Nòsti lengo soun sorre…

Secolul XIX a fost numit deseori secolul renaşterilor naţionale. După sute de ani în care popoarele Europei au trăit sub autoritatea a cinci sau şase mari imperii, trezirea conştiinţei naţionale a făcut ca neamurile să ceară recunoaşterea, mai întâi ca naţiune şi apoi, ca stat.

Prima manifestare a acestei voinţe a reprezentat-o promovarea limbilor regionale, un exemplu fiind mişcarea de renaştere a limbilor din sudul Franţei, occitana şi provensala.

În Evul Mediu, după o perioadă de adevărată glorie literară, limba occitană, graiul trubadurilor şi faimoaselor cours d’amour, a fost eliminată de limba oïl, venită din nordul Franţei. În principiu, limba d’oc corespunde celei vorbite în Evul Mediu la sud de Loara, neexistând însă până astăzi o delimitare efectivă a graniţei sale nordice.

Occitanie 001_resize
Teritoriul traditional al limbii Oc, rascruce de drumuri a lumii latine europene

În mod formal, se consideră că limba d’oc, atestată pentru prima oară într-un document în anul 1291, era vorbită în zona ce se întindea la sudul unei linii imaginare ce pleca de la estuarul Girondei, urca spre nord, pentru a îngloba regiunile Limousin şi Auvergne, şi cobora apoi la Briançon, până la frontiera italiană. Langue d’oc apărea în sudul Franţei, în timp ce langue de si era cea vorbită în Italia, denumirile diverse venind de la modalitatea de a spune oui (da).


Limba d’oc se poate lăuda cu vechi titluri de nobleţe. Creaţie a trubadurilor, Academia din Toulouse, fondată în 1323, era instituţia ce distribuia, în fiecare an, cu ocazia aşa-numitelor „Jocuri florale“, premii pentru poezie. Purta denumirea de „Colegiul ştiinţei vesele“ şi era recunoscută datorită recompenselor sale sub forma unor flori de aur sau argint, cu care îi onora pe poeţii ce scriau în langue d’oc.

Începând din anul 1694, odată cu reorganizarea acestor jocuri, sub influenţa regiunii nordice, singura limbă admisă a devenit langue d’oïl, franceza actuală. Suprimată în timpul Revoluţiei franceze, Academia Jocurilor Florale, de fapt cea mai veche societate literară europeană, a fost reînfiinţată în 1806.

În ciuda eforturilor diferiţilor poeţi ai secolelor XVI, XVII şi XVIII, limba occitană a rămas marginală, nereuşind să se impună cu adevărat în marea literatură. De abia în secolul XIX, sub influenţa renaşterii naţionalităţilor, dar şi, în mare măsură, datorită activismului şi reputaţiei lui Frédéric Mistral, limbile din sudul Franţei, provensala şi occitana, au început să aibă o rezonanţă literară europeană, generând mişcarea literară denumită félibrige.

Numele acestei şcoli provenea de la termenul provensal félibre, tradus de Mistral prin „doctor al legii“ (în franceza “docteur de la loi”) şi interpretat ca „poet sau prozator de limbă d’oc“. Scopul instituţiei era conservarea şi curăţirea vechii limbi, voinţa iniţiatorilor ei fiind să contribuie astfel la renaşterea culturii tradiţionale din sudul Franţei.

Sărbătorile, organizate iniţial de provensali şi catalani, cărora li s-au adăugat apoi şi celelalte „vorbiri latine“, au început să cunoască un răsunet continental.

Începuturile se leagă de anul 1869, când, printr-un înflăcărat discurs, Mistral onora popoarele latine: „Ridic paharul în cinstea Cataloniei, sora noastră!, a Spaniei, prietena noastră! şi a Franţei, mama noastră!“

Câţiva ani mai târziu, în 1876, la Avignon, s-a decis ca, o dată la patru ani, să se organizeze, în cadrul acestor „Sărbători latine“, Les Grands Jeux Floraux. Cu acel prilej, a fost ales ca sediu al primei manifestări, ce urma să aibă loc peste doi ani, oraşul Montpellier. Poetul catalan Albert de Quintana a oferit chiar şi o cupă de argint – marele premiu revenit câştigătorului concursului de poezie.

Din 1878, toate „popoarele romane“ au fost invitate să participe la aceste sărbători. În acel an, s-au înscris 56 poeţi din diferite ţări de limbă latină, printre care şi trei români: un candidat anonim din Târgu Mureş, Romulus Scriban din Galaţi şi Vasile Alecsandri, cu a sa Odă gintei latine. Limba statului român, aflat în plin război de independenţă, îşi marca prima participare printr-un excepţional succes: Vasile Alecsandri câştiga premiul I, iar gălăţeanul Scriban, premiul III.

Sărbătorile desfăşurate la Montpellier au reprezentat pentru politicienii şi oamenii de cultură români ocazia perfectă a stabilirii de strânse legături cu mişcarea felibreană. Scrisori, discursuri, telegrame, omagii au fost schimbate între cele două ţări. Inclusiv la banchetul care a închis seara festivităţilor, încercând să suplinească lipsa concurenţilor noştri, prinşi în ţară de situaţia de război, s-a citit telegrama celor 21 deputaţi români adresată „fraţilor latini“, ce conţinea invitaţia unei vizite la Bucureşti, în septembrie 1879.

regina felibrilor 001_resize
Costumul traditional occitan, purtat de una dintre ultimile "Regine ale Felibrilor"

În ţară, revista Convorbiri literare, din 1 iunie 1878, comenta strălucitul succes: „Griviţa şi Montpellier sunt astăzi două nume inseparabile şi tot atât de dragi Românilor, pentru că reprezintă două victorii strălucitoare prin care Românii au afirmat dreptul şi voinţa lor de a exista.“

Proclamarea ca regat a României, în 1881, a devenit o nouă ocazie pentru manifestarea legăturii dintre limbile latine. Oda scrisă cu acel prilej de poetul irlandez W. C. Bonaparte-Wyse şi intitulată On occasion of Roumania constituting himself as a kingdom (Pentru celebrarea constituirii regatului României) a fost tradusă atât în franceză, cât şi în provensală.

Tot în aceeaşi perioadă, începeau şi recunoaşterea şi promovarea macedo-românei, mai ales prin intermediul traducerilor din limba provensală sau prin reprezentaţia dată pentru susţinerea şcolilor primare din Macedonia, la 5 iunie 1881, la Teatrul Roman din Montpellier.

Momentul culminant al relaţiilor provensalo-române a fost marcat însă de manifestările din 1882. „Jocurile florale“ din acel an s-au desfăşurat atât la Montpellier, cât şi la Forcalquier, Gap şi Albi. De astă dată, Vasile Alecsandri nu a mai lipsit. La 7 mai 1882 a fost primit cu mari onoruri în gara din Montpellier. Cu acel prilej, în cadrul Cours d’amour de la Clapiès, poetul român şi-a declamat poezia Ronsard la Toulouse, în care povestea:

„El spune’n limba cea divină
Cum pe când Franţa era’n valuri,
Străbunu-i, Banul Mărăcină,
Născut pe-a Dunării verzi maluri
Veni pe-un zmeu călare
S’ajute’n lupta mare
L’a Franţei salvare”

În discursul ocazionat de deschiderea noilor „Jocuri florale“, Alecsandri compara evenimentul cu renumitul pelerinaj la Mecca: „Occidentalii de rasă latină fac pelerinajul în Provenţa, pentru a se închina pe altarul poeziei…“

Sărbătoarea a reprezentat şi prilejul întâlnirii efective dintre bardul de la Mirceşti şi F. Mistral, cei doi rămânând de atunci prieteni pe viaţă. Opt ani mai târziu, francezul îşi nota în memorii: „Moartea lui [Alphonse] Daudet şi moartea lui Alecsandri m-au emoţionat până la lacrimi, deoarece am pierdut prieteni adevăraţi.“

În 1883, informaţi despre opera poetică a reginei Elisabeta a României, scriitorii din Languedoc i-au propus acesteia să prezideze viitoarele sărbători provensale. Aflată în voiaj în Germania, regina ce semna sub pseudonimul de Carmen Sylva le-a transmis un mesaj de mulţumire, regretând că nu putea participa. În ziua decernării premiilor, a reuşit însă să-şi facă simţită prezenţa, trimiţând o ramură de lauri, culeasă tocmai de pe mormântul lui Virgiliu, din Italia.

De altfel, legăturile dintre Carmen Sylva şi poeţii felibreeni au continuat şi în anii următori. Dacă poeziile reginei au fost traduse în limba provensală, Elisabeta a decorat, la rândul ei, cu medalia Coroana României, pe diferiţi literaţi, printre care pe însuşi Mistral, dar şi Bonaparte-Wyse sau Romanelli. Dintr-un articol publicat în acea perioadă de Le Petit Marseillais (Micul Marsiliez) şi intitulat chiar La Reine des Félibres (Regina felibrilor), ca răspuns la o scrisoare a reginei române, în care Elisabeta afirmase că dorea să fie „regina unei Republici“, autorul, Clovis Hugues, pe un ton dulce-acrişor, exclama: „Ah! Majestate, majestate! Dacă aţi dori, ce Republică am face împreună!“

În acelaşi penultim deceniu al secolului XIX, Carmen Sylva invita diferiţi oaspeţi francezi la Sinaia, printre care se numărau şi F. Mistral şi A. Daudet. Pentru a le îndulci călătoria, dificilă, după cum reiese din plângerile lor, le prezenta unele dintre colţurile de rai ale României: „Vă asigur că nu mai este nevoie de mult curaj pentru a întreprinde voiajul în România, mai ales când ştii că vei găsi o natură bogată şi impunătoare după oboseală, un castel căruia nu-i lipsesc decât câteva secole pentru a te face să visezi, şi un mic cerc de admiratori, care nu aşteaptă decât să vă ridice în slăvi!“

În 1885, Vasile Alecsandri devenea ambasadorul României la Paris. Iar sărbătoarea anuală a Societăţii Felibrilor din capitala Franţei era programată pentru data de 25 mai, la Sceaux, sub preşedinţia poetului român. Decesul marelui scriitor Victor Hugo, la 22 mai, l-a determinat pe Alecsandri să amâne manifestările, telegrafiindu-i în acest sens şi lui Mistral. În schimb, s-au ţinut festivităţile programate în Midi.

Tragica pierdere a literelor universale a fost omagiată şi de grupul studenţilor români din Montpellier, care a decis trimiterea unei coroane de flori la funeralii, depusă de câţiva dintre ei. În telegrama adresată guvernului francez, Alecsandri îi deplângea dispariţia: „Moartea lui Victor Hugo, […] a fost din plin resimţită de România întreagă.“

Câteva zile mai târziu, la 7 iunie, au fost reluate şi manifestările programate la Sceaux, prilej cu care Mistral îi saluta „pe toţi fraţii din Paris, pe toţi Românii din România…“

France Latine 001_resize
Editia 1991 a revistei "France Latine" consacrata legaturilor intre limbile româna si Oc

Un alt eveniment, de astă dată politic, din 1894, lega din nou lumea poeţilor din sudul Franţei cu România. Celebrul proces al Memorandiştilor l-a inspirat şi pe Ch. Gros, autorul unei poezii de protest adresate împăratului Franz Josef, iar toate creaţiile concepute în semn de solidaritate au fost apoi strânse, de V.A. Urechia, în albumul Voci latine.

În deceniile următoare, numeroase traduceri în limba provensală ale unor articole, conferinţe, discursuri, studii au marcat permanenta legătură occitano-română. Din păcate, cu vremea, importanţa acestui tip de manifestări a cunoscut o diminuare.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un grup de intelectuali români din Montpellier a încercat să reînvie vechile relaţii culturale dintre cele două zone, publicând, în limba română, câteva studii despre literatura occitană, studii ce au fost reluate, în anii ’50, de unele reviste literare din ţară.

Amintirea tradiţiilor literare languedociene a persistat însă în subconştientul intelectualilor români, Astfel, o epigramă, în stilul lui Păstorel, circula în perioada interbelică, referindu-se la voiajul unui personaj din lumea mondenă a României în sudul Franţei, care avea, se pare, obiceiuri ce pe atunci erau mai puţin publice decât astăzi:

„Qu’est-ce qu’il cherche dans le Midi
Conu’ Iorgu Iamandi ?
Es-ce qu’il cherche des „Cours d’amour”
Ou l’amour du… cur ?”

Cât despre viitorul acestei prietenii devenită seculară, lăsăm ultimul cuvânt poetului E. Jouneau, care spunea la 1884 în poezia sa „Prouvènço e Roumanìo”:

„Li pople s’amaran, li pople saran libre,
Quand je diran enfin, coume fan li felibre,
Qu’es de pas e d’amour que vièu la liberta”.

Adrian Irvin Rozei, Montpellier, iulie 2001

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *