Oare Gabriel Garcia Marquez o fi sincer sau naiv?

fidel castro si garcia marquezAm aflat cu multă durereGabriel Garcia Marquez s’a retras din viaţa publică din motive de sănătate: se pare că suferă de un cancer limfatic, agravat, care nu-i dă decât puţine şanse de a supravieţui îndelung. Cu această ocazie am citit scrisoarea de rămas bun trimisă prietenilor, cititorilor şi admiratorilor săi. [vezi mai jos si “Service apres vente” pentru lamurire, n. red.]

Trebuie să mărturisesc că am fost impresionat până la lacrimi citind acest mesaj. Omul acesta a găsit cuvintele potrivite pentru a ajunge până la inima şi a celui mai dur şi înrăit dintre noi, cel mai lipsit de Dumnezeu sau acrit de vicisitudinile vieţii.

Aceasta a fost prima mea reacţie. Pe urmă, încet, încet, mi-am amintit câteva detalii privind viaţa lui Gabriel Garcia Marquez. Nu, din păcate n-am avut ocazia să-l cunosc personal, în ciuda celor treizeci de ani de voiaje repetate în America de Sud. Însă l-am întâlnit “tangenţial”, de câteva ori, în această perioadă.

În 1995, mă găseam la Cartagena, în Columbia.


Cartagena este una din bijuteriile Americii Latine, un oraş colonial, neschimbat de secole, aşa cum l-au imaginat şi construit “conquistadorii” spanioli din secolele XVI, XVII şi XVIII. În afara castelului, un adevărat munte fortificat, în care vice-regii spanioli ai Indiilor Orientale ascundeau tezaurele acumulate provenind din tot continentul (aur, argint, pietre preţioase) care luau drumul Europei odată la trei sau patru ani, nenumărate palate, biserici, mânăstiri, fortificaţii coloniale, împânzesc oraşul. Nu mai vorbesc de acele “patio” coloniale găzduind restaurante tipice cu orchestre traditionale care însoţesc noaptea tropicală cu acordurile chitarelor ce par să se înece în negrul infinit al cerului de vară.

Îmi amintesc de o seară când, găsindu-mă pe terasa unui turn ce domină oraşul, ascultam muzica încântătoare a unei voci dumnezeieşti care intona o “cumbia costena”, în timp ce degustam cu sorbituri interminabile o “pina colada”.

Deodată, am fost deranjat de sunetul strident al unei betoniere, care spărgea şarmul poetic al serii. Căutând locul de unde venea acest zgomot dezagreabil, am descoperit, chiar pe malul mării Caraibelor, că se construia, zi şi noapte, o vilă, înconjurată de un zid imens, adevărat “zid al Berlinului”, care mai târziu urma să fie vopsit în roşu cărămiziu, o altă insultă adusă oraşului colonial, dominat de culori pastel, galben şi albastru.

Când am întrebat cine îndrăznea să comită un astfel de atentat împotriva bunului gust, mi s-a răspuns:

“-Cum, nu ştii? Este casa pe care şi-o construieşte Gabriel Garcia Marquez, premiul Nobel de literatură, onoarea artiştilor columbieni.”
“-Şi de ce are nevoie de un zid atât de înalt?”, am întrebat eu, naiv.
“-Se pare că Marquez a prevăzut momentul probabil în care prietenul lui, Fidel Castro, va fi alungat din Cuba şi în care îl va putea ascunde în casa lui din Cartagena”, mi s-a răspuns.

Din păcate (pentru poporul cuban) acest eveniment de care se temea Gabriel Garcia Marquez la mijlocul anilor ’90, nu s’a realizat nici până astăzi. Fidel este încă ferm instalat pe fotoliul lui dela Havana. Ba chiar a făcut şi pui în Venezuela sau Bolivia. E drept că nu mai are strălucirea anilor ’80, când era încă ţinut, “à bout de bras” de către Imperiul sovietic, pe cale de dispariţie, dar care îşi întreţinea încă vasalii.

Pe atunci, în 1986, după o săptămână de vacanţă în Cuba, imediat după Anul Nou, aşteptam cu îngrijorare plecarea avionului “Cubana de Aviacion”, care trebuia să ne readucă în Europa.

După vreo şase ore de aşteptare fără nicio explicaţie, am aflat, în fine, că avionul va decola. Înr’adevăr, urcându-mă în avion, am constatat cu uimire că primul rând de fotolii era ocupat de Georges Marchais, secretar general al Partidului comunist francez, însoţit de soţia sa, Liliane, şi de fiul lor, pe atunci în vârstă de vreo 10 ani.

Liliane a avut şi ea momentul ei de glorie, când Georges Marchais, aflat cu familia în vacanţă în Corsica, şi auzindu-l pe François Mitterrand anunţând abandonul “Programului comun”, care asigura Partidului comunist participarea la guvern, a strigat pe un ton autoritar: “Liliane, fais les valises!”

Printr’una dintre acele înâmplări datorată hazardului, m-am nimerit în avion alături de fiul ambasadorului Algeriei la Havana. În acea vreme, Algeria era una din ţările curtizate de puterea comunistă, ce domina o bună parte din lume. Aşa am aflat, din gura fiului ambasadorului algerian, care asistase la respectiva “petrecere”, că pe 1 ianuarie, aniversarea victoriei Revoluţiei castriste, “el Lider maximo” dăduse o sărbătoare imensă în cinstea lui Gabriel Garcia Marquez, la care asistaseră Georges Marchais, Régis Debray şi multi alţi ambasadori comunişti sau asimilaţi. Petrcerea durase până la orele târzii ale nopţii şi am înteles din context că Georges Marchais ar fi avut probleme pentru a ajunge la timp la aeroport! Cine ştie, poate că Liliane a întârziat făcând valizele!

Mai mult, se pare că în plus, secretarul P.C.F. nu s-a putut decide, timp de vreo şase ore, dacă doreşte sau nu să plece în vizită în Nicaragua, unde era invitat de guvernul sandinist la putere. Drept care noi, cei vreo 200 pasageri, a trebuit să aşteptăm sub soarele tropical, fără nicio explicaţie timp de câteva ore, decizia “gauleiterului” comunist.

Bine înţeles că această comportare “sin verguënza*“, cum zic sud-americanii, a secretarului P.C.F. nu poate fi reproşată lui Gabriel Garcia Marquez. Însă, după cum spune un proverb românesc: “Spune-mi cu cin’te aduni, ca să-ţi spun cine eşti!”.

Oare Garcia Marquez, remarcabil artist pe de altă parte, a avut nevoie să aştepte sosirea ultimilor momente, pe care le regretăm cu toţi, pentru a realiza necesitatea unor sentimente umane?

Tot în aceeaşi “confesiune de credinţă” el spune: “Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă de cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic”.

Aş dori, în ceea ce mă priveşte şi odată pentru totdeauna, să ne zică ce gândeşte el despre prietenia cu un dictator care are mâinile pătate cu sângele atâtor victime ale terorii comuniste.

Însă asta, în ciuda sincerităţii lui de ultimul moment, probabil că nu o vom şti niciodată!

Adrian Irvin Rozei, Ohrid, mai 2006

Nota:
*fără ruşine

“SERVICE APRES VENTE”: GABRIEL GARCIA MARQUEZ

La puţin timp după ce am trimis acest text editorului, am aflat că scrisoarea de adio atribuită lui Gabriel Garcia Marquez era un fals.

Istoria ei, reprezentativă pentru alt viciu al epocii noastre, unde ceeace scrie la jurnal e mai adevarat decât adevărul, merită să fie povestită.

ggm-j-welch.jpgSe pare că acum vreo şase, şapte ani, un artist argentinian stabilit în Mexic, numit Johnny Welch, a prezentat acest text pe scena unui cabaret, afirmând că ar fi fost scris de Gabriel Garcia Marquez. Mai multe elemente coincideau pentru a da textului o turnură sentimentală, atât de apreciată de latino-americani. Johnny Welch este creatorul unei marionete, numită “El Mofles”, ori în textul recitat autorul afirmă chiar dela început că ar fi “o marionetă de cârpă” careia speră că Dumnezeu i-ar “dărui o bucăţică de viaţă” (vezi foto, Welch si Marques). De aceea chiar diferiţi cititori au numit acest text “Marioneta”.

În continuare textul a circulat din mână în mână, câştigând o oarecare credibilitate pentru că a fost transmis de diferite personalităţi culturale sau politice ale lumii latino-americane, printre care scriitorul Abel Posse, pe atunci ambasadorul Argentinei în Peru, sau Ricardo Lagos, preşedintele Republicii Chile. Până când, publicat pe Internet, textul, între timp tradus în diferite limbi, a făcut înconjurul lumii fiind citit şi retransmis de milioane de admiratori ai scriitorului columbian. Acesta, luat prin surprindere, a considerat că o astfel de “glumă literară” nu merită nici măcar o dezminţire. Pe urmă, uimit de proporţia pe care o lua acest fenomen de presă, difuzat de nenumărate programme de televiziune care’l anunţau ca fiind pe patul de moarte, Gabriel Garcia Marquez a lansat un comentariu la Los Angeles, în care spunea: “Ceea ce într’adevăr m’ar putea ucide nu este cancerul, ci ruşinea de a’mi imagina că cineva mă crede capabil să scriu un text de un atât de prost gust!”

Imediat, Johnny Welch, ventrilogul marionetist, care îşi prezenta în continuare numărul de şarm în fiecare săptămână la barul “Brujas” din Mexico, i-a răspuns prin intermediul jurnaliştilor, recunoscând implicit că este autorul textului: “Mă doare profund că Dl. Gabriel Garcia Marquez spune că nu ar îndrăzni să scrie un lucru de un atât de prost gust, însă îi respect punctul de vedere. Eu nu sunt un om de litere sau o persoană care a studiat filisofia sau literatura, sunt o fiinţă umană cu nevoia de a comunica ceeace simte şi o fac din inimă.”

Bineînţeles că, în faţa polemicii dezlănţuite şi neputând deziluziona milioane de cititori cu lacrimi în ochi care admiraseră măestria marelui scriitor, Gabriel Garcia Marquez a trebuit să “toarne un pic de apă în vin” (cum spun francezii) şi să declare, la întâlnirea organizată cu Johnny Welch şi “El Mofles”, că poemul e foarte frumos, însă că nu e scris de el.

De altfel, Gabriel Garcia Marquez nu este nici primul, nici ultimul scriitor de talie mondială căruia i se atribue texte pe care nu le-au scris, dar pe care, după imaginea pe care ei o au în public, ar fi putut să le scrie.

Mai circulă încă prin lume un poem, intitulat “Instante”, scris de poeta nord-americană Nadine Stern şi prezentat ca fiind “cântecul lebedei” compus de Jorge Luis Borges, puţină vreme înainte de a se stinge din viaţă. Se pare chiar că Jaime Bayly, un tânăr, dar briliant scriitor peruvian, a încercat să lanseze o dezbatere contradictorie cu Marìa Kodama, plecând dela acest text. În ciuda negaţiilor repetate ale văduvei marelui poet argentinian, mai există şi azi editori care publică acest poem în antologiile “Borges”.

Mai mult, acum câţiva ani, un jurnal venezuelian analiza pe aproape o pagină textul “Marioneta, de Gabriel Garcia Marquez”, comentând cu multă seriozitate şi competenţă că poemul acesta “aminteşte tonul utilizat de scriitorul argentinian Jorge Luis Borges când scria într’un faimos poem celebra frază “Confieso que he vivido*” (Mărturisesc că am trăit)!

Fără îndoială că această aventură literară, care preocupă cititorii latino-americani de câţiva ani şi care se eternizează prin dezbateri încă acerbe pe Internet, va lăsa o mică pată pe memoria scriitorului columbian, devenit nemuritor încă din timpul vieţii.

Însă în niciun caz de mărimea celei generate de prietenia lui cu Fidel Castro. Pentru că, în ciuda acestei amuzante digresiuni, tot nu ştim “ce gândeşte el despre prietenia cu un dictator care are mâinile pătate cu sângele atâtor victime ale terorii comuniste”.

Adrian Irvin Rozei, Paris, septembrie 2006

Nota:
* “Confieso que he vivido”: autobiografia lui Pablo Neruda, poet chilian, Premiul Nobel pentru literatură

4 thoughts on “Oare Gabriel Garcia Marquez o fi sincer sau naiv?

  1. De ce “din păcate (pentru poporul cuban)”?? Asta din punctul american de vedere…Incearca sa schimbi unghiul si poate iese “din fericire” !
    Daca am vazut din primele propozitii ca articolul este partinitor, nu am mai avut nici o curiozitate sa il citesc pana la capat..stiam finalul…” un dictator care are mâinile pătate cu sângele atâtor victime”

  2. Atata bucurie mi-a adus “Un veac de singuratate”, incat consider ca d-nul Marquez poate fi iertat de toate “faradelegile”comise, cu sau fara voia domniei sale. Ma rog lui Dumnezeu sa-i faca trecerea catre cele vesnice usoara, si-i multumesc pentru ca l-a trimis pe pamant. Ceea ce ne ramane de la domnia sa, sterge cu prisosinta orice greseala ar fi facut….
    Il consider, alaturi de Thomas Mann si Dostoievski, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, cu siguranta un geniu.

  3. Am citit operele lui Gabriel Garcia Marquez de zeci de ori fiecare si de fiecre data descopar alte lucruri noi si fascinante. Ma bucur de fiecare data cand simt ingerul frumusetii in paginile scrise de el. boala secolului nostu, singuratatea, nu exista cand citesti scrierile lui . Multumesc lui Dumnezeu ca exista. Nimic alceva nu mai conteaza in fata geniului sau. Asa cum spunea Eminescu:”Neputand sa te ajunga, te vor trage in noroi…’

  4. In fiecare dintre noi exista o parte obscura asa ca nu trebuie sa ii judecam prea aspru pe ceilalti deoarece in primul rand nu e treaba noastra iar apoi sa ne vedem mai intai ” barna din ochiul nostru” inaine sa ne lansam la comantarii stufoase despre” paiul din ochiul celuilalt”.

    Dl. Marquez poate sa spuna ca a lasat ceva in urma sa, o intreaga opera pe care o poate citi orice om indiferent din ce colt al pamantului e.

    Am sa inchei acest comentariu invitandu-i pe cei rautaciosi sa se intrebe ce ramane dupa ei……

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *