Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !*

File de jurnal

Barcelona, 3/10/2016

 

De câte ori revin la București, nu pot rezista tentației de a da o raită prin « mahalaua mea ». Adică prin cartierul unde am trăit primii 20 ani de viață : mahalaua « Popa Chițu ». Și, de cele mai multe ori, nu regret această plimbare ! 

Desigur că regret starea « Farmaciei Hotăranu », închisă și abandonată de vreo doi ani, sau soarta crudă a casei « Elie Radu », construită de arhitectul italian Giulio Magni.

Situată la capătul străzii « Alexandru Donici », unde mi-am petrecut copilăria, după ce a cunoscut acum câțiva ani o renaștere (parțială) uimitoare, prilejuită de inaugurarea unui bar în jumătate din clădire, ea a recăzut în categoria « case care plâng », de când orișice activitate a încetat între zidurile ei.

Casa “Elie Radu” în 2014

Insă, puțin mai departe, dincolo de linia de tramvai de pe « Vasile Lascăr », care taie cartierul în două entități diferite de mai bine de o sută de ani, am descoperit un restaurant, numit « Luna », așa cum îmi place mie și pe care le « vânez » în toate colțurile lumii. 

Intr-o casă, un adevărat « hôtel particulier » sau « palacette » (cum spun argentinienii !), care a aparținut, se pare unui general din armata României antebelice, s-a deschis un restaurant intim, cu (câteva) săli de mese izolate în jurul unui hol central, care-ți permit să iei masa între o superbă sobă de teracotă policromă și o mobilă din lemn de culoare închisă, așa cum le-au conceput proprietarul și constructorul acestui edificiu.

Insă acum am descoperit, chiar lipit de restaurantul precitat, un alt « palacette » pus în valoare.

Proprietarul restaurantului instalat aici, cel care a imaginat decorul acestui loc, mi-a mărturisit că, descoperindu-l, a avut « un coup au cœur ». Avea chiar și de ce !

Casa, construită la începutul secolului XX,  a aparținut unui director al Băncii Naționale a României și a traversat fără prea multe daune nefericita perioadă comunistă.

Insă, proprietarul restaurantului a știut, dincolo de simpla restaurare a clădirii, să pună în valoare minunata boltă de viță de vie care acoperă aproape în totalitate grădina casei, prelungind ideea « vinului » prin decorația interioară. O alegorie, reprezentând un picior de viță de vie sub forma trupului unei fete-vrej, continuă în interior prin ciorchinii de struguri ce-i atârnă de-a lungul brațelor pe cei pe care, în acest anotimp, îi poți admira în grădina restaurantului.   

Un « joc decorativ » este propus clienților, care se presupune că vor adăuga dopurile sticlelor băute de ei celor deja instalate de patron, pe peretele din vestibulul restaurantului, alături de un superb vitraliu, care a supraviețuit întreg unui secol atât de « cutremurat » ! 

Din păcate, nu am avut ocazia de a testa bucătăria « mediteraneană » a acestui restaurant, numit « Gastronomika »,  pentru că în acea zi aveam deja o invitație la faimosul « Han al berarilor », aflat la numai câteva minute de strada Viitorului, arteră majoră din « mahalaua mea » !

 Mi se vorbise despre acest restaurant, deschis în edificiul în care a locuit, se pare, în epoca interbelică, Elena Lupescu, regina neîncoronată a României.

 

Doar că aici am întâlnit o atmosferă total diferită ! Nu numai că am dat peste o uzină a restaurației alimentare, unde, într-o zi de sărbătoare, nunțile, botezurile, aniversările se țin lanț. Dar și decorația, o amestecătură de personaje pretins de epocă și mâzgălite repede-repede, acoperă sute de metri de pereți. Chiar și încercarea, puțin reușită, de a sugera sărbătorile de sezon –mustăriile- se oprește imediat după intrare.

Păcat că un loc ce ar putea fi excepțional și-a ratat atmosfera !

                                                     *   *   *

O zi mai târziu !

Mă plimb prin cartierul « Poble sec » din Barcelona, în căutarea unui loc unde aș putea lua masa de prânz. E drept că în această zonă ai de unde alege !

O stradă întreagă, « Carrer Blai », este dedicată, mai ales, artei gastronomice. Devenită « pietonieră », ea adăpostește zeci de restaurante, baruri, magazine de alimentație, clasice sau « bio », « bodegas » cu zeci sau sute de flacoane colorate ce conțin lichidele cele mai variate… Aici vin turiști din toate țările lumii, care au citit în ghidurile lor unde trebuie să te duci.

Tocmai asta mă jenează ! Eu prefer micul restaurant cu o atmosferă tradițională, ca pe strada Viitorului, la București !

Și deodată mă opresc, nu știu de ce, în fața unui restaurant aflat la parterul unui bloc de beton, pe a cărui fațadă văd anunțat un hotel, numit « Concordia ».

Ce m-a făcut să mă opresc aici ? Poate numele restaurantului : « Triple sec ». El îmi amintește o băutură din copilărie, din care nu eram autorizat să beau decât câteva picături. Sau poate prețul menului, doar 11, 50 Euro? Sau denumirile originale ale felurilor de mâncare anunțate ?


Am deschis ușa restaurantului. A priori, nu era chiar genul meu !

Fără ferestre, cu lumină artificială la « prânzul mare », cu o decorație modernă, oarecum țipătoare. Insă imediat am descoperit un zid întreg plin cu… sticle de sifon ! Era deja destul de original.  Mai apoi am remarcat, pe etajere, cărți, discuri, gravuri… Printre ele, nenumărate discuri negre de vinil din anii ’60, cu muzici tot atât de variate precum Gershwin sau Richard Tauber. Și, mai ales, desenele lui Al Hirschfeld, formidabil caricaturist new-yorkez  al anilor 1920 –2000.

Eram curios să văd dacă arta bucătarului rimează cu cea a decoratorului.

Excelentă surpriză ! Felurile propuse, chiar și în meniul săptămânal, erau o îmbinare de gusturi și culori complementare. Până și temperaturile erau studiate, găsind în aceeași farfurie fierbinte, călduț și rece. Minunată originalitate ! Un joc al gastronomiei și al scenografiei rar întâlnit !

 

Insă lovitura de grație a fost când am remarcat în sala alăturată o vitrină ce conținea… 700 brichete « Zippo », toate diferite ! Amintind fiecare un eveniment, un produs, un joc de culori specific. Printre care cel pe care-l prefer,  spune, în spiritul unui comics american : «He must love me. He gave me his ZIPPO » .

 

Așa am înțeles, dacă mai era nevoie, că gastronomia nu se reduce la ce ai în farfurie. Ci și la ce o înconjoară, cu care trebuie să fie în armonie !

 

Adrian Irvin ROZEI

Barcelona, octombrie 2016

 –

Service apres vente

In 2014, tot plimbându-mă prin cartierul meu în vecinătatea liceului « Spiru Haret », am descoperit o altă casă din secolul XIX în care se instalase un restaurant numit « La Dud ».

Mare mi-a fost dezamăgirea când am constatat, în primăvara acestui an, că restaurantul avea obloanele lăsate. Mi-am zis : « Iar o casă  care plânge ! »

Cu atât mai mult cu cât, la București, un magazin sau un restaurant închis înseamnă că nimeni nu întreține nimic, ba chiar că nici nu se mai ocupă măcar de curățenia trotuarului, că se lipesc afișe pe vitrine, iar uneori se sparg și geamurile.

Ei bine, spre deosebire de ce scria Grigore Alexandrescu, acum un secol și jumătate, « minuni în vremea noastră văd a se mai face… » Iată că trăiesc un astfel de miracol !

Regăsesc porțile restaurantului din strada Speranței deschise, dar de această dată cu numele « 3 Kombinat ».

Un tânăr antrepenor a preluat ruina abandonată de precedentul proprietar, care smulsese din pereții casei…tot ce putea fi smuls, și a reamenajat localul într-un stil « modern ».

Chiar dacă moda « vintage » nu este chiar pe gustul meu, trebuie să recunosc că jocul de forme și culori este agreabil și se adresează unui public tânăr, cu mijloace limitate, dar cu o dorință de socializare a ieșirilor între prieteni.

La numai câteva minute de mers pe jos, în strada și cu numele « Dianei 4 », s-a deschis de curând alt restaurant așezat într-o casă ce, timp de ani de zile « plângea, de-i sărea cămeșa de pe Dânsa ».

Aici, decorația interioară e diferită : stil « destroy » ! Ziduri acoperite cu resturi de tapete de acum… zeci de ani, instalații interioare aparente, mobile cu stiluri amestecate…

Insă iar aceleași sobe de teracotă superbe, cu o vechime de o sută de ani. Mai mult ! Cele ce nu puteau fi recuperate, au servit la construcția unui bar foarte original.

« Coftale », alt restaurant, de pe str. Ștefan Mihăileanu, deschis într-un edificiu « 1900 » era, când l-am vizitat, la începutul activității și urma să-și rodeze serviciul. Insă formula « breakfast » propusă era foarte apetisantă.

 

Toate aceste restaurante, baruri, cafenele, cluburi instalate în vechi case restaurate au o funcție multiplă: nu numai că ele permit salvarea unui patrimoniu greu de întreținut în alte condiții, însă ele mențin și o viață socială în cartierele unde se găsesc. Evitând astfel « monopolul » cartierului tradițional din « Bucureștiul vechi » și riscul de a elimina orice activitate nocturnă în alte zone ale orașului.

Așa cum s-a întâmplat la Buenos Aires, unde « Puerto Madero », cartier nou amenajat cu nenumărate restaurante, a distrus « La Recoletta », zonă nocturnă cu mai bine de un secol de existență !

 –

Service après vente (februarie 2017)

 

Am lăsat nepublicat acest text, scris în luna octombrie 2016, pentru că doream să revin la « Gastronomika » și să « testez » menul. Ceea ce am făcut în luna decembrie. Rezultatul este pozitiv : o adevărată bucătărie mediteraneană. Pentru cina în grădină…trebuie să revin în mai !

*Formulă pe care am auzit-o, acum mai bine de jumătate de secol, în gura unui responsabil de cantină din Tușnad (pentru el Tusnádfürdő !), care plângea dispariția unui consumator, a doua zi după ce luase masa în restaurantul lui.

Ioana G. a scris:

Mulțumesc pentru scrieri, le citesc cu plăcere printre momentele mele de liniște. Vă fericesc pentru un simplu motiv ca, atunci când veniți în București puteți să revedeți locurile pe unde ați copilărit. În schimb, pentru mine acele locuri rămân ascunse undeva prin negura amintirilor. Am căutat zadarnic, de multe ori, străduța copilăriei mele și căsuța bunicilor, zadarnic… 

Unii, unele (case, oameni) au avut mai puțin noroc.

Cu drag, vă însoțesc în călătoriile așternute pe hârtie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *