Non erubesco evangelium (I)

La mijlocul lunii februarie 2010, toate ziarele din Franţa anunţau cu litere de o şchioapă că Biblioteca Naţională a Franţei (BNF) a reuşit să achiziţioneze mai multe manuscrise originale ale lui Casanova, printre care şi legendara „Histoire de ma vie”. Informaţia s-a răspândit în toată lumea şi a fost reprodusă în nenumărate reviste şi ziare, cu sau fără ilustraţii. Până şi revista TAROM INSIGHT datată aprilie-mai 2010 reproduce această ştire, însoţind-o de o imagine a textului purtând semnătura „J. Casanova”.


Fragment din manuscrisul "Memoriilor" lui Casanova prezentat in revista TAROM

La prima vedere poate părea un pic straniu acest tapaj mediatic în jurul manuscriselor unui personaj care „in somma” nu a jucat un rol major în istoria lumii şi nu a ocupat nicidată vreo funcţie importantă de-a lungul celor 73 ani de viaţă. E drept că manuscrisele achiziţionate de autorităţile franceze, care totalizează 3700 pagini, au avut o istorie tot atât de zbuciumată ca şi cea trăită de cel care le-a scris.

Deşi în momentul în care le-a redactat Casanova se gândea să le distrugă, în cele din urmă ele au fost recuperate de nepotul său, puţin timp înainte de moartea autorului. Manuscrisele au fost vândute după aceea, în 1821, editorului german Brockhaus, care pregătea o ediţie „cenzurată” a memoriilor celebrului libertin veneţian. Acesta menţionase în memoriile sale, 122 cuceriri feminine, printre care câteva persoane foarte tinere, ba chiar şi o măicuţă.

Au urmat mai bine de alte 500 ediţii, timp de aproape două secole, mai mult sau mai puţin complete, mai mult sau mai puţin prelucrate. Cu atât mai mult cu cât puţini erau cei care văzuseră manuscrisele originale, bine conservate în arhivele bibliotecii din Leipzig. De altfel, originalul a fost cât pe ce să dispară cu desăvârşire în timpul bombardamentelor dela sfârşitul celui de-al Doilea Război mondial. Doar o mare şansă a făcut să fie descoperite într-un subsol.


Numai în 1960, descendenţii editorului german au autorizat publicarea integrală a manuscriselor, de către casa Plon din Franţa. Trebuie să precizăm că, în ciuda originilor sale italiene şi a celor câteva limbi pe care le mânuia cu uşurinţă, Casanova a scris memoriile sale în limba franceză. Probabil că nemuritorul seducător considera că această limbă, mai bine decât oricare alta, se potrivea subiectului pe care el dorea să-l expună.

Cum spunea Borges, un secol şi jumătate mai târziu: „Italiana este o limbă pentru bărbaţi, franceza este o limbă pentru doamne şi germana pentru cai!”

Aşa se face că, printre nenumăraţii colecţionari, bibliofili, istorici, biblioteci de Stat sau particulare care au încercat timp de jumătate de secol să achiziţioneze aceste manuscrise, cei din Franţa au fost cei mai activi.

În 2007, ambasadorul Germaniei la Paris l-a contactat pe directorul dela BNF, indicându-i că „un misterios emisar este dispus să discute despre posibilitatea vânzării Memoriilor”. S-a organizat imediat o întâlnire în zona vamală a aeroportului din Zürich, în care au fost prezentate spre autentificare vreo zece cutii conţinând manuscrisele unicate. Convins de autenticitatea lor, directorul dela BNF a demarat în paralel negocierile cu proprietarii manuscriselor şi căutarea fondurilor necesare achiziţionării. Pentru că valoarea lor estimativă oscila pe undeva între 5 şi 20 milioane de Euro! Sumă de care, bineînţeles, BNF nu dispunea!

Au trecut doi ani, timp în care doi sponsori potenţiali s-au prezentat şi s-au retractat, până când, în cele din urmă, o societate „financiară” a acceptat să subvenţioneze cumpărarea cu condiţia ca -perioada de criză obligă!- numele ei să nu fie anunţat publicului! E drept că în zilele noastre e cam greu să justifici faţă de clienţii sau salariaţii tăi că ai cheltuit 7,5 milioane de Euro pentru achiziţionarea manuscriselor unui libertin din secolul XVIII, oricât de celebru ar fi acesta!

Însă această achiziţie a fost considerată de oficialităţile franceze atât de importantă încât actul de vânzare/cumpărare a fost semnat de însuşi ministrul Culturii, Frédérique Mitterrand, pe data de 18 februarie, în localul ministerului.

* * *

Toată această aventură rocambolescă nu ne expliică totuşi de unde provine pasiunea mondială pentru istoria vieţii şi aventurilor trăite de faimosul libertin şi diplomat , reprezentant emblematic al secolului XVIII.

De fapt în viaţa celebrului cavaler, autoproclamat „de Saingalt”, născut la Veneţia în 1725 şi mort la Dux în 1798, se îmbină toate pasiunile şi contradicţiile secolului luminilor, pentru că el a fost, rând pe rând, un briliant student şi strălucitul debutant al unei cariere ecleziastice, înainte de a deveni un aventurier, agent secret şi jucător înveterat, financiar şi diplomat, dar mai presus de toate, un seducător pătimaş, care şi-a exersat talentele în Italia, Austria, Franţa, Elveţia, Germania, Anglia, Spania, Rusia, Grecia şi Turcia. Acest personaj cu faţete multiple, a cunoscut, tot atât de bine curţile regale şi imperiale europene, cât şi închisorile lor. Cea mai celebră aventură fiind cea concretizată prin cei doi ani petrecuţi în puşcăriile Serenissimei, încheiată printr-o evadare fără egal prin acoperişurile şi curtea Palatului Dogilor. Tot el a întâlnit, în cadrul peregrinărilor de-a lungul şi de-a latul Europei, nenumărate figuri istorice ale lumii politice, intelectuale şi culturale, precum Frederic cel Mare, Stanislaw Poniatowski, Voltaire, J.-J. Rousseau, Mozart, Salieri, Prinţul de Ligne, Benjamin Franklin, F. Schiller, Lorenzo da Ponte etc., etc.

Nu întâmplător, Mateiu Caragiale, în lista nesfârşită a peregrinărilor celor „trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de la Ierusalim, zişi de Malta…” menţionează în pomelnicul personajelor întâlnite

„… copilul care avea să fie Mozart; şi noi am avut slăbiciunea de aventurieri: Neuhof, Boneval, Cantacuzen, Tarakhanova, ducesa de Kingston, cavalerul d’Eon, Zanoveci, Thenck sau bucurat în ascuns sau pe faţă de sprijinul nostru, pe Casanova, bătrân şi matofit l-am aciolat pe lângă Waldstein la Dux…”

(sublinierea noastră).

Probabil că fascinaţia pentru acea epocă şi, prin ricoşeu, pentru cei care au făcut-o să sclipească cu toate luminile zenitului nu poate fi mai bine sintetizată decât în paragraful „Crailor…” care spune:

„Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri să asfinţească în sânge şi, când, după câteva luni, vedeam trecând în par, între fulgerări de cuşme frigiene, capul doamnei de Lamballe, înţelegând că timpul nostru trecuse şi că, în curând, avea să stârnească şi să cadă pradă nimicirii tot ce ne fusese pe lume mai drag, ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna.”

Mărturisesc că şi eu am fost şi rămân un admirator şi nostalgic al acelei epoci briliante, pe care nu rareori visez că aşi fi putut-o trăi. Şi poate că această dorinţă subconştientă m-a făcut să mă pasionez pentru viaţa şi aventurile „cavalerului de Saingalt”. Pasiune recompensată prin descoperirea, în diferite colţuri ale Europei, pe unde Casanova şi-a lăsat amprenta, a nenumărate mărturii şi legături, uneori neaşteptate. Însă pentru a le afla trebuie să le cauţi cu atenţie!

Casanova îşi începe memoriile cu un citat din limba latină:

„Nec quicquam sapit qui sibi non sapit!” („Dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, nu cunoşti nimic!”)

Mi-aş permite să-l modific puţin, transformându-l astfel într-o profesiune de credinţă: „Dacă nu cunoşti prin tine însuţi, nu cunoşti nimic!”

* * *

În mod straniu, prima întâlnire cu Casanova a avut loc în România comunistă din anii ’60.

În 1963, un şlagăr italian a traversat Europa şi a răsunat luni de zile prin posturile de radio. O vedetă italiană de muzică uşoară, numită Cocki Mazzetti a lansat atunci o melodie intitulată „Casanova baciami”. Chiar dacă această interpretă, vedetă destul de cunoscută în Italia anilor ’60, n-a lăsat o amintire neştearsă în memoria amatorilor de muzică uşoară a acelei epoci, melodia interpretată de ea a făcut înconjurul lumii, fiind interpretată de nenumărate vedete internaţionale sau naţionale, precum Petula Clark, Marion, Lil Malmkvist, şi a fost tradusă până şi în… finlandeză.

Cuvintele cântecului, chiar dacă nu de o profunzime filozofică remarcabilă, puneau o problemă de principiu:

Casanova baci, baci (bis)
Casanova baciami!
Casanova kiss, kiss (bis)
Casanova kiss, kiss me!
Hai tre mille donne so’ per te
Ma voi tanto bene solo a me!
Se non e che sia gelosa
Ma lascia star’ le altre
L’amor’e un’altra cosa…

(sublinierea noastră)

În fond, mă întrebam eu, adolescent naiv, ce poate determina o femeie, care ştie prea bine că are 3000 concurente, să se agaţe de un personaj atât de nestatornc? Întrebare a cărui răspuns îl caut până azi, deşi, cu timpul, am găsit unele elemente explicative.

* * *

Câţiva ani mai târziu, când începusem să merg în mod regulat în Italia, am descoperit frumuseţea limbii vorbite în ţara transalpină, pe care am învăţat-o „după ureche”.

Într-o bună zi, mi-am spus că trebuie să încep să citesc ceva mai consistent decât ziarele din kioşcul dela colţul străzii. N-am avut însă curajul să mă lansez la un Manzoni sau Giovanni Papini, aşa că am ales, într-o librărie din Stresa de pe malul lacului Maggiore, „Tre amori di Casanova”, o selecţie „tascabile” din voluminoasa istorie a vieţii marelui seducător veneţian.


Editie de buzunar in limba italiana multumita careia am descoperit "Memoriile"

Însă, numai după ce am terminat lectura ei, amator neofit, am remarcat menţiunea „traducere din limba franceză”! Aşa am descoperit că opera majoră a lui Casanova a fost scrisă în limba franceză şi nu în italiană, cum îmi închipuiam eu!

Puţin importă! A fost ocazia ideală de a descoperi cu adevărat câteva din aventurile celui care zdrobise inimile a zeci de femei de-a lungul carierei lui de seducător. Însă, mai degrabă, am fost impresionat de povestea celei –une fois n’est pas coutume!– care i-a zdrobit inima lui Casanova!

Pasajul acesta din memoriile libertinului italian se intitula în cartea mea: „Dimenticherai anche Henriette!” Pentru cei care nu-l cunosc, amintesc pe scurt -incitându-i să-l caute şi să-l citească imediat- principalele momente ale acţiunii:

În 1749, Casanova o întâlneşte pe Henriette la Cesena, unde aceasta, deghizată în bărbat, însoţea un ofiţer ungur, dându-se drept ordonanţa lui. Pereche stranie, în care ofiţerul nu vorbea decât limba maghiară, latina şi germana, iar ordonanţa lui… numai franceza! Casanova intervine, vorbeşte latina sau franceza, în funcţie de interlocutor, descoperă că aşa zisul soldat e de fapt… Henriette şi, după o scurtă negociere cu ofiţerul centroeuropean, pleacă însoţit de tânăra zvăpăiată. Se înfiripă o idilă, ba chiar o adevărată poveste de dragoste, care-i duce din oraş în oraş, prin nordul Italiei, până la Geneva. Casanova e în al nouălea cer, deşi nu ştie mai nimic despre originile fetei, nici măcar adevăratul ei nume, cu atât mai puţin ce a determinat-o să se angajeze în această aventură nesăbuită. „Cei care cred că o femeie nu ajunge pentru a face un om fericit 24 ore pe zi, n-au cunoscut niciodată o Henriette!”, spune el.


Henriette intr-o editie de buzunar din Franta. Din pacate imaginea de pe coperta nu e cea a eroinei, ci un tablou reprezentand-o pe Marie-Suzanne Giroust (1734-1772), numita "La Dame au voile", in 1768, pictat de celebrul artist suedez Alexander Roslin, contemporan cu Casanova.

Până când, într-o bună zi apare un gentilom francez, cere să vorbească în tête-à-tête cu Henriette şi când revine, tânăra demoazelă îl anunţă plângând pe Casanova că este obligată să-l părăsească. Plânsete, rugăminţi, insistenţe, implorări… nimic nu o poate decide pe Henriette să renunţe la decizia luată.

După plecarea ei, probabil pentru a-şi regăsi familia, undeva in regiunea Lyonului, Casanova descoperă scrijelată, cu un diamant pe care el însuşi i-l oferise, pe fereastra camerei din hotelul “Aux balances” din Geneva, inscripţia: „Dimenticherai anche Henriette!”

Casanova, cu inima zdrobită, însă ca de obicei consolat în parte de alte aventuri, urma s-o regăsească pe Henriette mulţi ani mai târziu.** Între timp, la întrebarea: „Ce e dragostea?”, incorigibilul seducător răspundea: „O boală incurabilă şi un monstru divin.”

Treisprezece ani mai târziu, trecând iar prin Geneva la hotelul „Aux Balances”, Casanova regăsea, cu lacrimi în ochi, inscripţia scrijelită pe fereastra camerei.

Desigur că tentaţia era enormă de a verifica dacă hotelul „Aux Balances” mai există la Geneva şi – cine ştie! – poate că inscripţia de pe geam mai subzistă, după mai bine de două secole!

Cu ocazia unui voiaj la Geneva, am căutat hotelul susnumit şi, miracol sau încăpăţânare elveţiană, l-am regăsit! Numai că, la faţa locului, am dat peste „un hotel rustic-modern recent decorat… care vă procură imediat un confort călduros”! Cât despre istoria lui Casanova, după multe insistenţe, am descoperit dela un paznic în vârstă că, de mult, ea era încă menţionată în broşura de prezentare a hotelului. Teribilă decepţie!

– Va urma –

————–
Note:
* “Nu roşesc din cauza evangheliei mele”. Citat cu care Casanova încheie scrisoarea în care face bilanţul vieţii sale, adresată pe data de 7 noiembrie 1797 ultimului său amor -platonic-, Cécile contesă de Roggendorff, cu 51 ani mai tânără decât el!
** Henriette şi Casanova s-au cunoscut la Cesena şi după trei luni împreună, s-au despărţit la Geneva. Drumurile lor se vor încrucişa dinnou în 1769 la Aix-en-Provence. Casanova, bolnav, a rămas patru luni în oraşul în care locuia Henriette. Plecând din Aix, Casanova descoperea că fusese tratat mulţumită fostei lui prietene. Cu ocazia întâlnirii lor, nu s-au schimbat decât câteva vorbe fără importanţă. Şi totuşi zeci de ani mai târziu, Casanova mărturisea: „…amintirea ei este încă şi azi o alinare pentru sufletul meu.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *