în acest portret şi a ordonat să i se taie capul şi celui de-al doilea pictor. Era, probabil, destinul crud al curentului „idealist”.

Cel de-al treilea pictor a ales o altă soluţie. L-a reprezentat pe Ginghis Han din profil, ca să nu se vadă că era chior, călare pe un cal care ascundea piciorul şchiop şi cu tot felul de drapele în spinare, care-i ascundeau cocoaşa. Ginghis Han, mulţumit şi încântat de imaginea autentică, dar aranjată pe ici pe colo, l-a acoperit pe artist cu daruri şi onoruri, făcându-l pictorul oficial al curţii. Aşa s-a născut, se pare, „realismul socialist”.

* * *

După ce am vazut filmul lui Cristi Puiu- „Moartea Dlui. Lăzărescu”-, am descoperit cu uimire că alt film, prezentat în premieră în aceaşi săptămână, intitulat „Je vous trouve très beau”, a totalizat de 20 ori mai mulţi spectatori.Cele două filme aveau un punct comun:o parte din filmul francez, a cărui vedetă masculină este Michel Blanc, se derula în România. Iar vedeta feminină, actriţa Medeea Marinescu, cuceritoare şi autentică, aducea pe ecran un suflu al realităţii româneşti contemporane.

Subiectul era simplu: un fermier francez, care îşi pierduse nevasta într-un accident, decide, depăşit de sarcinile cotidiene ale proprietăţii sale cărora nu le mai făcea faţa, să-şi aducă o soţie din România, de unde orice fată e gata să plece ca să scape de mizerie. Bineînteles că, odată ajunsă în Franţa, tânăra româncă bineintenţionată, care îşi lăsase o fiică de 6 ani în ţară, se loveşte de nenumărate probleme, pricinuite mai ales de lipsa de comunicare cu „soţul” ei francez. Până la urmă rezultă că acest „Père Goriot” care socotea până la ultima centimă, face dovada supremă a dragostei lui nemărturisite, oferind tinerei debusolate toate economiile sale. Şi filmul se termină cu un „happy end”, prin întoarcerea tinerei românce în Franţa, însoţită, bineînţeles, de fiica ei, pentru a se instala definitiv la fermă.

După ce am văzut acest film, care m-a mişcat, recunosc uneori până la lacrimi, şi alte ori m-a făcut să râd cu poftă, dar care în ultimă instanţă nu e decât o farsa psihologică, mă întrebam cum de a reuşit să atragă de zeci de ori mai mulţi spectatori decât realizarea lui Cristi Puiu, acoperită de laurii celor 6 premii internaţionale cu care se mândreşte. Cu atât mai mult cu cât, în cazul filmului francez, nenumărate aspecte par neverosimile, începând cu tânăra româncă, auto-sacrificată pe altarul societăţii de consumaţie, care se vădeşte de o abnegaţie fără egal, până la fermierul avar, în ultimă instanţă nemaipomenit de generos şi… de o mare nobleţe sufletească!

Însă mai apoi m-am întrebat care este motivarea profundă ce atrage pe spectatorul oarecare într-o sală de cinema. Dincolo de performanţa unor actori cunoscuţi, chezăşie a unei interpretări de calitate, o poveste care te face să visezi, chiar dacă ea ascunde, pe ici, pe colo, un ochi scos, sau o cocoaşă acoperită de voaluri pudice, este o garanţie pentru a petrece un moment agreabil. Şi spectatorul oarecare îşi spune, probabil, de manieră inconştientă, că filmele „realiste” acoperite de premii în competiţiile internaţionale, sunt rezervate criticilor de artă şi snobilor care frecventează sălile „d’art et d’essai”, şi, în cele din urmă, ei sunt de acord cu Ginghis Han, care prefera operele „realismului socialist”.

Adrian Irvin Rozei, Între Paris şi Bogota, martie ’06

3 thoughts on “Odă „realismului socialist”

  1. De la anecdota cu Ginghis Han si pina la realismul socialist e cale lunga.

    Ca si intre socialismul si comunismul pe care l-am trait noi, inainte de 1990, şi socialismul european actual, prezent pe continent si mult mai activ decit lasa sa se intrevada intreaga massmedia de la noi, aservita realismului capitalist aproape intru totul.

    A.I. R., subiectul prezentat nu este nici macar “secant” cu realismul socialist. O stii prea bine! Este doar adus din condei.
    Intocmai ca atunci cind esti redactor de serviciu la un cotidian oarecare si te trezesti la inchiderea editiei ca trebuie sa “scrii” horoscopul, pentru ca “omida” angajata in acest scop a uitat sa treaca pe la redactie in ziua aceea.

    Filmul lui Cristi Puiu prezinta oglinda unei realitati dureroase de cindva, care paleste doar in fata unei realitati si mai dureroase, in conditiile actuale. Daca ar fi onest, cu sine in primul rind, Cristi Puiu ar trebui sa continuie cu seria a doua, cea care ruleaza sub ochii nostri de aproape 17 ani.

  2. vai ce-mi suna a treia varianta a varianta “politicaly correct”… oare cine foloseste azi aceasta formula? => negel are dreptate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *