Munții noștri aur poartă…

„Aici în zonã toatã lumea se ocupã cu aurul, din mosi-strãmosi. Dacã veniti la noi, la Stãnija, o sã vedeti galeriile de minã prin tot muntele”

Stau la masã la Brad, în singurul restaurant din oras care serveste mâncare caldã (celelalte sunt pizzerii!) si vorbesc cu vecinul meu. Aici, cu oricine vorbesti, mai devreme sau mai târziu, discutia tot se va învârti în jurul problemii aurului. În primul rând, pentru cã restaurantul este chiar peste drum de „Muzeul Aurului”, principala (si singura) atractie turisticã a orasului. Dar sã-l ascult, mai întâi pe interlocutorul meu!

„La mina din Dealul Ungurului, era proprietarã o frantuzoaicã, pânã în anii ’40. Locuia în Franta si venea o datã la douã luni sã-si ia aurul. Pentru cã aurul, la noi, se gãsea chiar la suprafatã ! Bunica mea îmi spunea cã pe atunci, oamenii ieseau la ‘cules aur’ o sãptãmânã si pe urmã nu lucrau o lunã. Cei mai descurcãreti transportau aurul, ca sã-l vândã. Cei mai simpli, gãseau minereul, îl spãlau cu ‘trocul’, un fel de fãras, care separa aurul de piatrã, pe urmã îl topeau într’un mojar, pânã obtineau o ‘gâlcã’ de aur.

Mai riscant era sã-l scoti din zonã. Numai cã cei mai iuti la minte gãsiserã o metodã: fãceau un nod la batistã, în care ascundeau aurul. Când treceau pe lângã politist, scoteau batista si se stergeau de sudoare, cã tot îi treceau toate apele. Si politistii nu vedeau nimic!

Cam o datã pe lunã luau trenul pânã la Arad, unde se duceau la adrese bine stiute. Acolo gãseau jidani care cântãreau aurul, îi mãsurau continutul, si plãteau imediat valoarea. Erau oamenii cei mai isteti care fãceau treaba asta. Cea mai bunã dovadã e cã, pe urmã, unchiul meu a fost sef contabil ani de zile.”


Dar asta a fost odatã ! Pe vremea aceea societatea „Mica”, localizatã la Brad, producea, numai ea singurã, cam 3,5 tone de aur pe an! Ca sã nu mai vorbim de cãutãtorii individuali, care spãrgeau piatrã si spãlau aur în toate satele din regiune. Numai la Brad functionau mai bine de 300 de steampuri (piue de spart piatra).

De altfel „ Muzeul Aurului ” din Brad descrie foarte bine aceastã istorie. „Muzeul Aurului ” e un fel de-a vorbi, pentru cã este, probabil, singurul muzeu din lume care n-are firmã, nici nu face publicitate, ca sã atragã vizitatorii. De fapt, este colectia de exponate care a apartinut societãtii miniere încã de acum un secol. Încet-încet, s-au adunat exponate tot mai numeroase, asa cã „expozitia” a fost mutatã în pavilionul directiei, unde azi ocupã tot parterul. Jumãtate din muzeu povesteste istoria minelor de aur din regiune, cealaltã parte este o colectie de minerale din toate colturile pãmântului.

Dacã aceastã colectie existã, este în mare parte datoritã lui Grigore Verdes. Inginer de mine, astãzi la pensie, el locuieste în regiune din 1963. Chiar si azi, el consacrã cea mai mare parte din timpul de care dispune ca sã prezinte vizitatorilor colectiile muzeului. Când prezinti un „muzeu al aurului” tentatia de a insista asupra aspectelor senzationale ale acestei activitãti e foarte mare. Nu este nici pe departe opinia ghidului nostru ! Prezentarea lui este sobrã, ai zice seacã. Numai când îl întrebi despre tot felul de detalii, remarci pasiunea care-l mistuieste. Si stie multe ! Mult mai mult decât povesteste vizitatorului grãbit sau elevilor din scolile locale, iesiti „ la plimbare la muzeu”.

Asa poti afla, de exemplu, istoria exploatãrilor miniere locale din perioada comunistã.

Bineînteles, de cum s-a instaurat puterea comunistã, minele de aur au trecut direct în administratia partidului. Iar minele de uraniu erau controlate direct de Securitate. Acolo se lucra cu detinuti politici, în conditii deosebit de grele. Rusii au stat pânã în 1962. Haldele rãmase au fost betonate si „acum nu mai este nici un pericol”. Din pãcate, din acea perioadã intensã a productiei de aur, nu mai rãmâne nici o mãrturie. Majoritatea exponatelor din muzeu dateazã dinainte de rãzboi.

Între altele, un bolovan de piatrã, o datã tãiat, a dat la ivealã o sectiune în care aurul nativ reproduce harta României Mari. Alãturi, o formatie de aur nativ pare o crengutã de brad, sau un fir de borangic, pe care s-au însirat perle de aur. În diferite vitrine sunt expuse mãrturii ale istoriei exploatãrii aurului, de-a lungul timpurilor. De exemplu, strãmosul cãstilor de miner de azi, era o simplã pãlãrie de fetru, muiatã în untdelemn si îmbibatã cu praf de minereu, care o transforma într’un adevãrat coif de protectie.

Tot aici poate fi admiratã ingeniozitatea minerilor care încercau sã scoatã din minã, sub privirea necrutãtoare a gardienilor, orisice piatrã care continea o pepitã de aur. O desagã, utilizatã pentru transportul hranei, fãcutã din bucãti de piele cusute între ele, ascunde de fapt un fund dublu, unde putea fi strecuratã o pepitã.

Cel mai uimitor este ghemotocul de cârpe murdare expus pe o etajerã. El e fãcut, de fapt, din fâsii de pânzã, rupte direct dintr-o cãmasa, unse cu seu, care învelesc o pepitã de 10 sau 12 centimetri lungime si 7 sau 8 lãtime pe care o strecurau în anus, singurul loc unde nu puteau fi cercetati. În general, aceste pietre erau scoase din minã de copii, care lucrau cot la cot cu pãrintii lor. Pentru a se obisnui cu acest procedeu, ei se antrenau, introducându-si în anus, din ce în ce mai adânc, gâtul unei sticle!

În secolul XIX exploatarea minelor de aur din regiune a dus la crearea unei organizatii „sui generis”, tipicã pentu zonã. Minerii lucrau în echipe, scoteau minereul din galeriile sãpate si, odatã ajunsi la lumina zilei, împãrteau rezultatul obtinut. Pe urmã îl duceau la steamp unde, fiecare pe contul lui, îl prelucra, ca sã scoatã aurul. Asa se face cã în regiune erau aproape 400 de steampuri, toate particulare.

Minerii, care stiau cât de periculoasã era munca lor, erau în acelasi timp superstitiosi si inconstienti. Se povesteste cã, pela 1780, un miner, numit Mihãilã Ghitã, a visat cã un înger i-a spus cã va gãsi mult aur, dar cã trebuie sã utilizeze parte din banii câstigati pentru a construi biserici. A doua zi a gãsit o vânã importantã si, de frica acestui vis, a construit sapte biserici în sapte ani, la Rosia Montana, la Vârtop, în Cãrpinis, la Giuruleasa, în Mogos.

Minerii din acea vreme stiau si sã se distreze. De aceea, în regiune târgurile se tineau lant, iar cârciumile cu lãutari erau nenumãrate. Se spune cã atunci când un miner gãsea o pepitã sau o vânã de aur importantã, fãcea cinste tuturor celor din echipã. La sfârsitul sãrbãtorii, când trebuia sã se întoarcã în satul lui, închiria cinci trãsuri : în prima îsi punea pãlãria, într’a doua uneltele de lucru, într’a treia cãlãtorea el, într’a patra lãutarii si în ultima, prietenii !

* * *

Astãzi însã aurul nu mai e ce a fost odatã !

Ceausescu a încercat prin anii ’70 sã incite oamenii sã redevinã cãutãtori de aur, dupã atâtia ani în care era un pericol chiar si sã vorbesti despre acest subiect. Rezultatul a fost nul ! Poate si pentru cã aurul se gãseste tot mai greu. De multã vreme deja haldele lãsate de pe vremea romanilor contin mai mult aur decât galeriile de fond.

Toate aceste informatii, precum si multe altele, au fost adunate de-a lungul anilor, la început din întâmplare (tatãl meu, inginer de mine, cu studii de specialitate în Franta, înainte de rãzboi, a vizitat mai toate minele din tarã în cadrul functiei sale de director în Ministerul Minelor, responsabil cu protectia muncii, în anii ‘49-’50) si mai pe urmã, de manierã sistematicã (în cadrul functiei mele de coordonare al exportului unor produse utilizate în industria minierã spre mai bine de 60 de tãri din lume, în ultimii zece ani).

Era, deci, normal de a mã interesa, si chiar pasiona, pentru proiectul „Rosia Montana ”, despre care citisem nenumãrate articole, atât în presa româneascã, cât si în revistele de specialitate internationale sau în comunicatele polemice apãrute pe Internet.

Asa am decis sã încerc sã-mi fac o pãrere proprie, în limita timpului si mijloacelor pe care un particular le poate aloca unei actiuni atât de vaste si, mai ales, care pune în joc interese materiale enorme, deci dezlãntuie pasiuni tot atât de exagerate.

M-am hotãrât sã merg, deci, la fata locului, sã încerc sã vorbesc liber cu oamenii din regiune, fãrã nici o „recomandatie” specialã sau vreo referintã la ideea publicãrii unui articol despre acest subiect. N’am ascuns însã nimãnui faptul cã lucrez în acest domeniu si cã am o oarecare experientã în ce priveste realizarea unor proiecte asemãnãtoare.

Dar, mai întâi, am încercat sã mã documentez cu faptele privind istoria locului. Pentru cã, spre deosebire de celelalte proiecte similare din Peru, Argentina, Uruguay sau Noua Zelandã, la Rosia Montana este vorba de o regiune cu o traditie minierã de mai bine de 2000 de ani, poate cea mai veche din lume sau, în orice caz, din Europa.

* * *

În regiunea Muntilor Apuseni, aurul a fost exploatat încã din vremea dacilor. Nu numai aurul, dar si fierul si argintul au reprezentat dintotdeauna o bogãtie importantã a zonei. Nu întâmplãtor acest masiv al Carpatilor poartã numele de Muntii Metaliferi !

Dacã din perioada dacilor ne-au rãmas multe obiecte de aurãrie, din epoca romanã ne-au parvenit si multe informatii asupra metodelor de exploatare a zãcãmintelor si asupra vietii de toate zilele din regiune.

Se stie cã, în mare parte, cucerirea Daciei de cãtre romani se datora dorintei împãratului de a captura tezaurul dacilor si de a controla productia aurului. Într’adevãr, Traian nu a fost dezamãgit, pentru cã, dupã cum afirmã Jérôme Carcopino, în cartea sa „ Viata cotidianã la Roma, în perioada Imperiului ”, el ar fi rechizitionat mai bine de 150 tone de aur si 350 tone de argint, ceea ce i-a permis sã suprime totalitatea impozitelor din tot Imperiul Roman, timp de doi ani.

Zona auriferã a fost transferatã din primele zile ale ocupatiei în administratia directã a împãratului, organizatie diferitã de restul provinciei si exploatarea aurului a început imediat „chiar în timpul lui Traian, dupã cât se pare” dupã cum spune M. Machea în cartea sa „Viata în Dacia Romanã”. Munca în mine era realizatã de sclavii imperiali, administratia de cãtre liberti, iar conducerea era încredintatã unui functionar numit „procurator aurum”, ce depindea direct de împãrat.

Se stie cã exploatarea aurului implica eforturi atât de mari, încât nu rareori sclavii, condamnatii sau copiii care o executau, ajungeau sã-si „doreascã cu bucurie moartea care este preferabilã vietii”, dupã cum spune Diodor din Sicilia.

Strãlucirea aurului dac a atins însã tãrmuri nenumãrate. Se pare cã minereul din regiunea Muntilor Apuseni are un continut de argint neobisnuit, de 18%, ceea ce îl face sã fie usor recunoscut, oriunde este întâlnit în formã nativã. Au fost gãsite astfel de concentratii chiar si în bijuteriile regilor Greciei antice, sau în mormintele faraonilor din Egipt.

În ceea ce priveste zona Rosia Montana, devenitã sub romani Alburnus Maior, ea a luat un avânt si o dezvoltare exceptionalã. Orasul se gãsea pe o deviatie a drumului care unea Apulum (Alba Iulia) cu Ampelum (Zlatna), urmând cursul râului Ampoi. Reputatia istoricã a orasului a fost întãritã de o descoperire arheologicã esentialã în anii 1786-1855. În galeriile de minã, rãmase din epoca romanã, au fost descoperite 25 de tãblite de lemn cerate cu inscriptii redactate în limba latinã cursivã. Ele comenteazã activitatea epocii, prin acte de vânzare/cumpãrare, contracte de muncã, conventii de asociere, note de platã pentru diferite manifestãri etc. Cea mai veche dintre aceste tãblite, datatã din anul 131, este cel mai vechi document scris existent din epoca romanã în România si consemneazã un contract de muncã din minele de la Alburnus Maior.

Tot din aceastã epocã dateazã si diferite necropole din care, despre cea descoperitã în ultimii cinci ani, cu ocazia cercetãrilor arheologice întreprinse ca urmare a lansãrii proiectului „Gold Corporation”, se spune cã ar fi cea mai vastã din România.

Lucrãrile de cercetare, realizate de arheologii români, în colaborare cu cei veniti dela Universitatea din Toulouse „Le Mirail”, au fost sintetizate în douã volume de mai bine de 500 pagini fiecare, cel care se referã la rezultatele anului 2001 fiind publicat de curând, iar cel referitor la anul 2002, în curs de editare. Dupã cum afirmã societatea „Gold Corporation”, 2 milioane de dolari au fost cheltuiti din fondurile societãtii pentru realizarea acestor cercetãri, care vor continua, în principiu, încã cel putin 10 ani.

Dupã retragerea puterii romane din Dacia, eveniment care coincide cu declinul imperiului, aurul din Transilvania a fost utilizat pe scarã largã de popoarele migratoare, care au lãsat nenumãrate tezaure, între care cele ale vizigotilor sunt cele mai cunoscute (Tezaurul dela Pietroasa).

Unii istorici afirmã chiar cã renasterea economicã a Imperiului Bizantin în epoca împãratului Constantin, se datoreste, în parte, avântului financiar dat de accesul la exploatãrile aurului din Transilvania, materializat prin crearea unei monede „forte”, asa zisul „solidus”, ce va continua sã fie o unitate de referintã de-a lungul întregului Ev Mediu.

Începând din 1491, când Abrudul devine „ oras liber ”, împreunã cu zona înconjurãtoare, care include si pârâul Rosiei, dispunem de informatii mai numeroase privind istoria regiunii.

Etapa urmãtoare, când Principatul autonom al Transilvaniei este atasat Imperiului Austriac, corespunde unei cresteri însemnate a productiei de aur si s-a materializat prin deschiderea uneia dintre cele mai importante galerii din Rosia Montana, paralelã cu pârâul Rosia.

Din epoca ce urmeazã, secolele XVIII si XIX, dateazã cea mai mare parte a constructiilor „Centrului civic” din Rosia Montana (case, biserici, localuri administrative), clasate azi ca „Patrimoniu istoric”, însã care, de cele mai multe ori se aflã într’o stare jalnicã. Uneori nu se mai pãstreazã decât ruine, fatade fãrã nimic în spate, sau constructii abandonate de multã vreme de locuitorii orasului.

Dupã unirea Transilvaniei cu România, în 1924, s-a proclamat „Legea minelor”. Aceasta decidea proprietatea statului asupra bogãtiilor subsolului si impunea producãtorilor de aur sã vândã aurul obtinut Bãncii Nationale, care îl cumpãra la cursul international.

Parte din întreprinderile de stat au devenit societãti pe actiuni, însã în care statul avea o anumitã participare. Însã micile întreprinderi de extragere a aurului din zona Muntilor Apuseni puteau rãmâne independente, formate fiind din producãtorii individuali sau din asociatii create pentru exploatarea minereului, dupã ce obtineau un permis de lucru într-o arie bine definitã, luatã în arendã pentru cincizeci de ani. Metalul obtinut trebuia însã sã fie vândut Bãncii Nationale, indiferent de concentratia obtinutã, de cele mai multe ori foarte neregulatã, datoritã utilizãrii metodelor artizanale.

Avantajul acestui sistem, destul de liberal, era cã incita numerosi locuitori ai regiunii sã caute aur si, datoritã cheltuielilor de exploatare scãzute, sã obtinã un produs competitiv pe piata internationalã. Rezultatul a fost cã, în anul 1938, la Rosia Montana si în Bucium, s-au înregistrat 645 producãtori de aur, care au vândut productia lor Bãncii Nationale, reprezentând 162 kg de aur metalic si 26 kg de concentrat.

Perioada 1933-1944 a fost „epoca de aur” a productiei metalului galben, când societãtile de stat s-au modernizat, introducând utilizarea energiei electrice, produsã, în general, prin mijloace hidraulice. Micii producãtori de aur, care erau mai bine de 440 la sfârsitul rãzboiului, au continuat însã activitatea cu metode artizanale care, foarte repede, au devenit nerentabile. Asa se face cã la sfârsitul anilor ’40 numai un sfert din mine mai erau încã în activitate.

În acea perioadã, se considera cã o minã de aur nu poate fi rentabilã decât atunci când concentratia aurului este mai mare decât 7g la tona de piatrã extrasã. Pe atunci, în regiune, era mai rentabil sã exploatezi haldele rãmase din vremea romanilor, de cât sã prelucrezi piatra adusã din fundul galeriilor. Pentru memorie, astãzi se considerã cã o minã de aur este rentabilã începând de la o concentratie de… 0,7g aur la tona de piatrã extrasã! Însã, bine înteles, metodele de exploatare si tehnica extragerii aurului s’au schimbat radical.

* * *

Dupã nationalizarea intervenitã la 11 iunie 1948, în ciuda introducerii muncii fortate si a metodelor Securitãtii, de care depindea direct exploatarea aurului din Muntii Apuseni, productia a scãzut.

Conditiile de exploatare erau din ce în ce mai dificile, ceea ce a exacerbat conflictele locale la maximum. Dintotdeauna a existat o mafie care controla dreptul de a lucra în mine si cu care de cele mai multe ori trebuia sã te întelegi, dacã nu vroiai sã ti se întâmple vreun bucluc. Însã pozitia cea mai delicatã era cea a inginerilor, care aveau rãspunderea bunului mers al lucrãrilor, a realizãrii planului, dar si responsabilitatea în caz de accident. Cum lucrãrile de asigurare ale galeriilor, prin instalarea proptelilor de lemn fãceau sã se piardã multã vreme, minerii aveau tendinta de a le expedia în grabã, pentru a nu pierde vremea si a obtine randamentul cel mai mare, care determina leafa, la sfârsit de lunã.

Asa se fãcea cã, deseori, izbucneau conflicte între mineri si ingineri, privind realizarea lucrãrilor de protectie în subteran.

Când un inginer nou venit încerca sã-si impunã autoritatea, minerii îl lãsau la început sã facã ce vrea. Dupã câtãva vreme, pe când el era la lucru, sotia lui primea acasã vizita unor oameni, care îi aduceau un porc tãiat de vreo 250kg, spunându-i cã sotul ei l-a comandat. Orisicât ar fi refuzat ea, oamenii lãsau porcul si plecau. Dupã câteva zile, când în fundul minei izbucnea câte un conflict privind lucrãrile care trebuiau executate, câte un miner îl lua de o parte pe inginer si îi soptea la ureche: „250 kile de porc”.

Dupã traditie, toti cei care lucrau în minele de aur aveau o „rezervã”, mai mult sau mai putin importantã de metal pretios, ascunsã în casã. Câtãva vreme dupã instaurarea puterii comuniste, autoritãtile au cerut ca fiecare detinãtor de aur sã declare si sã cedeze statului „rezerva” lui de aur, garantând, bine înteles, secretul operatiei. Însã nu rareori, când se isca câte un conflict în minã, inginerul auzea câte un muncitor care îi soptea : „trei kile de aur!” Si cum fiecare pusese deoparte o micã „rezervã”…

Atunci autoritãtile comuniste au încercat tot felul de metode pentru a recupera nivelul productiei de aur din trecut. Tot atunci s-au pus bazele catastrofelor ecologice ale cãror consecinte se pot constata pânã azi.

În 1977, a început decopertarea zonei Rosia Montana si a început exploatarea la suprafatã a resurselor aurifere. Atunci a fost aruncat în aer „Scaunul Împãratului”, formatie mineralã caracteristicã pentru zonã si tot atunci au început tratamentele cu cianurã si mercur de manierã intensivã, care au dus azi la poluarea importantã a apelor din regiune. Dacã asculti zisele locuitorilor de aici, auzi descrieri înfiorãtoare despre pomi fructiferi care nu mai dau roade, despre mineri care si-au pierdut pãrul sau dintii si asa mai departe.

Prin mijlocul anilor ’80, o nouã încercare de a crea vocatii de miner s’a soldat cu un esec. O oarecare liberalizare a cãutãrii aurului propãvãduitã „ de sus ” si speranta unor conditii mai omenesti de trai, în perioada când lipsurile de tot felul erau lucru comun în tarã, trebuiau sã-i motiveze pe mineri în obtinerea unei productii suplimentare. Se pare cã, atrasi de mirajul aurului, au apãrut în regiune tot felul de „ cãutãtori ”, veniti chiar din celelalte colturi ale tãrii.

Totusi, din „epoca de aur”, rãmâne si un vestigiu pozitiv: „Muzeul aurului” din Rosia Montana. Alcãtuit din diferite instalatii de prelucrare a aurului utilizate de manierã industrialã sau artizanalã în secolele XIX si XX, el a fost instalat lângã intrarea „Galeriei romane”, între 1970 si 1979.

„Galeria romanã”, care fusese umplutã cu nãmol si aluviuni, degajatã între 1973 si 1975, poate fi vizitatã astãzi pe o lungime de cca. o sutã de metri si se compune din diferite sectiuni, însã, în general, are o înãltime de 1,80 metri. Ea traverseazã mai multe filoane aurifere si prezintã diferite moduri de exploatare ale aurului.

O carte, prezentând istoria si descrierea acestui muzeu, scrisã de Aurel Sîntimbrean, cu titlul „Muzeul Mineritului din Rosia Montana” a fost editatã în 1989. Se pare cã, în afara instalatiilor exterioare si a monumentelor funerare expuse în curte, muzeul se compunea, înainte de 1989, si din câteva sãli cu exponate istorice sau mineralogice. Imediat dupã „ revolutia” din 1989, muzeul a fost distrus si obiectele furate, sub pretext cã prezenta afise si portrete în onoarea „ geniului Carpatilor”!

* * *

Locuitorii din Rosia Montana se gãsesc astãzi în fata unei decizii capitale si, în orice caz, dureroase. Pe de o parte, ei pot continua sã disparã „picãturã cu picãturã ”, asa cum se petrec lucrurile de 13 ani. Exploatarea resurselor de aur este falimentarã; ea trãieste numai din subventiile obtinute de la stat. Din punct de vedere social, cultural si ecologic situatia este disperatã. Motii din Rosia Montana locuiesc într-o regiune superbã din punct de vedere al frumusetilor naturale, dar care, din cauza exploatãrii fãrã discernãmânt al lemnului, a catastrofei ecologice si a lipsei de mijloace de a întretine localitatea si drumurile de acces, riscã sã devinã un desert uman si chiar natural.

Pe de altã parte, li se propune un proiect industrial, care, cu sigurantã va rãsturna toate traditiile, obiceiurile, aspectul, ba chiar si geografia locului. O investitie uriasã, 400 milioane de dolari, pentru initierea proiectului si cca. 70 milioane pentru partea operationalã, va trebui rentabilizatã prin extragerea celor 300 tone de aur pe care cercetãrile specialistilor adusi de compania „Gold Corporation” le considerã ascunse în masa celor mai bine de 200 milioane tone de rocã ce trebuie expoatate. Operatia, asa cum este prevãzutã azi, va dura 17 ani, pentru partea operationalã si 5 pânã la 7 ani pentru partea de curãtare si amenajare ale carierelor exploatate.

Este foarte probabil ca, în cursul exploatãrii, sã se gãseascã noi rezerve de aur, care vor permite continuarea operatiilor. Continutul în aur, destul de redus, cca. 1,4g la tona de rocã, presupune exploatarea minei în carierã si procesarea a 13 milioane de tone minereu anual, ceea ce va genera un lac de decantare de cca. 200 ha.

Proiectul propus de compania „Gold Corporation”, o societate compusã din 80% capital canadian si 20% participare a statului român, reprezintã un dosar de 56 pagini disponibil în limbile românã si englezã, sub formã scrisã sau de CD-ROM, care sintetizeazã elementele majore ale operatiei planificate.

Bineînteles cã argumentele expuse sunt mult prea numeroase pentru a fi analizate aici. De altfel, un „ Centru de informare a populatiei ” este deschis în permanentã în fostul „ Cãmin cultural ” din piata principalã a Rosiei. El prezintã machete, fotografii, grafice, imagini virtuale, texte explicative în românã si englezã.

Aceastã desfãsurare de forte ale informatiei este necesarã nu numai pentru a explica populatiei diferitele aspecte ale proiectului, dar si pentru a face fatã argumentelor ecologistilor din tarã si de peste hotare, care se opun cu vehementã realizãrii proiectului. Actiunea lor face parte dintr-o miscare mult mai vastã, care atacã toate proiectele liberale de exploatare ale resurselor solului, mai ales când sunt bazate pe investitii internationale.

În ultimã instantã, aspectul cel mai important este opinia locuitorilor din Rosia Montana si a vecinilor lor, care vor trãi operatiile, si consecintele lor, dacã proiectul va fi realizat.

În practicã, o simplã anchetã de câteva zile în regiune duce la concluzii evidente :

  • toti cei care locuiesc în regiune se tem de consecintele eventuale ale proiectului si înteleg cã va genera o schimbare radicalã a vietii lor,
  • tinerii sperã cã aceastã schimbare le va da posibilitatea de a rãmâne în regiune, prin crearea unui nou flux economic.
  • cei în vârstã nu viseazã decât la despãgubiri care sã le permitã instalarea la Abrud sau în alte orase si, în general, îi invidiazã pe cei care, în prima etapã de vânzãri ale caselor, „au primit sume mult mai mari decât cele propuse azi”,
  • cei din zonele limitrofe vãd mai ales riscurile ecologice, pentru cã ei nu sperã nici o „recompensã” imediatã.

În mod curios, am întâlnit si o profesoarã care, desi disperatã de situatia actualã, economicã si socialã, preconiza continuarea subventiilor acordate de stat (azi de ordinul 3 la 1 fatã de pretul de cost) pentru ca sã nu se schimbe nimic!

Insã marea majoritate a celor cu care am discutat si care nu se conduc dupã impulsuri irationale, recunosc cã proiectul, asa cum este prezentat, rãspunde de manierã favorabilã asteptãrilor populatiei locale si cã, din pãcate, altã solutie pentru schimbarea vietii din regiune nu existã.

Rãmâne, însã, sã se asigure cã proiectul va fi realizat asa cum este prezentat astãzi, si în întregime. Aici intervine însã responsabilitatea autoritãtilor guvernamentale, sub controlul Parlamentului României, eventual urmând recomandãrile Uniunii Europene în acest domeniu.

* * *

În 1966, un articol scris de Eugen Jebeleanu si publicat în revista „Contemporanul”, descrie vizita pe care acesta o fãcuse la Paris lui Constantin Brâncusi, în 1957, în ultimile zile ale vietii marelui artist. La aceastã vizitã, organizatã de Colomba Voronca, fosta sotie a lui Ilarie Voronca, asista si Florica Codrescu, care a fãcut mai multe crochiuri, reprezentândul pe sculptor de manierã foarte realistã pe patul lui de suferintã.

Desi foarte bolnav, Brâncusi era interesat de tot ce se întâmpla în tarã. În mod curios, Eugen Jebeleanu a scris si ziarul a publicat comentariile artistului, nu tocmai admirative pentru regimul anilor ’50 dela Bucuresti. „ Am auzit cã multe lucruri nu prea merg bine în tarã!” a spus Brâncusi. Si a adãugat : „Asta e pentru cã n-aveti Parlament!” Era o formã indirectã de a afirma cã în tarã nu este democratie.

Astãzi, dupã aproape cincizeci de ani si atâtea schimbãri petrecute în lume, „chestiunea aurului de la Rosia Montana” este o excelentã ocazie pentru ca România sã facã dovada cã „avem Parlament”, probã cã este demnã de a integra structurile unei Europe democratice.

Adrian Irvin Rozei, Brad, iunie 2003

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *